La Nora Iuga, postasul nu suna niciodata de doua ori, dar are la dispozitie doua cutii in care poate lasa corespondenta. „Cit e ceasul? Douasprezece si ceva… Cobor si eu cu tine sa vad daca a venit vreo scrisorica, desi nu cred sa fie ceva…’ Da la o parte prima usita, nimic, se uita si prin geamul celei de-a doua cutii, iarasi nimic. Dezamagire? Trece repede. Eu zic sa ne punem de acord si sa ii trimitem zilnic Norei Iuga macar cite o scrisoare. Nu ca ar duce lipsa. Poarta o corespondenta foarte intensa cu niste distinsi domni din diverse tari. Doritorii pot sa sune la noi la redactie, dar vor primi adresa fizica doar cei inzestrati cu talent literar si gentlemanii innascuti.
Serios acum, chiar va asteptati ca acest interviu sa decurga normal, dupa tiparul „intrebare – raspuns’? Nora Iuga nu da interviuri orisicum. In primul rind, le da cu mare placere. In al doilea rind, le da in scris. Si chiar daca sta la povesti cu tine ore in sir pina se intuneca afara si se rasufla berea din pahare, interviul are un ritual aparte la ea.
Mai intii ii dictezi intrebarile la telefon. Apoi esti chemat la domiciliu sa ridici raspunsurile, pe care le scrie la ea in caiet, dupa care le dactilografiaza la masina de scris din bucatarie (sint de-o virsta amindoua!) si le trage o prima corectura. Vedeti voi, in fata acestor foi bine batute la masina, nu pot sa nu ma gindesc cu cita neglijenta imi raspund unii oameni la intrebari, fara majuscule, semne de punctuatie sau vreo minima grija pentru corectitudinea textului! Imi vine sa le string fila cu fila, ca pe firmiturile de anafura pe care ma punea bunica sa le ling din servetel, ca nu cumva sa se risipeasca vreuna. Fiindca e pacat.
„Sint propriul meu scenarist, regizor, actor, electrician, masinist…
Veti afla cu surprindere, asta daca nu i-ati citit cartile Norei Iuga, ca in Titan locuiesc cei mai multi scriitori romani pe metru patrat. Aici locuieste si poeta, cam de cind a fost construit cartierul.
„Din fericire, zilele vietii mele din Titan, cartierul pe care il iubesc infinit mai mult decit Charlottenburg-ul, «Bezirk-ul» marii burghezii berlineze, sint mult mai pline de surprize decit cele petrecute in capitala Germaniei. Uite, am facut socoteala si nu pot gasi o «zi etalon» pentru cele 16.425 de dimineti insorite de cind locuiesc in marginea asta bucuresteana, fiindca azi se sparge un pahar, miine se arde un bec, poimiine se umple tavanul de pete… Imi incep adunarea bucuriilor: dusu, privitu in oglinda cu lumina stinsa, cafeaua, tigara se afla in irealitatea imediata. Suna telefonul. «Guten Morgen» zice, vi s-a aprobat bursa la Viena pentru iunie 2012. Am o agenda incarcata in 2012, stii, imi imaginez o lista lunga si nu stiu daca numele meu nu va fi sters. In ultima vreme nu mai sint sigura daca numele meu va fi bifat sau nu, e cam naspa chestia asta cu bifatu, imi place sa vorbesc ca tinerii si nu stiu daca-mi sta bine. Si la zece, ei da, la zece, e ora fericirii supreme, vine postasul: un plic de la Nicolas din Montrouge, unu de la Christian din Laufenburg, unu de la Weltfestspiele din Berlin… ai vrea tu, «visuri, papuso», spunea mama mare; cind a fost asta? Mai vine si-un e-mail de la Casa Regala cu respectuoase multumiri pentru felicitarea pe care i-am adresat-o Regelui Mihai, numai revistele literare nu-mi multumesc niciodata pentru ce fac pentru ele, asa – din dragoste dezinteresata –, evident, «iarna nu-i ca vara».’
Am uitat sa va spun ca, pe linga masina de scris din bucatarie, care nu are alt nume decit cel din fabrica, Nora a avut si un laptop, caruia ii spunea Saddam, pentru ca o teroriza. Dar a scapat de el, pasindu-i-l lui Tiberiu, fiul ei.
Sintem la masa din sufragerie, sub geamul careia se gaseste o coaja de mesteacan (cea din Fetita cu o mie de riduri?!), masa la care si-a scris poeziile Nino – poetul George Almosnino si sotul ei. Nora priveste cu atentie fotografiile pe care i le-am facut cu citeva zile in urma si, in timp ce le analizeaza, constata – pentru a cita oara? – ca destinul ei a fost sa fie actrita.
A dat si examen la actorie. Radu Beligan era presedinte in comisie si n-a vrut sa o primeasca, reprosindu-i ca e sisiita. Ea stie sigur ca, de fapt, marea greseala a fost ca si-a ales o poezie total nepotrivita cu firea ei, si anume „Fata morarului’, de George Cosbuc. „Era vorba de o taranca mica de 14 ani, care a ramas insarcinata si toata poezia e o jelanie continua. Nu mi se potrivea deloc, pentru ca intotdeauna am fost o emancipata si o moderna.’
Nu, nu merge la teatru in Bucuresti. „Nu mai am nevoie de spectacole. Mi le creez singura. Sint propriul meu scenarist, regizor, actor, electrician, masinist… scriu mai nou poezii pe ritmuri de dans, mi le dansez recitindu-mi-le. Fac asta in oglinda. Sint ridicola. Ride si dansatoarea, ride si spectatorul. Habar n-ai ce amuzant e la 80 de ani.’