Machiajul este folosit de cele mai multe dintre noi în diverse momente ale zilei sau doar cu anumite ocazii, însă ce facem atunci când simțim că nu putem să fim noi înșine fără el? Patru femei cu legături strânse cu industria frumuseții vorbesc cu ELLE despre propriile relații cu machiajul.
Debutul meu în relația cu industria de beauty a avut loc, dacă pot spune așa, în adolescență, când am urmărit primele tutoriale pe YouTube și mi-am cumpărat primul fond de ten, eveniment foarte important pentru mine la vremea respectivă. Atunci am simțit că pot să încep să explorez arta machiajului, dar și că pot deveni la fel de frumoasă ca femeile pe care le vedeam în reviste, pe rețelele de socializare sau la televizor. La fel ca multe dintre adolescentele de-atunci, cât și de astăzi, am văzut machiajul drept o unealtă care mă va face să strălucesc, ascunzându-mi imperfecțiunile.
Cu timpul am început să folosesc machiajul ca pe o formă de exprimare și să renunț la ideea că am neapărată nevoie de el pentru a deveni frumoasă. Am învățat să mă accept pe mine însămi și să-mi accept și potențez trăsăturile faciale pe care, într-o perioadă, le consideram neatractive. După terminarea liceului mă simțeam, în sfârșit, frumoasă și fără produse cosmetice pe față. Cu toate astea, nu este un secret faptul că fiecare detaliu al aspectului fizic al femeilor este pus adesea sub lupă, și la fel de adevărat este faptul că cele mai multe dintre noi ne-am confruntat într-un fel sau altul cu etichetarea falsă și răuvoitoare. La o simplă privire pe social media, vedem comentarii precum „Te machiezi pentru că ești insecure”, „Vrei să atragi atenția bărbaților” sau „Nu ieși din casă nemachiată”. Aparent, cu sau fără machiaj, nu poți să câștigi în această perpetuă competiție feminină în care nimeni nu s-a înscris, dar la care participă obligatoriu în fața opiniei publice. Am reflectat îndelung la acest subiect, iar apoi mi-am propus să aflu și părerile unor femei care și-au făcut vocea auzită în industria de beauty.
Creatoarele de conținut Denisa Sima, Amy Claire, Claudia Preducă și make-up artista Tania Cozma au răspuns cu entuziasm curiozităților mele și au vorbit despre procesul pe care l-au parcurs pentru a ajunge la credințele pe care le au azi despre frumusețe și industria care o promovează, precum și despre traseul personal, de la adolescente care-și doreau să își ascundă imperfecțiunile, la femei încrezătoare în propriile forțe… și propriul aspect.
Pe Denisa Sima o știm, cei mai mulți dintre noi, din perioada în care posta tutoriale de make-up pe YouTube, prezentându-și tehnicile de machiaj și produsele preferate din trusă. Denisa mi-a povestit că drumul ei nu a fost unul ușor, pentru că s-a confruntat cu propriile complexe legate de aspectul fizic: „M-am simțit într-o vreme expusă, dar acum pot să am și 40 de coșuri și să nu mai simt asta. În timp am trecut peste, a fost o tranziție, dar eu sunt mult mai mult decât pielea de pe față. Dacă vrei să mă categorisești după asta, este strict alegerea ta. Eu nu pot să controlez asta. Pot, maximum, să fiu aici și să fiu disponibilă dacă vrei să mă cunoști.”, mi-a spus. După o perioadă în care deja posta constant videoclipuri pe Internet și a câștigat admirația unui public numeros, Denisa a început să atragă atenția asupra riscurilor care pot apărea din cauza standardelor de frumusețe și a presiunii sociale construite în jurul lor.
Am întrebat-o despre motivele pentru care folosește machiajul, și a răspuns că acesta face parte dintr-un întreg proces dedicat propriei stări de bine, însă este conștientă pe deplin de efectele negative ale utilizării în exces: „Mă machiez pentru mine, îmi dă mie o anumită stare. Cred că poate să fie o combinație de motive. Eu am fața pătrată și îmi place efectul ăsta de lifting, mă face să mă simt ca de vârsta mea. Cred că sunt și persoane care se machiază pentru nesiguranțele lor. Am primit multe mesaje de la persoanele care au acnee, acolo am întâlnit nevoia de machiaj. Totuși, nu cred că, at the end of the day, femeile se machiază pentru altcineva în afară de ele. (…) Poate să fie un mecanism de tranziție. Mi se pare și mai potrivit să fie cineva care să te îndrume, pentru că la vârsta adolescenței tu crezi că știi chestii pentru tine, dar nu e chiar așa. Real vorbind, cred că riscul este să nu îți valorifici timpul de adolescent ca adolescent.”