ELLE LITERATURA: Haruki Murakami – the underground man

Haruki Murakami este cel mai aclamat scriitor japonez contemporan si unul dintre cele mai im­portante nume ale literaturii postmoderne. Romanele sale, traduse masiv in romaneste gratie Editurii Polirom, trateaza intr-o manie­ra care imbina realitatea si fantezia teme precum singuratatea, alienarea, vidul spiritual si declinul valorilor umane ale lumii de azi. Cel mai recent roman al scriitorului japonez, 1Q84, a fost asteptat cu infrigurare in lumea intreaga si este considerat „perla coroanei murakamiene. In Romania, ca si in Japonia, au aparut mai intii primele doua volume, urmind ca in ia­nuarie sa fie publicata si traducerea celui de-al treilea volum. In asteptarea eveni­men­tului, va propunem o intilnire cu scriitorul japonez, prin intermediul unui interviu de exceptie.

Pentru prima mea excursie in Ja­po­nia, m-am cu­fun­dat total in opera lui Ha­ruki M­u­ra­kami. S-a dovedit ca n-a fost o idee buna. In­fluentat de Murakami, am ajuns in Tokio astep­tindu-ma sa descopar un oras ca Bar­ce­lo­na, Paris sau Berlin – o capitala cos­mo­polita din lumea larga, ai carei cetateni nu sint doar fluenti in engleza, ci si cu­nos­ca­to­ri ai tu­tu­ror ungherelor si ascunzisurilor cultu­rii occidentale: jazz, teatru, literatura, se­­ria­le, filme alb-negru, opera, rocknroll. Ei bine, asta, du­pa cum probabil stie toata lumea, n-a­re nici o legatura cu Japonia cea ade­va­ra­ta!

Japonia – cea reala, actuala, vizitabila – s-a dovedit a fi intens, inflexibil japoneza. A­ceas­­ta lectie m-a lovit in mod cit se poate de di­­rect in metrou. In prima mea dimineata in To­kio, in drum spre biroul lui Murakami, am co­borit in subteran plin de incredere, purtind o ca­masa proaspat calcata. M-am ratacit total din prima clipa si n-am putut gasi nici macar un vor­bitor de limba engleza care sa ma ajute, iar in cele din urma (dupa ce am pierdut mai mul­­te trenuri si dupa ce am cumparat niste bi­lete indecent de scumpe, gesticulind furios la navetistii terifiati), am sfirsit prin a iesi la sup­ra­fa­ta, in mijlocul orasului, deja intr-o cumplita in­tir­zie­re, si ratacind dezorientat, dis­perat, in toate directiile gresite posibile (du­pa cum s-a dove­dit, in Tokio exista foarte pu­ti­ne indicatoare cu numele strazilor) pina cind Yu­ki, asistenta lui Murakami, a venit dupa mi­ne si m-a gasit stind pe o banca, in fata unei piramide de sticla fagurita care, in dispera­rea mea nemarginita, imi parea un templu si­nis­­tru al unui cult dis­pa­rut, dedicat eficientei to­ta­le.

Astfel am primit botezul metroului din Tokio. Intotdeauna am presupus – ca un naiv, tipic ame­rican – ca Murakami este un re­pre­zen­tant fidel al culturii japoneze moder­ne, cel pu­tin in starile lui mai realiste. Dar a­co­lo, in adin­­curile pamintului, mi-a devenit clar ca el este diferit de scriitorul pe care credeam ca-l cu­nosc, si ca Japonia este un loc diferit – iar ca relatia dintre cei doi este mai complicata decit am banuit eu vreodata, de la distanta sigura a traducerilor.

Unul dintre protagonistii noului roman al lui Murakami – 1Q84 – este torturat de prima sa amintire in asemenea masura incit ajunge sa-i intrebe pe toti cei pe care-i intilneste despre prima lor amintire. Atun­ci cind l-am intilnit prima oara pe Mu­ra­ka­mi, in biroul lui din Tokio, mi-am propus, la rindul meu, sa-l intreb exact acelasi lucru. Iar el mi-a povestit ca, a­tunci cind avea trei ani, a reusit cumva sa iasa de unul singur pe usa casei. A traversat strada, apoi a cazut intr-un mic canal. Apa l-a tras catre un tunel intunecat si teribil de inspai­mintator. Chiar cind era pe punctul de a dis­parea in el, a ajuns mama lui si l-a salvat. „Imi amintesc asta foarte clar', imi mar­tu­rises­te. „Raceala apei si intune­ricul tunelului – forma intunericului. E inspai­min­tator. Cred ca de asta sint atras de intuneric.' In timp ce Mu­rakami isi descria aceasta pri­ma amintire, sim­team o stranie vibratie in­terna pe care n-o puteam localiza cu exactitate – aveam par­ca o sen­zatie de déjà-vu, careia ii pot gasi ca echivalent in plan fizic senzatia unui stranut iminent. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca intr-a­de­var ma mai intilnisem cu aceasta amin­tire: Mu­ra­kami o transferase unuia dintre per­so­­­najele minore care apar la inceputul ro­­ma­­nului sau Cronica pasarii arc.

Citeste continuarea in ELLE Ianuarie 2012!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK