ELLE Interviu: Isabel Allende, despre o lume fără granițe

În cel mai recent roman al său tradus în limba română, Isabel Allende vorbește despre refugiați în situații cumplite și despre sprijinul necesar al străinilor, scoțând la iveală lecții ale istoriei pe care refuzăm să le învățăm, dar și un strop de speranță.

Isabel Allende rămâne de decenii una dintre cele mai populare scriitoare ale lumii, poate pentru că cititorii sunt mișcați de tușele aproape magice ale poveștilor ei, poate pentru că îi apreciază pasiunea pentru justiție socială sau generozitatea cu care împărtășește din propria-i înțelepciune și experiențele unei vieți deloc simple. Numele mi-l știe vântul, romanul său apărut la editura Humanitas Fiction, adună aceleași caracteristici istorisind despre destinele similare, desfășurate în vremuri diferite, ale lui Samuel, un copil evreu trimis în Anglia după ce supraviețuiește, în Viena, Nopții de Cristal, și Anita – o fetiță care fuge de mișcările militare din El Salvador în SUA, în 2019.

Cele două vieți pe care le intersectează în carte servesc pentru a ne da lecții despre ciclul nesfârșit al brutalității istoriei, despre legi nedrepte, prejudecăți dăunătoare, despre refugiați și durere, temeri, dar și speranță, întruchipată aici de oamenii care își dăruiesc timpul și energia pentru a-i ajuta pe alții. Am vorbit despre toate astea pe fundalul unor conflicte cumplite și genocide care apasă multe zone ale lumii, la câteva zile după ce administrația Biden relua parțial politicile dure ale lui Trump privind migranții.

Viața lui Allende însăși, întinzându-se pe mai bine de opt decenii, reflectă istoria unei părți a Americii Latine și a violenței extreme pusă în calea dezvoltării ei: tatăl său era vărul lui Salvador Allende, președintele chilian cunoscut pentru marxismul său progresist și înlăturat de la putere de Augusto Pinochet, cu binecuvântarea CIA. Familia ei a evitat tentative de asasinat, Isabel însăși fugind în Venezuela, pentru a ajunge, în final, să se stabilească în Statele Unite. Însăși experiența migrației a făcut-o să scrie, aducând în volumele sale povești despre suferință, alegeri morale și posibilități de salvare, dar mai ales personaje feminine tenace și inteligente, cu care au rezonat milioane de oameni.

ELLE: Ați scris o carte despre migrație și refugiați, pierdere și separare. A fost de la bun început intenția dumneavoastră să vorbiți despre toate aceste teme?
Isabel Allende: E despre toate astea, da, dar când am scris-o, m-am gândit că toți știm despre victime. Așa că am încercat să mă concentrez pe cei care ajută, sunt mii de astfel de oameni. Nu e vreo glorie și nu sunt bani care să recompenseze acea muncă, doar compasiunea și buna lor inimă. Mulți sunt voluntari, iar prin intermediul fundației mele ajung să cunosc acești oameni, aceste organizații. Așa că am vrut să vorbesc despre oamenii buni, pentru că sunt o optimistă. Cred că există mult rău și el e foarte zgomotos, primim doar veștile rele. Dar e și mult bine în lume. Altfel, nu am fi unde suntem acum. Asta m-a interesat.

ELLE: Chiar voiam să vă întreb care sunt cauzele care vă inspiră astăzi să acționați înspre bine, inclusiv prin fundație.
I.A.: Ne concentrăm în special pe femei și copii, orice afectează femeile, sunt foarte interesată de asta. 80% dintre refugiații lumii sunt femei și copii, sunt principalele victime ale războaielor, foametei. Sunt interesată de drepturile reproductive și sănătatea femeilor, cred că trebuie să poată să decidă asupra propriilor corpuri. Dacă nu își controlează corpurile, nu pot să controleze nimic. Fertilitatea nu ar trebui impusă nimănui. Dacă bărbații pot alege în această privință, și noi ar trebui să putem. Și mă interesează și să le protejez împotriva violenței și exploatării.

ELLE: Ce vă animă și vă dă energie să faceți toate aceste lucruri?
I.A.: Nu am murit încă, ba dimpotrivă. Atâta vreme cât mai am viață în mine și un creier care funcționează, presupun că voi scrie și mă voi îngrijora în legătură cu lumea. Am foarte puține interese, sigur că mă interesează lumea, dar viața mea e foarte privată și o petrec scriind și având grijă de mica mea comunitate. Așa că am multe resurse și mult timp ca să ajut. Nu mă obosește, mă revigorează. Mă face să mă simt utilă.

ELLE: Spuneați că ați vrut să scrieți despre cei care ajută, și mă întrebam dacă acea primă idee, primă intenție asupra temei cărții se transformă uneori pe parcursul procesului de scriere.
I.A.: De cele mai multe ori nu am o idee inițială. În cazul acestei cărți, auzisem prin intermediul fundației mele despre povestea acestei fetițe care fusese separată de mama ei la graniță, în 2019 sau 2020, și era oarbă. Povestea mi-a frânt inima, puteam să-mi imaginez durerea și frica acelei fetițe, într-o țară străină, neștiind limba, nu putea să vadă unde este și era separată de singura persoană care ar fi putut s-o protejeze, mama ei. A fost cu atât mai rău pentru că fusese mutată dintr-un loc în altul. A început să regreseze, se purta ca și cum ar fi avut patru ani, urina în pat, trauma ei era oribilă. Acesta a fost punctul meu de pornire, dar ce urma să se întâmple, cine ar fi fost personajele nu știam încă. Când scriu un roman istoric, mă documentez despre un timp și un loc, asta îmi dă un punct de pornire. Dar pentru astfel de carte nu am avut nimic, doar un sentiment. Iar lucrurile încep să se întâmple pe măsură ce scriu, povestea prinde formă. Pentru mine scrisul e ca un puzzle, am multe bucăți, unele din amintiri, din experiențe, observații asupra lumii, lucruri de care aud sau pe care le citesc; toate plutesc pe undeva și trebuie să le prind, să le aleg și să le pun laolaltă. În acest proces se va ivi și un model, dar nu am de unde să-l știu când încep.

ELLE: Cum ați ajuns de la povestea acestei fetițe la celălalt copil refugiat al cărții, Samuel?
I.A.: Pentru că ce s-a întâmplat în SUA în timpul administrației Trump s-a mai întâmplat de multe ori în istorie; și copiilor sclavilor, care erau vânduți, și copiilor indigeni luați din triburile sau familiile lor din multe locuri și duși în orfelinate creștine unde mureau de foame sau de rele tratamente. S-a întâmplat în vremuri de război, când refugiații au fost nevoiți să-și trimită copiii în locuri mai sigure. De ce călătoresc singuri mii de copii, din America Centrală în SUA? Pentru că familiile lor sunt în asemenea suferință încât singurul lucru pe care-l pot face ca să-i salveze e să îi trimită altundeva. Și apoi mi-am amintit de Kindertransport (eforturile organizate de a salva copii din teritoriile controlate de naziști înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial, n.red.) din Europa. Cred că oricine empatizează cu o poveste atât de cunoscută cum e Holocaustul. Și fiecare știe ce li s-a întâmplat evreilor în Europa. Dar oamenii nu empatizează la fel în cazul persoanelor de culoare, e ca și cum nu ar fi oameni. Am vrut să fac această conexiune pentru ca cititorii să își dea seama că suferințele lor sunt la fel.