Mereu în mișcare

Trăim într-o lume în care totul e în mișcare – uneori imperceptibil, alteori radical. Nimic nu rămâne pe loc.

În acest număr al revistei, vorbim despre oameni care nu doar că acceptă această schimbare, ci o folosesc ca pe o forță creatoare. O floare își schimbă forma în câteva ore, un corp se transformă odată cu vârsta, un desen prinde viață în momentul în care cineva îl privește…

După zece ani, Răzvan Mazilu se întoarce pe scenă într-un moment de confruntare cu propriul corp, cu propria istorie artistică. Nijinski – Agonie și Extaz este mai mult decât un spectacol despre dans – este despre ce înseamnă să continui, chiar și când regulile jocului s-au schimbat. Ce poate face un corp la 50 de ani? Ce înseamnă vulnerabilitatea pe scenă? Răspunsul nu este doar în mișcare, ci și în felul în care emoția o însoțește (pagina 63).

Pentru regizoarea Carmen Lidia Vidu, teatrul nu e un loc unde lucrurile rămân fixate în timp, ci un spațiu în care poveștile pot schimba ceva. Prin spectacolele ei, pune sub lupă realități incomode – abuzuri, nedreptăți, tăceri forțate. Nu face teatru doar pentru aplauze, ci pentru ca ceva, undeva, în cei care privesc, să se miște, să se zguduie, să se reconfigureze (pagina 52).

Julien Frere-Mottant a lăsat în urmă lumea modei pentru a deveni artisan fleuriste, dar floriștii nu sunt doar furnizori de plante, ci adevărați scenografi ai emoțiilor. În atelierul său, Officine Florale, fiecare buchet este un spectacol efemer, dar care rămâne în memorie. Nimic nu e aranjat geometric, nimic nu e controlat rigid, pentru că natura are propriul său ritm, iar el știe să o lase să respire (pagina 56).

În acest peisaj al contrastelor, Mircea Cantor ne amintește că linia dintre artă și modă, dintre funcțional și estetic, este una fluidă. Colaborarea sa cu Hermès pentru Saut Hermès 2025 confirmă că un desen poate avea aceeași forță ca o sculptură, că un obiect poate transcende utilitatea sa imediată și deveni parte dintr-un dialog vizual cu istoria. Mircea Cantor desenează cai pentru Hermès, iar fiecare linie trasată de el vine după ani de observație, de studiu, de reîntoarcere la lucruri vechi, la tradiții. Nimic nu este întâmplător, chiar și într-un proiect comercial. Pentru că și în artă, și în modă, și în orice formă de expresie vizuală, ceea ce pare simplu este, de fapt, rezultatul unui proces lung, invizibil pentru privitor (pagina 47).

Ce rămâne, la final? O mișcare, un gest, un contur, un gând care s-a schimbat. O floare care s-a ofilit, dar a rămas în fotografie. Un dans care s-a terminat, dar care a spus ceva mai departe de scenă. O poveste care nu s-a pierdut, pentru că cineva a avut curajul să o spună. Nimic nu rămâne pe loc, dar tocmai de aceea merită să fim atenți la ceea ce ne atinge acum.