Am vazut cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri, pe un monitor de computer, intr-o camera intunecoasa. (Cristian detesta sa-i fie vazute filmele pe calculator, dar mi-a facut o concesie de dragul interviului care urmeaza.) Cind filmul s-a terminat, am ramas minute in sir uitindu-ma hipnotizata la ecran, in timp ce distributia curgea, alb pe negru. Desi citisem ca filmul li s-a parut unora prea lung, eu nu stiu cind au trecut cele aproximativ doua ore si jumatate – eram captivata total de poveste si asaltata de un val de emotii contradictorii.
Stiam ca Cristian Mungiu facuse acest film pentru ca, la rindul lui, a fost captivat de o poveste reala, care a generat valuri de senzationalism in presa, acum citiva ani. Este vorba despre moartea unei novice la o manastire izolata din Vaslui, in urma unui ritual de exorcizare – sint sigura ca va amintiti povestea. Dar filmul nu este o „ecranizare a tragediei de la Tanacu, ci incercarea regizorului de a patrunde dincolo de ceea ce a prezentat (cu mai mult sau mai putin profesionalism) presa, de a intelege nu doar „ce, „cine, „cind si „unde, ci si „cum sau „de ce – fara a judeca, cel putin nu explicit si, mai ales, nu in necunostinta de cauza.
ELLE: Povestea de la care pleaca filmul tau a facut mare vilva in presa. Vazind filmul, m-a izbit maniera in care ai tratat acest subiect: delicat si nuantat, fara a emite judecati, fara nici o urma de senzationalism (in contrast evident cu vulgaritatea cu care l-a abordat presa). Te intreb, in primul rind, de ce ai ales acest subiect? Ce te-a atras la el?
Cristian Mungiu: In foarte mare masura, tocmai felul in care presa a ales sa vorbeasca despre drama acelor oameni m-a motivat. Presa a ajuns sa prezinte cu o completa raceala, cu cinism si cu voluptate, cele mai ingrozitoare atrocitati. Cu cit mai mult senzationalism, cu atit mai bine! Detaliile? – nu conteaza; motivatiile, contextul, conjunctura? Nici atit. Faptul ca eventual facem praf imaginea publica a unor oameni – indiferent ce or fi facut ei – nu mai provoaca de mult vreo umbra de indoiala jurnalistilor. Pe mine insa m-au interesat alte lucruri la povestea asta decit cele senzationale si de suprafata. Cum anume se insinueaza violenta? Cum se ajunge – practic – sa poti lega cu sfoara pe cineva cu care cu citeva zile in urma stateai la masa? Care e acel moment de la care consideri ca ai autoritate sa decizi asupra celuilalt si ca el nu mai are discernamint? Cum se impaca dorinta de a face bine cu necesitatea de a-l impune cu forta? Cum poti sa stii daca nu cumva nu celalalt, ci tu esti smintit?
Totodata, m-am gindit foarte mult si m-am intrebat de ce n-a plecat fata aia de la manastire. Nu stiu ce s-a intimplat in realitate si am convingerea ca nimeni, de fapt, nu poate sa stie, ci doar sa presupuna. Pe mine insa ce ma interesa foarte mult era sa vorbesc despre iubire; ce fac oamenii in numele iubirii pentru celalalt si pentru Dumnezeu. In film, iubirea e motivatia pentru tot ce se intimpla: iubirea uneia pentru cealalta si iubirea celeilalte pentru Dumnezeu. Fiecare dintre ele lupta cu aceeasi incapatinare si convingere sa o salveze pe cealalta de o cale pe care o considera gresita, asa cum se intimpla foarte des in viata.
ELLE: Cit de fidel este filmul tragediei de la Tanacu si cartilor scrise de Tatiana Niculescu-Bran?
C.M.: Prima intrebare pe care mi-am pus-o citindu-i cartile a fost cit de fidela este relatarea ei minutios documentata in raport cu faptele. Banuiesc ca este foarte fidela din punct de vedere jurnalistic; reconstituie ce si cind s-a intimplat. Insa aflind ce s-a intimplat nu aflam si de ce s-a intimplat, cum de s-a putut intimpla asa ceva, ce era in mintea fiecaruia cind a hotarit ce a hotarit. Asta nu putem decit presupune. Cartile Tatianei reconstituie mai degraba o istorie trista a unui incident combinind incompetenta cu indiferenta, saracia cu lipsa de educatie, fanatismul cu lipsa puterii de a judeca cu capul tau. Multe din temele astea se regasesc si in filmul meu si de aceea am convenit impreuna cu Tatiana ca filmul sa mentioneze ca e inspirat de romanele ei non-fictionale.
Dar diferentele intre faptele reconstituite in carte si sensul care se degaja de pe urma celor povestite in film sint fundamentale si asumate. Eu nu povestesc ce li s-a intimplat oamenilor alora, pentru ca nu pot sa stiu, pentru ca nu mi se pare foarte moral si pentru ca, in esenta, nu asta e esenta cinematografului de fictiune. Personajele mele au nume, biografii, motivatii si indoieli fictionale si, cel mai probabil, foarte diferite de ale protagonistilor reali. Preotul din film nu e un taliban ortodox fanatic – poate nici cel din realitate nu este, ci doar asa l-a prezentat presa –, dar pe mine nu ma interesa un caracter de felul asta: e un ins care incearca in permanenta sa afle cine insufla actiunile Alinei, cine il povatuieste pe el insusi, daca e bine sau rau ce face. Nu se substituie doctorului, face diferenta intre manifestarile unei boli si cauzele ei, mediteaza la sursa raului si la atitudinea noastra de a face bine copiilor cu forta, decizind in numele lor ce e bine si ce e rau si se intreaba daca poate aplica acelasi gen de tratament si unui adult. N-are nici o legatura cu preotul din realitate. Asa cum nici relatia fetelor si transformarile care se intimpla cu Voichita, felul in care se raporteaza ea la credinta, la liberul arbitru, la asumarea vinei, n-au nici o legatura cu incidentul real.
Realitatea si cartile au in vedere niste oameni din categoria celor care, cel mai probabil, isi reprezinta Diavolul ca pe un ins cu capul rosu si cu coarne, in vreme ce intrebarile din film au in vedere manifestari cu mult mai subtile ale felului in care ispita cea mai ingrozitoare – convingerea ca faci bine – iti poate da ghes si te poate zapaci.
Interviu realizat de Mihaela Frank
Citeste continuarea in ELLE OCTOMBRIE 2012!