Un interviu de exceptie cu poeta Nora Iuga

VEZI FOTO

POZA 1 / 3

La Nora Iuga, postasul nu suna niciodata de doua ori, dar are la dispo­zitie doua cutii in care poate lasa corespondenta. „Cit e ceasul? Doua­spre­zece si ceva… Cobor si eu cu tine sa vad daca a venit vreo scrisorica, desi nu cred sa fie ceva…' Da la o parte prima usita, nimic, se uita si prin geamul celei de-a doua cutii, iarasi nimic. De­zamagire? Trece re­pe­de. Eu zic sa ne pu­­nem de acord si sa ii trimitem zilnic Norei Iuga macar cite o scri­soare. Nu ca ar du­ce lipsa. Poarta o co­res­pondenta foarte in­tensa cu niste distinsi domni din diverse tari. Doritorii pot sa sune la noi la redactie, dar vor primi adresa fizica doar cei inzestrati cu talent literar si gentlemanii innascuti.

Serios acum, chiar va asteptati ca acest interviu sa decurga normal, dupa tiparul „intrebare – raspuns'? Nora Iuga nu da interviuri orisicum. In primul rind, le da cu mare placere. In al doilea rind, le da in scris. Si chiar daca sta la povesti cu tine ore in sir pina se intuneca afara si se rasufla berea din pahare, interviul are un ritual aparte la ea.

Mai intii ii dictezi intrebarile la telefon. Apoi esti chemat la domiciliu sa ri­dici ras­punsurile, pe care le scrie la ea in caiet, du­pa care le dactilografiaza la masina de scris din bucatarie (sint de-o virsta amin­doua!) si le trage o prima corectura. Vedeti voi, in fata acestor foi bine batute la ma­sina, nu pot sa nu ma gindesc cu cita neglijenta imi raspund unii oameni la intrebari, fara majuscule, semne de punctuatie sau vreo minima grija pentru corectitudinea textului! Imi vine sa le string fila cu fila, ca pe firmiturile de anafura pe care ma punea bunica sa le ling din servetel, ca nu cumva sa se risipeasca vreuna. Fiindca e pacat.

„Sint propriul meu scenarist, regizor, actor, electrician, masinist…

Veti afla cu surprindere, asta daca nu i-ati citit cartile Norei Iuga, ca in Titan locuiesc cei mai multi scriitori romani pe metru patrat. Aici locuieste si poeta, cam de cind a fost construit cartierul.

„Din fericire, zilele vietii mele din Titan, cartierul pe care il iubesc in­finit mai mult decit Charlottenburg-ul, «Be­zirk-ul» marii burghezii berlineze, sint mult mai pline de surprize decit cele petrecute in capitala Germaniei. Uite, am facut soco­teala si nu pot gasi o «zi etalon» pentru cele 16.425 de dimineti insorite de cind locuiesc in marginea asta bucuresteana, fiindca azi se sparge un pahar, miine se arde un bec, poimiine se umple tavanul de pete… Imi incep adunarea bucuriilor: dusu, privitu in oglinda cu lumina stinsa, cafeaua, tigara se afla in irealitatea imediata. Suna telefonul. «Guten Morgen» zice, vi s-a aprobat bursa la Viena pentru iunie 2012. Am o agenda incarcata in 2012, stii, imi imaginez o lista lunga si nu stiu daca numele meu nu va fi sters. In ultima vreme nu mai sint sigura daca numele meu va fi bifat sau nu, e cam naspa chestia asta cu bifatu, imi place sa vorbesc ca tinerii si nu stiu daca-mi sta bine. Si la zece, ei da, la zece, e ora fericirii supreme, vine postasul: un plic de la Nicolas din Mon­trouge, unu de la Christian din Lau­fenburg, unu de la Weltfestspiele din Ber­lin… ai vrea tu, «visuri, papuso», spunea mama mare; cind a fost asta? Mai vine si-un e-mail de la Casa Regala cu respectuoase multumiri pentru felicitarea pe care i-am adresat-o Regelui Mihai, numai revistele li­terare nu-mi multumesc niciodata pentru ce fac pentru ele, asa – din dragoste dezinte­resata –, evident, «iarna nu-i ca vara».'

Am uitat sa va spun ca, pe linga masina de scris din bucatarie, care nu are alt nume decit cel din fabrica, Nora a avut si un laptop, caruia ii spunea Saddam, pentru ca o teroriza. Dar a scapat de el, pasindu-i-l lui Tiberiu, fiul ei.

Sintem la masa din sufragerie, sub geamul careia se gaseste o coaja de mes­teacan (cea din Fetita cu o mie de riduri?!), masa la care si-a scris poeziile Nino – poe­tul George Almosnino si sotul ei. Nora pri­veste cu atentie fotografiile pe care i le-am facut cu citeva zile in urma si, in timp ce le analizeaza, constata – pentru a cita oara? – ca destinul ei a fost sa fie actrita.

A dat si examen la actorie. Radu Beligan era presedinte in comisie si n-a vrut sa o pri­measca, reprosindu-i ca e sisiita. Ea stie sigur ca, de fapt, marea greseala a fost ca si-a ales o poezie total nepotrivita cu firea ei, si anume „Fata morarului', de George Cosbuc. „Era vorba de o taranca mica de 14 ani, care a ramas insarcinata si toata poezia e o jelanie continua. Nu mi se potrivea deloc, pentru ca intotdeauna am fost o emancipata si o moderna.'

Nu, nu merge la teatru in Bucuresti. „Nu mai am nevoie de spectacole. Mi le creez singura. Sint propriul meu scenarist, regizor, actor, electrician, masinist… scriu mai nou poezii pe ritmuri de dans, mi le dansez recitindu-mi-le. Fac asta in oglinda. Sint ridicola. Ride si dansatoarea, ride si spectatorul. Habar n-ai ce amuzant e la 80 de ani.'

„Aveam 70 de ani si calugarita devenise star

Cu un tata violinist, o mama si un fiu ba­lerini si o familie cu un trecut in mare parte artistic, viata a purtat-o pe Nora catre mai multe „nasteri'. „Ca orice copil, cred ca mi-a pus si mie cineva in leagan, cind m-am nascut, o gramada de lozuri nedesfacute si tot atitea inceputuri de viata. In general, ince­puturile astea de care iti spun, la mine seamana cu marcajele turistice, fiindca nu noi ne schimbam traseul, drumul e cel care ni-l schimba. Primul inceput nou a fost Sibiul. Aici m-am intilnit cu «irealitatea imediata», cu miracolul. Scoala calugaritelor Ursuline, galeriile subterane, luminate de luminari, in care erau zidite trupurile maicilor moarte cu secole in urma, Catacombele, prin care te puteai refugia in Dumbrava, tocmai dincolo de zidul de aparare al Cetatii, cind navaleau tatarii sau turcii… Iti dai seama ca-ti vorbesc din carti acum, dar iti pot vorbi si din viata, uite, de pilda, biblioteca Astra, de unde am furat Iluminarile lui Rimbaud si l-am cunoscut pe S. Din ziua aia am crezut mai bine de 25 de ani in perechea divina, pina am descoperit ca S. era un fan al nazistilor. Si tot la Sibiu am scris in maculatorul de istorie prima poezie; era prima­vara, tata studia in camera de alaturi la vioara, eram indragostita si voiam sa ma fac maica. Imi trebuia urgent un acar sa-mi schimbe tra­seul, iti dai seama, doar nu era sa ramin in «irealitate».

Al doilea inceput a venit mult mai tirziu. E curios ca fiecare nou inceput se leaga printr-un nod de firul vechi. Ai sa rizi, dar la mine firul asta a fost mereu ca un martisor in care s-au rasucit iubirea cu poezia. Suna dulce, ridicol, ei si? – asta e. L-am cunoscut pe Nino; 35 de ani acelasi pat, aceeasi masa, aceeasi placere, aceeasi durere, aceeasi mare, acelasi mun­te, aceeasi bere la meciurile Rapidului, aceeasi cada in care ma spala ca pe-un copil, asa cum il spalam eu pe Tiberiu, baiatul nostru, cintindu-i aria «Visi darte» din Tosca de Puccini. Spalam rufe de mina si-n loc de televizor ne citeam poeziile scrise pe genunchi in autobuzul 40, ca pina si asta mic incepuse sa ne imite. Dimineata casa se golea. Nino pleca la Centrul de Librarii, Nora la Editura En­ciclopedica si Tiberiu la scoala. Nu cunosc cuvintul «sinecura» si n-am avut niciodata timp sa prind muste.

Al treilea inceput si cel mai surprinzator, ca o reintoarcere la miracolul dintii, s-a intimplat la sapte ani de la moartea lui Nino. Tiberiu nu-mi mai apar­tinea de mult, isi intemeiase propria familie, eu nu mai existam la mine-n simturi decit ca poet. Intrasem cu totul in tunelul scrisului, fiindca nu mai aveam trup si deodata m-am pomenit chemata in Germania la Tirgul de Carte de la Leipzig, unde pe scena, citindu-mi poeziile, vocea, trupul, simtirea mea au avut prilejul sa se arate din nou. Pe urma, totul a venit de la sine. Drumul nou a fost un continuu urcus. Am intrat intr-o lume mondena cu hoteluri luxoase, cu dineuri, cu lecturi la festivaluri internationale, alaturi de Hans Magnus Enzenberger sau Michael Krüger, sau Jacques Roubaud sau Lars Gustaffson, Herta Müller, Oskar Pastior, bineinteles Mircea Cartarescu, cu calatorii in gondole, pe bacuri, in avioane tra­versind oceanul, mai ales in trenuri prin defileurile Alpilor din Engadin. Aveam 70 de ani si calugarita devenise star, ba chiar o femeie cu succes la barbati.

Cred in po­vesti, Cenusareasa exista in realitate. In fiecare dintre noi sint nebanuite resurse latente. Cineva ne compenseaza mereu pierderile. (Un singur lucru nu inteleg, de ce s-a decis atit de tirziu Uniunea Scriitorilor sa ma invite si pe mine sa citesc pe scena Ateneului printre primii 25 de poeti romani? Astept provincia!)'

Revenind la copilaria ei, primii ani din viata o gasesc impreuna cu familia in Germania lui Hitler. „Am trecut prin patru dictaturi. Si cu dictaturile e cum e cu iubirile. De toate m-am indragostit la inceput. De Hitler la 5 ani in Germania, cind mama ma trimitea sa cumpar o cutie de zahar pe cartela. In 1937, la ei era planul cincinal si vinzatoarea imi vira in gura o cireasa de martipan; la 10 ani, de legionarii de la sediu care-mi prindeau pe camasa de strajerie martisoare verzi, la 15 ani de Oleg Strijenov in „Al 41-lea'; ce n-as fi dat sa fiu eu partizanca… E curios ca dupa 23 august nu m-am mai indragostit de nici un dictator, nici de Dej, nici de Ceausescu, nici de Zaroni, nici macar de Nicu, desi nu arata rau deloc si sint sigura ca dupa ce s-au dus pe apa simbetei au mai aparut si altii care, in conditiile de atunci, ar fi fost poate mai ticalosi decit ceilalti. De aceea eu am o relatie speciala cu politica, fiindca ea e un carnaval perpetuu, nu am vazut-o niciodata fara masca.'

„2 Mai-ul, bucuria frenetica a tuaregului cind zareste palmierul'

Cind o ai in fata ochilor pe protagonista din Sexagenara si tinarul, n-ai cum sa eviti cliseul si o intrebi cum sta cu dragostea, pe cine mai iubeste si cum a trait timp de 35 de ani alaturi de sotul ei, fara sa cedeze ispitelor. „Ei bine, povestea cu iubirea si indragostirea am spus-o de zeci de ori. Cel mai minunat lucru in toate e inceputul, e indragostirea, cind iesi din normalitate si intri in miracol. Daca minunea ar dura, ar deveni normalitate si n-am mai avea ce astepta. Minunea indragostirii nu dureaza in general mai mult de 3-5 ani. Daca fundatia rezista, casa nu cade, in ciuda tutu­ror cutremurelor, asta se cheama iubirea, numai ca pe masura ce trece timpul, ea seamana tot mai mult cu prietenia, ter­mi­nind prin a fi un fel de dragoste frater­na, uneori cu accente de ura, fiindca pier­derea indragostirii e frustranta. Noi nu sin­tem animale monogame. Nu putem trai fara a fi indragostiti. Natura carnii si a sufletului nostru ne cere asta. Caram cu noi o viata intreaga povara tentatiilor. Refuzul lor nu e un act de eroism, e palma unei morale false pe obrazul naturii, pentru ca in cele din urma ne intoarcem la cel pe care-l iu­bim, nu la cel pe care-l dorim.'

Viata alaturi de Nino a fost plina de bu­curii, desi traiau in saracie si in comunism. In mijlocul acelor ani grei, in care a fost data afara din editura, a fost obligata sa se in­scrie in partid si i s-a interzis sa publi­ce timp de opt ani, verile la 2 Mai ramin, in memoria femeii de 80 de ani, marile asteptari. „2 Mai-ul era pentru noi, in fiecare august, bucuria frenetica a tuaregului cind, dupa luni intregi de cautare fara spe­ranta in desert, zareste palmierul, oaza si firul de apa. 2 Mai-ul acelor ani era enclava de libertate, era insula fericirii, era paradisul in care Adam si Eva nu primisera inca ordin de la presedintele lor sa-si acopere trupul. Era locul in care nu exista vina si aveam voie sa fim noi insine. Eram saraci, ne spalam la stropitoarea transformata in dus cu apa incalzita la soare, closetul de lemn din fundul curtii era biziit de muste albastre, uneori ne stergeam cu frunze late de bos­tan, dar pe plaja mergeai in picioarele goale cu bratara de aur la glezna si tulpan de matase pe cap, cu rochie lunga cra­pata pina la sold, din pinza topita, prin care trupul se ghicea lasciv, inainte de a se descoperi de tot, intins pe nisip sub privirile bietilor militari de 18-19 ani, transpirind pe dimb linga tunuri si aparindu-ne de nu stiu ce dusmani inchipuiti. Seara, la focurile aprinse se adunau hippies cu flori in plete, cu chitari si cu fete blonde culcate pe ge­nunchii lor, cintau „Michelle, ma belle' sau „Rasputin, Rasputin, the Rusian Sex Ma­chine'. Noi, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Gabriela Adamesteanu, Marius Robescu, Rodica Palade, Ada Bittel si Toma Roman… priveam lumea aia neve­rosimila ca pe o Fata Morgana. Foaia din calendar arata 15 august 1968.'

Un alt lucru care ne place mult la Nora Iuga e ca prefera calatoriile cu trenul. Fobia de avioane i se trage de la doua calatorii apocaliptice, una la Caransebes, alta la Cluj. Si, desi de citeva ori si-a calcat pe inima, odata pentru a ajunge la New York si alta data la Buenos Aires, calatoriile cu trenul sint pline de voluptate. Berlinul, de exemplu, se afla, de fiecare data, la o distanta de 33 de ore cu trenul. „Nu e prima oara cind ma laud in public cu pasiunea mea pentru calatoriile cu trenul, ca si cind acest hobby ar fi ceva care mi-ar spori excentricitatea, acordindu-mi brevetul de artist incontestabil, fiindca orice hobby e pentru un artist ca broasca testoasa pentru Ernst Jünger. Asadar, ceea ce ma neli­nis­teste cel mai mult, de cind am implinit 80 de ani, nu e ca nu as mai fi in stare sa-mi satisfac aceasta placere, ci ca ei nu ma mai cred in stare sa mi-o satisfac. Si ce e cel mai grav e ca nu imi mai dau voie nici sa concurez, fiindca si concursurile au limite de virsta, asadar, nu-mi ramine decit sa scriu in camera mea cu storurile trase, singura cu mine ca in chitul lui Iona, retraind furtuna aia apocaliptica, stirnita pe la apusul soa­relui, cind abia trecusem de Busteni si virful Caraimanului era sfichiuit de bice orbi­toare si parca se rupea in doua cata­peteasma bisericii. Priveam tremurind furia de-afara si trenul, carapacea mea protectoare, ma purta in viteza afara din iadul acela, cind un om pirpiriu si smead, vapo­reanul de pe micul vas de croaziera de pe Lago Maggiore, s-a asezat linga mine in cuseta, simtindu-mi frica si m-a tinut de mina o ora, pina am iesit din orcanu ala. Si nici o vorba. M-o fi confundat cu mama lui sau… A doua zi in zori, cind m-am trezit, nu mai era in cuseta si pe perna mea era o carte cu un copil pe coperta pe care scria Micul print.'

„De asta ma iubesc tinerii'

Sa zicem ca ati ajuns pina aici cu lectura interviului si, pentru ca ne apropiem de final, o sa-mi reprosati ca nu ati aflat citeva lucruri de baza despre Nora Iuga. Ca de exemplu, faptul ca ea e poeta si a scris mai multe volume de poezie – sa si amintim citeva aici: Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1983), Piata cerului (1986). Dupa care a virat usor spre proza si asa s-au nascut Sapunul lui Leopold Blum (1993), Fetita cu o mie de riduri (2005), Sexagenara si tinarul (2000), Fasa­nen­straße 23 – O vara la Berlin (2001), Lebada cu doua intrari (2004) sau Hai sa furam pepeni (2009).

Sa mai spunem si ca Nora e o importanta traducatoare de scrii­tori de limba germana, care, din pacate, nu i-au intors vreun semn de recunostinta. A tradus din Nietzsche, Knut Hamsun, Ernst Jünger. „Am tradus trei scriitori germani im­por­tanti in romana si toti au luat, dupa ce i-am tradus, Nobelul. Am urcat cu ei in circa pe Golgota si, drept rasplata, Günter Grass a refuzat sa-mi dea mina cind i-am spus ca i-am tradus Toba de tinichea in romaneste, Elfriede Jelinek a pus-o pe camerista ei, o saptamina intreaga, sa-mi raspunda la telefon ca e inabordabila, iar Herta Müller a umplut toata Germania si toata Romania cu o bazaconie, intens mediatizata, ca as fi facut rezistenta impotriva comunismului purtind palarii – de interdictia mea de pu­blicare, intre 1971 si 1979, fireste n-a po­menit nimic. Oare descoperitorul dinamitei o fi stiut ca Nobelul lui o sa scoata la iveala «ignobilul» din oameni???'

Tot nemtii au redescoperit-o pe scriitoare, la 70 de ani. Au invitat-o la tirguri de carte, la lecturi publice, i-au acordat burse. „Ultima mea bursa la Berlin a fost de un an, in niste conditii uluitoare. Am stat intr-un palat, in cartierul Charlottenburg. Imi venea tot timpul sa zic: unde esti, mama, sa ma vezi? Cred ca o singura camera era cam cit tot apartamentul meu de aici si erau cinci astfel de camere, iar eu singura. Era pe vremuri o carte, nu mai stiu cine a scris-o, se chema Doamna mica din casa mare. Se potrivea perfect, numai ca eu nu sint chiar mica.'

La cei 80 de ani ai sai, scriitoarea Nora Iuga are un mare succes la publicul cititor tinar. „Simt ca ma iubesc tinerii, fiindca si eu ii iubesc pe ei; ii ridic la inaltimea ochilor mei cind le vorbesc, cum fac chinejii cu greierii lor inaintea intrecerilor in arta tiriitului, ca sa se faca intelesi mai bine de ei si mai des ma cobor eu la nivelul ochilor tinerilor mei prieteni. O sa-ti spun un secret; cred pina si in excesele si in fronda sau in spiritul lor distructiv – nu am uitat nimic din ce era exagerat in mine, si eu am contrariat toata viata. Toti batrinii astia, «intelepti» care le stiu pe toate, sint racordati la trecut. De ce vor ei sa-i traga tot timpul pe tineri in trecutul lor, cind tinerii sint racordati la viitor? Eu cred ca prezentul batrinilor e trecutul tinerilor, de asta ar trebui sa-i ascultam pe tineri, fiindca ei stiu sa se descurce mai departe, acolo unde noi ne incurcam. Am observat asta cind cautam ceva pe Google si Tiberiu ma ducea de mina ca pe un orb. De asta ma iubesc tinerii. Intre noi e un troc cinstit. Eu le recunosc meritele, ei imi recunosc valoarea. Eu n-am uitat ce simt ei si nici motivatia reactiilor lor. Exact la fel am fost si eu. Toti au fost la fel. Nu inteleg de ce sint unii batrini atit de ipocriti sau poate doar uituci cind spun tot timpul: Ehe, pe vremea noastra nu… asa cum spun si ehe, pe vremea lui Ceausescu nu… Aiurea in tramvai!'

Si finalul… asa cum l-a vrut ea

„Ma gindesc tot mai mult ca, daca putem trisa in dragoste sau in poezie, in curgerea timpului, ocaua nu se lasa masluita. Cind se deschid ochii, lumina zilei nu-mi mai face promisiuni. Pleoapele parca-s obloane intepenite la jumatate; eu in oglinda ma vad ridicindu-mi sprincenele cu degetele arata­toare si zimbind in toate chipurile si, cind ma opresc, pleoapele cad la loc. Caietul e pe masa. Cafeaua alaturi. Rujului ii vine rindul dupa cafea. Incepe distractia. Cea mai mare distractie: Nora Iuga o citeste pe Nora Iuga. Interviul pentru ELLE, imagi­nea­za-ti.

Ia fa-te ca rizi, imi spun, ia ciupeste-te de obraji, ia cheama-ti cheful inapoi, imi spun azi, 3 noiembrie, ora 18, vine Sibiul la Bucuresti. Citeste Joachim Wittstock la Schillerhaus, o sa retraiesti lecturile voastre din Germania, miine-ti pleaca volumul de interviuri in tipografie, o sa-ti apara si Blogstory la tirg, prezinti si doi poeti tineri, pe Ania Vilal si pe Florin Halalau… si iar vor tabari tinerii pe tine si o sa rizi si-o sa gesti­culezi, stii tu, si-o sa urci scarile repede si n-o sa te asezi pe scaun si uite ca energia asculta de tine si alearga mai repede ca un cal biciuit. Si tu povestesti chestii cara­ghioase si te-ai da si peste cap sa-i faci sa rida si sa te aplaude si uite ca ti se intoarce cheful acasa si ochii s-au facut iar mari… Care-i secretul tineretii dumneavoastra, doamna Iuga? Pai, n-ai vazut cum imi repet eu rolul vorbind cu mine?'

Alina Baisan

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK