ELLE INTERVIU: Mircea Cantor: „Sunt un pod între două lumi“

Pentru cei familiari cu munca artistului Mircea Cantor, vestea că a fost selectat într-o companie flatantă pentru a celebra intersecția spectaculoasă între artele vizuale și modă într-un proiect al legendarei case Dior nu se poate să fi constituit vreo surpriză. Ultimii ani, mai ales din 2011 încoace, de când a câștigat prestigiosul premiu Duchamp, au însemnat o ascensiune constantă a notorietății lui, în paralel cu o continuă evoluție a practicii sale artistice. Cantor a expus în toată lumea, a luat parte la proiecte semnificative și a explorat noi idei, în același timp continuând, în anumite aspecte ale muncii lui, să valorifice simboluri locale străvechi, poate dintr-o înclinație firească pentru un acasă pe care l-a părăsit de mulți ani, dar de care nu s-a despărțit realmente nicicând.

Azi, Mircea Cantor este, alături de Zadie Xa, Lee Kun-Yong, Ha Chong-Hyun, Gilbert & George, Mariko Mori, Ludovic Nkoth, Mickalene Thomas, Xu Zhen, Jeffrey Gibson, Michaela Yearwood Dan și Hilary Pecis, creatorul unor poșete Dior – un spațiu poate surprinzător pe care un artist să-și contureze ideile. Însă în cele două variante de poșete realizate alături de Dior și-au făcut loc multe dintre preocupările sale constante, între care dorința sa de a lucra alături de artizani, interpretarea folclorului local și reflectarea către un alt tip de public a unor simboluri perene, arhetipale, cu conotații poetice, precum funia ce leagă strâns lucruri și oameni deopotrivă. Și, pe lângă toate acestea, un răspuns dat întrebărilor atât de acute ale lumii de azi, un mesaj care îndrăznește să imagineze o picătură de bucurie, un optimism care să contracareze aparența deplorabilă a realității zilnice.

Într-un fel, același tip de răspuns se regăsește și în lucrarea lui Cantor donată de statul român către UNESCO, cu doar câteva zile înainte de discuția noastră: Airplanes and Angels este un covor inspirat de cele tradiționale, expus permanent în holul principal al instituției, alături de lucrări ale lui Picasso și Giacometti, ca un mesaj despre tradițiile locale, despre artizanat, spiritualitate, legăturile lor cu lumea contemporană și mai ales despre ideea de a fi împreună în această lume.

L-am întrebat, așadar, pe artist despre cea mai nouă ispravă a sa, demersul care l-a făcut să se aventureze în lumea modei imaginând două genți Lady Dior, una neagră și una bej, în care mâinile artizanilor casei au brodat, imprimat, răsucit și împletit vechi datini românești cu acel savoir faire specific casei franțuzești.

„Ideea de a face ceva împreună exista de câțiva ani, părea că s-a stins cu timpul, dar ne-am reîntâlnit acum, iar eu le-am făcut propunerea.”, povestește el. „Am venit cu caietele, cu schițele originale făcute cu pensule japoneze, cu tuș. Le-am zis că vreau să fac ceva cu grădina paradisului. Până atunci eu mă gândeam să lucrez cu artizani atât din România, cât și cu cei ai casei Dior, să fie în proiect o permanentă legătură cu manufactura, cu lucrul manual, cu oameni, nu cu mașini. Să nu fie doar un produs pe care o mașină poate să-l facă singură, o unealtă care serigrafiază pe piele. Și, mai mult decât procesul manual, să fie inclus acest savoir faire tipic francezilor, această grijă pentru know how-ul tehnologic, de artizanat, ca să văd cum se face.”

A ales drept inspirație pentru proiect un element al vestimentației populare strâns legat de locurile din care se trag bunicii săi – cojocul cohănesc, o vestă pentru femei specifică zonei Bihorului, provenind din Vașcău. Alături de cojocul binșenesc, povestește Cantor, sunt straie de sărbătoare, purtate la ocazii speciale, dar care vorbesc despre măiestria centrelor de cojocărie faimoase în zonă.

„Sunt motive diferite pe ele, zici că seamănă, dar nu seamănă. Cel de Beiuș este mult mai geometric, mai articulat ca simbolistică și compoziție, mult mai fragmentat. Cel pe care l-am folosit eu pare să aibă o influență mult mai simplistă: grădina e primul lucru care-ți vine în cap, grădina raiului, apoi izgonirea din rai… Poate că broderia tradițională de pe spatele lui nici nu arată asta, dar așa îi zic eu, pentru că de obicei mai multe flori așezate într-o compoziție simetrică simbolizează arhetipul grădinii edenice. Și, spre deosebire de cel de Bihor, aici totul e foarte floral, foarte bogat, aș zice chiar puțin exagerat, dar asta-i face frumusețea. Deși comunitățile sunt situate la distanțe mici, pentru că oamenii nu prea călătoreau acum un secol, fiecare avea identitatea proprie.”

Citește continuarea în ELLE DECEMBRIE 2023!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK