Freud avea dreptate cind vorbea despre narcisismul femeilor. Sintem preocupate de felul in care aratam intr-o masura incomparabil mai mare decit barbatii. Ne cumparam haine cu doua numere mai mari (care sa ne ascunda defectele) sau cu doua numere mai mici (sperind ca intr-o zi vom reusi sa intram in ele), ne blestemam nasul, coapsele si soldurile, dar ne adoram ochii, gitul si bratele (sau viceversa) si sintem profund nefericite ca nu sintem perfecte (uitind cu desavirsire ca nimeni altcineva nu este). Ne petrecem aproape tot timpul concentrindu-ne asupra alimentelor pe care trebuie sa le mincam, caloriilor pe care trebuie sa le ardem, ridurilor pe care trebuie sa le ascundem, operatiilor estetice pe care trebuie sa le facem… Problema e ca, la un moment dat, toate aceste excese se intorc impotriva noastra. Exista anumite date in fiinta noastra care nu sint negociabile. si totusi, indiferent de virsta, de la adolescente pina la cele cuprinse de anxietatea pensiei, femeile viseaza sa se transforme miraculos intr-o alta, mai frumoasa. Nu mai e suficient sa aratam bine, trebuie sa fim perfecte.
Problema e ca standardele dupa care ne judecam se schimba de la un deceniu la altul, bulversindu-ne complet si iremediabil metabolismul, increderea in sine si perceptia asupra realitatii. Pina in anii 60, frumusetea era invers proportionala cu circumferinta taliei: cu cit aveai mijlocul mai subtire, cu atit erai mai apreciata. Iata de ce majoritatea femeilor trecute de 25 de ani trebuiau sa poarte acel accesoriu de tortura numit delicat si indulgent „corset', care le comprima organele interne si le taia rasuflarea, dar le facea atit de apreciate in societate. Multumim lui Dumnezeu ca ne-a trimis-o pe Mary Quant, care a abandonat artificiile si a revolutionat liniile imbracamintii feminine. Astfel a aparut silueta dreapta, baietoasa, adolescentina, a anilor 60, reflectind o rebeliune impotriva propriului statut de femeie.
Citeste continuarea in Elle august 2010