N-am sa uit niciodata vacanta aceea. N-as putea nici daca mi-as dori! Pentru ca imi amintesc de ea de fiecare data cind imi fac pedichiura, cind incalt o pereche de pantofi sau cind fac stretching si incerc sa-mi ating degetele de la picioare. Intr-o buna zi de plaja, ma plimbam cu valurile la picioarele mele. Bineinteles, eram acoperita de un strat generos de SPF de culoarea varului peste tot. Adica pina la glezne. Probabil soarele batea din dreapta, ca doar una dintre labele piciorului s-a inrosit, s-a cojit si a ramas cu o pata maronie (in nuanta bronzului) si diforma pentru posteritate. Cam atunci mi-am dat seama ca m-am ales cu o pata pigmentara din imprudenta, desi orice dermatolog mi-ar confirma ca sint „dalmatian' din fabricatie, pentru ca sint pistruiata.
Acea intimplare nu m-a ingrijorat deloc la momentul respectiv, ma gindeam ca o sa treaca. Asa ca mai frecventam si solarul, atunci cind incercam sa par mai creola decit sint de fapt. In urma stoicismului de care am dat dovada in misiunea de a fi sexy, m-am ales si cu alte pete pigmentare, dar mici si nesemnificative (cine sa le numere?). Nu m-am alarmat. Doar timpul le vindeca pe toate – sau cel putin asa credeam.
Acum stiu sigur ca, desi trecerea timpului te poate ajuta sa-ti uiti chiar si marile iubiri, pentru piele e un factor agravant. Dupa aproape un deceniu de la acele evenimente, nu mai frecventez paturile cu raze UV si nu mai las nici o portita soarelui ca sa imi arda pielea, asa, din principiu. Insa am inceput sa acord uniformitatii tenului o atentie speciala de cind am incercat aplicatia de iPhone Oldify (un program diabolic care iti ofera un preview al batrinetilor tale). Pe linga riduri adinci si trasaturi cazute, aplicatia a speculat (probabil datorita fototipului meu pigmentar) ca voi fi o doamna plina de pete. Imaginea m-a ingrozit, aratam absolut hidos. Si cu toate ca n-am avut curajul sa pun imaginea pe Facebook alaturi de un comentariu de genul „ce am fost si ce-am ajuns', cum am vazut la alte cunostinte (pentru ca imi venea sa sparg telefonul), experimentul m-a facut sa ma interesez de procedurile de depigmentare. Si am constatat ca tenul uniform (indiferent de nuanta pielii) a devenit obsesia acestui deceniu.
Acum citiva ani am scris un articol despre revenirea trend-ului pielii albe, imaculate, ca a japonezelor. La vremea aceea, am ramas cu gura cascata cind am citit ca, in Japonia, China si Coreea, produsele de depigmentare constituiau unul dintre cele mai importante segmente din vinzarile de cosmetice. Dar m-am gindit ca e o chestiune culturala, la ei pielea de fildes a fost mereu la mare pret. Daca nu ma insel, atunci pe piata romaneasca produsele pentru un ten „mai alb, mai stralucitor' erau inexistente, pentru ca majoritatea celor pe care le cunosc s-au lansat in ultimii doi ani. Acum sintem si noi in rind cu lumea: dispunem de cosmetice depigmentante si sanatatea pielii a inceput sa capete din ce in ce mai multa importanta, cu toate ca solarele inca au clientii lor.
Si parca am inceput sa acceptam din ce in ce mai mult ideea ca pielea nebronzata ar fi cool. Dar de ce sa nu recunoastem ca nu e suficient sa fie doar alba… Trebuie sa fie luminoasa, uniforma si sa reflecte lumina prin toti porii. Chiar ma uitam recent la un concert al Madonnei din turneul Blonde Ambition si o admiram… cit de imaculata si alba era. Nu, nu vreau pete de nici un fel, vreau sa fiu ca ea. Ce e de facut?
Text: Lavinia Gogu
Foto: Gabi Hirit
Citeste continuarea in ELLE IANUARIE 2013