Separarea de stereotipuri

Cred că nu am trăit niciodată într-o atmosferă mai încinsă ca în aceste zile. Paradoxal, întoarsă din Spania și Italia, unde era mult mai bine. Sigur, cald, dar plăcut, respirabil.

Mi se pare că aici e o atmosferă apocaliptică. Am mai trăit o singură dată, în România, dar preț de câteva zile, o astfel de caniculă prin 1986, la Timișoara, unde eram la competiția națională de șah, cazați la internatul unui liceu (eu mereu ocupând patul de sus) și țin minte că ne udam saltelele și cearșafurile înainte de culcare (nu exista aer condiționat, lucru care ne făcea viața și mai grea), și chiar și așa era insuportabil: ne turnam restul de apă în cap, pe corp… și doar așa adormeam, abia spre dimineață.

Atmosfera încinsă vine însă din toate direcțiile, de la alegerile din România și incertitudinea pe care o aduc, la tentativa de asasinat asupra lui Trump și consecințele ei, războaiele inumane care continuă în ciuda tuturor eforturilor de pace.

Și cu toate acestea este vacanță și trebuie să avem această pauză pentru că ne-o cer corpul și mintea, trebuie să știm să ne punem pe pauză, să ne relaxăm, chiar și la aer condiționat, dacă în natură nu e posibil acum.

M-am întors recent din Verona, unde mi-am satisfăcut o dorință care stătea în mine de multă vreme: să văd un spectacol de operă la Arena di Verona. Și mi-a îndeplinit visul Carmen. O producție masivă semnată de Franco Zeffirelli, în interpretarea unei voci unice, Aigul Akhetshina, considerată noul star al operei, o rusoaică (născută în republica Bashkortostan, în munții Ural) de 28 de ani care, pe lângă această voce minunată, are și o prezență scenică la fel de specială. Și totuși… după ce am plecat din arenă, nu m-am gândit doar la spectacol sau la muzică, ci mi s-au activat alte gânduri, despre violența cu care se confruntă femeile și modul în care societatea abordează (sau nu abordează) această problemă.

Scrisă de compozitorul francez Georges Bizet în 1875 și inițial plasată în Sevilla, Carmen este povestea unei femei a cărei dragoste pentru doi bărbați duce la moartea sa tragică, oferind operei una dintre cele mai frumoase melodii, L’amour est un oiseau rebelle. Revăzând azi spectacolul, sigur, cu alți ochi, cred că este o greșeală imensă să explicăm în continuare, așa cum ne-a rămas întipărit în memorie din cărțile citite în copilăria noastră, că moartea ei este rezultatul unei crime pasionale. Ar trebui să spunem că, indiferent de situație, ea nu merita să moară. Violența domestică există, face parte din cultura noastră. De cele mai multe ori, societatea doar închide ochii. Această problemă există și trebuie să-i acordăm atenție. Trebuie să avem empatie pentru Carmen.

Istoria a tratat-o mereu ca pe o „femeie ușoară, dar în esență ea este foarte sinceră: de fiecare dată când spune „Te iubesc” cuiva, o spune din inimă. În acel moment de final chiar crede că este îndrăgostită. Este atât de disperată să trăiască, să simtă ceva. Trăiește pe muchie de cuțit cu aceste sentimente extreme. Dacă urăște, urăște; dacă iubește, se dedică complet. Este ca un foc.

Niște stereotipuri care trebuie, evident, dărâmate. Și asta mi-a întărit și mai mult convingerea după ce am citit interviul Ioanei Ulmeanu cu actrița și artista Zita Moldovan, care vorbește despre identitatea ei de femeie romă și toate obstacolele (dar și motivele de mândrie) care decurg din asta. Trebuie să citești acest text, mai ales azi și în lumina incidentelor provocate de spectatorii concertului Coldplay, la apariția pe scenă a lui Babasha.

Vă las în continuare o revistă plină de texte interesante, modă de toate felurile, tineri designeri și rețete noi de beauty!

O vară mai răcoroasă vă doresc!