ELLE PSIHO: COLOANA SONORA A SENTIMENTELOR

Citeodata am impresia ca Piata Victoriei la ora sase dupa-amia­za este Purgatoriul lui Dante. Mii de suflete incearca sa-si croiasca drumul spre casa prin bruiajul fonic, in traficul odios, dar nu stiu niciodata daca dupa acest nod de aglomeratie ii asteapta infernul, adica un alt blocaj, sau paradisul, un drum intins spre destinatie. Pina voi vedea ce surpriza voi avea dincolo de urmatorul semafor nu pot decit sa astept… Mai inaintez sporadic citiva centimetri pretiosi, cind eu as vrea sa fug cu viteza gindului pina in Baneasa, unde am o programare. E clar, o sa intirzii mult peste sfertul academic si o sa par neserioasa. Sau mai rau, imi voi pierde programarea. Oare de ce nu am plecat mai devreme? Simt cum adrena­lina imi stringe intr-o menghina fiecare celula nervoasa, dar soferul din fata mea inainteaza un pic si asta imi da speranta. Apoi frineaza brusc. Of, mai aveam putin si prindeam acel verde. Constat ca s-a bagat o masina la fel de brusc in fata lui si sta acolo, inserata pe jumatate in sirul indian. Dar, hei! Iata un cersetor cu handicapul la vedere – o mina fara antebrat, cu virful rotunjit din cot. Oare nu i-o fi frig asa, in tricou, la numai doua grade? Ah, nu, te rog, nu veni la mine! Prea tirziu. M-a remarcat, m-a masurat si pro­ba­bil i-am parut a avea inima calda. Dar ce nu stie el este ca, de cind am vazut Filantropica, am devenit o fata foarte greu de impresionat. Incepe sa se milogeasca pe linga geam: „Da-mi si mie ceva, tanti…'. „Tanti? Hm! Oare citi ani crede ca am ca sa merit acest mod de adresare?' Si aplic reteta clasica: dau muzica mai tare, incercind sa adopt o expresie cit mai posaca, de-a dreptul impasibila.

Si atunci incep niste acorduri de chitara care imi par a fi un balsam pentru suflet, apoi vocea lui Bon Jovi: „This Romeo is bleeding, but you cant see his blood'. Atit mi-a trebuit si sint acolo: discoteca taberei de la Galaciuc. Tocmai am cistigat un concurs de poezie improvizat de organizatori si ma simt ca un rockstar, pentru ca toata lumea ma cunoaste, desi sint cea mai mica de acolo. Din cauza asta nu prea m-am simtit in largul meu de-a lungul sejurului. Cei de clasa a VIII-a imi par semi-adulti. Pina si cei de a V-a, la fel ca mine, sint mai mari, pentru ca am fost data devreme la scoala. Ah, si toate celelalte fete au sini. Parca ma si vad: o fetita firava, indrazneata din timiditate, cu par lung si un breton cit toata fata, cu pantaloni visinii din reiat si puloveras roz din mohair, care voia sa para cool dansind pe Beastie Boys.

Dar cind a inceput melodia „Always' a lui Bon Jovi, surpriza! Ma invita la un „blues' cel mai dragut baiat dintr-a VI-a pe care l-am vazut vreodata. Il remarcasem cu mult inainte, dar parea genul ca­ruia ii plac fetele mai mari. Daca te-ai nascut dupa 90, trebuie sa-ti spun ca blues-ul era un stil care se dansa inainte in discoteci, la ban­chete si la bairamuri, ce presu­punea o miscare de rotatie, pe alocuri browniana, realizata de doua persoane corp la corp, fara noima sau reguli, pe o melodie lenta. Desigur, nu eram foarte apropiata de baiatul in cauza atunci cind ne leganam pe Bon Jovi, adica erau cel putin zece centimetri intre noi, dar pentru faptul ca ii simteam privirea admirativa si bratele cuprinzindu-mi timid talia, ma simteam cea mai frumoasa fetita cu breton din lume. Ce mai, eram un rockstar!

De atunci, de fiecare data cind aud „Always', un tsunami de bucurie infantila imi inunda toate simturile si ma face sa ma simt iar de zece ani. Si sa ignor claxoanele dispe­rate care ma anunta ca s-a facut verde de mult si incurc traficul cu momentele mele de reverie. Brusc, faptul ca ris­cam sa pierd o programare nu mi s-a mai parut un motiv de ars neuroni.

Citeste continuarea in ELLE FEBRUARIE 2012!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK