Au trecut aproape patru ani de la diagnosticul meu de cancer de sân și doi de la deadline-ul pe care mi l-a spus atunci, cu relaxare, unul dintre medicii mei. Uneori mă gândesc că unul dintre motivele pentru care am supraviețuit e ca să pot vorbi despre asta.
Am mai scris și am vorbit în multe rânduri și locuri despre experiența mea cu cancerul de sân. De altfel, povestea mea nu e diferită de altele – un nodul, o ecografie, o biopsie și apoi o avalanșă de alte analize au condus la un rezultat care nu m-a mirat, pentru că într-un fel inexplicabil îl așteptam. Aveam un cancer nu tocmai tipic („cu 15 ani în urmă nu am fi avut cu ce să îl tratăm”, îmi spunea atunci același medic oncolog, lucru care m-a făcut să înțeleg ce lucru mare e timpul, cel pe care l-au avut cercetătorii ca să găsească o soluție, dar și cel care mi-a permis mie varianta unui tratament eficient), nici prea avansat, dar nici incipient, care înainta cu viteză dar care, după un an și jumătate de tratament, a fost dispus să dea înapoi.
Am trecut în perioada aceea printr-un protocol standard de tratament (chimioterapie, imunoterapie, chirurgie și radioterapie) și printr-o mulțime de stări care, pentru mine, numai standard nu erau. Mi-a fost frică de toată această experiență, m-a durut, m-a copleșit, m-a iritat și, îmi place să cred cu detașarea depărtării de azi, m-a întărit un pic.
Despre stările acestea nu pot vorbi niciodată suficient, pentru că sunt atât de multe și au născut în mine atâtea întrebări încât le gestionez încă, în fiecare zi, așa cum pot. Nu m-am întrebat niciodată de ce sau de ce eu – un studiu recent spune că o femeie este diagnosticată cu cancer de sân la fiecare oră. Iar la fiecare trei dintre ele una moare, doar în România. Pot să înțeleg statistica aceasta și e și ceva reconfortant în gândul că hazardul a jucat un rol în viața mea, laolaltă cu vreo predispoziție despre care nu știu, cu factori de mediu, stres și alte lucruri despre care nu s-a spus deocamdată precis că ar cauza acest fel de cancer, dar care, cu siguranță, ajută la apariția lui.
M-am întrebat, în schimb, o mulțime de alte lucruri. Vreau să urmez un tratament? Și va funcționa el? Cum mă voi simți în timpul lui și cum mă voi simți după? Cum va fi intervenția chirurgicală? Cum voi arăta după și cum mă voi împăca cu imaginea mea nouă?
În timp am adunat mii de astfel de întrebări. La unele tot timpul a adus un răspuns. Pentru altele încă nu am nici unul, și asta e OK.
Un an și jumătate după diagnostic, experimentasem dureri pe care nu știu cum să le pun în cuvinte, dar pe care le-am și uitat, în parte, căci timpul are și proprietatea asta fabuloasă de ameliora și traumele care nu se văd, așa cum e vizibilă o cicatrice. Și trăisem lucruri pe care nu mi le-aș fi putut imagina, așa cum a fost un fel detașare de propriul corp care mi-a fost necesară în vreme ce eram manevrată, palpată, înțepată, tăiată, bandajată. Până atunci, corpul meu îmi era atât de intim încât cu greu puteam să tolerez atingerile străinilor, motiv pentru care chiar și cei care mă tund sau îmi fac vreo operațiune cosmetică banală trebuie să îmi fie apropiați. În noile condiții după care se desfășura viața mea, a trebuit să mă îndepărtez de mine, de ceea ce eram fizic, și mi-a fost necesară o distanță ca să pot parcurge toți pașii anevoioși pe care trebuia să îi fac. Am avut norocul ca atingerile străinilor care m-au petrecut pe tot drumul acesta să fi fost blânde. Medici, asistente, infirmiere mi-au arătat o umanitate pentru care discursul public despre ceea ce se întâmplă în spitalele de la noi nu te pregătește. Dacă prejudecățile mă făcuseră să aștept ceea ce era mai rău, am fost surprinsă de gradul de empatie și de răbdarea celor care au avut grijă de sănătatea mea.
În timpul chimioterapiei, cel mai temut tratament, probabil, din toate câte sunt, m-a surprins și faptul că nu e niciodată așa cum îl văzusem în filme și că stările mele erau mult diferite de ceea ce învățasem să aștept. Nu mai bune, în unele zile chiar mai rele decât mă credeam capabilă să suport, dar diferite. Tot timpul m-a învățat că pot să îndur lucruri de care nu mă credeam în stare, ceea ce e posibil să fie adevărat pentru fiecare dintre noi.
M-a surprins și o senzație de irealitate pe care mi-au provocat-o substanțele care, ajunse în corp, păreau să omoare, pe lângă celulele mele care se multiplicau frenetic, aproape totul în cale, întunecându-mi deseori gândurile și semânând confuzie în senzațiile firești. Un pas apăsat nu se simțea ca un pas, extremitățile îmi erau permanent, în același timp, insensibile și iritate, până și văzul și auzul păreau să fie tulburate de cascada aceea de substanțe cu nume complexe care, fiecare, păreau să îmi facă ceva încă mai crunt decât celelalte.
Timpul a făcut ca aproape toate lucrurile acestea să treacă. Acum, la aproape patru ani de la diagnostic, încă am o relație ciudată cu el. Viața mea se derulează între seturile de analize pe care le am de făcut – încă nu pot să îmi fac vreun plan dacă știu că într-o anumită lună am vreo programare. Încă trăiesc un soi de eliberare o lună după analize, și o anxietate care e greu de gestionat și crește într-una, cu vreo două luni înainte. Sunt mereu între anumite etape din timp care ar putea să îmi arate că am mai trecut un prag sau că mă voi întoarce, ca la Piticot, la căsuța de start.
Dar când trag linie, deseori mă gândesc că sunt norocoasă pentru că am avut timp.
Acesta este și motivul pentru care m-am alăturat, împreună cu revista ELLE, campaniei #OctombrieRoz lansată de Centrul Medical Donna. Este, deloc întâmplător, locul unde mi-a fost descoperită tumora (imagistic, de către doamna doctor Elena-Claudia Teodorescu) și unde mă întorc periodic să verific dacă sunt bine.
Privește clipul de mai jos, din care sper să înțelegi cât de important este să îți faci controlul anual al sânilor, astfel încât, chiar și în situații dificile, să îți oferi timp. Și nu uita să le amintești și altor femei din viața ta să facă același lucru.
Foto: Shutterstock, ELLE