Ultimul Ionesco

VEZI FOTO

POZA 1 / 5

ELLE: V-ati nascut in Franta. Cind ati venit prima data in Romania?

Marie-France Ionesco: De Craciun, in ‘67. Am venit aici pentru ca vroiam sa vad unde au copilarit ai mei, mai ales mama, caci tata a co­pilarit in Franta. Voiam sa vad biserica unde s-au casatorit, scoala Cen­trala, unde a invatat mama, si toate locurile des­pre care am auzit de la parintii mei. Asa ca am hotarit sa fac o calatorie in acea tara despre care auzisem atitea, Romania. Niciodata n-as fi crezut ca lucrul acesta va avea atitea consecinte in viata mea. Atunci mi-am cunoscut pentru prima oara rudele din Romania si m-am legat foarte tare de ele, asa ca am revenit si anul urmator. Mi-am facut si un grup de prieteni aici – acum, din tot grupul acela cred ca nu mai e ni­meni in Ro­mania… Unii au plecat, altii s-au stins din viata – Doinas, de exemplu. Cind am plecat din Ro­mania, n-am avut sentimentul ca plec dintr-o tara straina, desi, desigur, ma intorceam acasa, in Franta.

ELLE: Cum a fost primul dumneavoastra contact cu o tara comunista?

M.F.I.: Ce m-a socat cel mai mult in anii aceia, pe linga situatia ingrozitoare, despre care nu mai trebuie sa vorbim – o stie toata lumea –, era di­feren­ta enorma intre cei foarte putini privilegiati si restul oamenilor. Acest detaliu m-a ingrozit. Privi­legiile, privilegiatii… Romania nu e o tara cu o lunga tra­di­tie a democratiei. A avut o perioada scurta, intre cele doua razboaie mondiale. Acest lucru ex­plica multe din comportamentul roma­ni­lor. Sa va dau un exemplu: cind am venit prima oara, ca sa-mi faca placere, niste prieteni m-au asteptat la ae­ro­port, cu o masina, direct la avion. Probabil au vrut sa-mi fa­ca o surpriza placuta, sa-mi arate ce bine ma pri­mesc. A pus cineva o vorba buna, am avut pile, cum se zice. Dar pentru mine asta era ceva anormal, nu mi-a facut placere. Am ramas uluita si am in­te­les in mai putin de-o ora oroarea unei societati dis­perate. Sufe­rin­ta era enorma, iar privilegiile erau pe masura. De-a lungul anilor, acest sentiment mi s-a confirmat. Sa nu uitam ca aceasta parte a lumii a fost atitia ani sub Imperiul Otoman. Sint niste deprin­deri care ramin si nu se sterg usor. Aceste ex­cese de amabilitate fata de cei considerati „importanti sint foarte jenante.

Ceea ce m-a incintat, in schimb, a fost caldura oamenilor, intensitatea trairilor. Vedeti, eu eram studenta pe-atunci (era in timpul miscarilor din ‘68) si in toate facultatile din Franta studentii erau extraordinar de stingisti, maoisti chiar. Cind am venit aici, a fost minunat. M-am simtit, pe plan in­telectual si al ideilor, intr-o tara libera – din punct de vedere interior, bineinteles. Toti prietenii de aici erau la curent cu ultimele noutati din semiotica, lingvistica, psihanaliza, noul roman etc. Ei trecusera dincolo de nebunia ideologiilor. Orice ideologie este peri­culoasa pentru ca vrea ca lumea sa se confor­me­zemodelului ei. De unde represiunea, teroarea. Un filosof francez pe care il admir foate mult, André Glucksman, care spune in Les maitre penseurs ca toata nenorocirea lumii vine de la utopii. O imagine asupra lumii perfecta, coerenta e o nenorocire, pentru ca lumea nu poate fi coerenta, nici perfecta. Or, ca sa se intru­chipeze perfectiunea in aceasta lume, se instaureaza teroarea. Asta se intimpla in orice utopie si cea mai mare, cea mai ingrozitoare utopie a omenirii a fost cea marxist-leninista si maoista – o viziune „spre binele oamenilor, dar de fapt dia­voleasca a omenirii. Or, revin, cind am ve­nit in Ro­mania, nimeni nu mai credea in ideologii, exista umor, libertate, dar si angoa­sa! Eu am fost entuziasmata (eram o adolescenta intirziata, e ade­va­rat!) si spuneam tot timpul ca e minunat, aveam im­presia ca traiesc intr-un roman rusesc – in fie­care seara sa vorbesti despre viata si moar­te, despre sensul existentei, despre chestiuni fundamentale si nu prostiile ideologice despre care discutam cu colegii mei francezi. Totusi, unul dintre prietenii mei mi-a spus intr-o seara in care ne adu­nasem vreo 15 persoane: „Da, Marie-Fran­ce, asa e, in seara asta toti am vorbit sincer, ca-n Dosto­ievski, dar miine unul sau doi vor face raport la Securitate'.

Eugene si Marie France Ionesco, La Kyoto 1976

ELLE: Banuiesc ca dupa ce v-ati implicat in Liga pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania nu ati mai putut veni in tara…

M.F.I.: Am continuat sa vin in Romania, nu chiar in fiecare an, dar destul de des, pina in ‘75. Pe-atunci deja incepusem sa ma implic cu actiuni personale. Nu ne infiintasem inca oficial, dar eram un mic co­mitet, un grup din care mai faceau parte Sanda Sto­lo­jan, Maria Bratianu, apoi a venit Mihnea Berin­dei, care a fost foarte eficace. Nu puteam sa nu facem nimic, era deja ingrozitor in Roma­nia. In ‘75 am inceput sa ne organizam mai precis, fie­ca­re cu sarcinile sale, si Liga a fost integrata in cadrul Federatiei Internationale. N-a fost usor. Noi veneam cu niste probleme care, cel putin la inceput, nu interesau pe nimeni in Franta. Ce-i in­teresa pe francezi? Doar subiectele care faceau audienta. De exemplu, au fost socati cind s-au interzis avorturile. S-au intimplat lucruri ingrozitoa­re si asta i-a sensibilizat pe francezi. Am inceput sa fim bagati in seama mai mult abia dupa ‘77. Au co­incis atunci cutremurul si greva minerilor – a ade­varatilor mineri, ai caror lideri au fost omoriti cu totii.

Liga a functionat pina in 1989 si am avut citeva succese. De fapt, care era rostul nostru? Sa apli­cam o metoda simpla, dar verificata: orice regim, oricit de dictatorial ar fi, are nevoie de o imagine – iar Romania era (si inca este) obsedata de imaginea ei, mai ales in strainatate. Vorbind in presa straina despre oamenii aflati in pericol, ii protejam. Asta e strategia pe care a formulat-o foarte clar Soljenitin. Erau foarte multi oameni simpli – mai ales acestia erau ex­pusi, saracii – pe care noi ii treceam pe liste care ajungeau in presa occidentala.

ELLE: si astfel erau protejati. Odata ce se stia de ei, nu mai puteau fi omoriti. Cum a fost cazul lui Dan Petrescu, la Iasi. Acesta a fost si rolul cel mai important al Europei Libere.

M.F.I.: O, da! Europa Libera a avut un rol capi­tal! si, in ceea ce priveste viata intelectuala, Monica Lovinescu a avut un rol nepretuit! ~sta era si rostul nostru. Era nevoie pe-atunci de cit mai mul­­te voci, care sa poata fi auzite aici, ca sa se stie ca oamenii aia nu erau chiar fara nici o apa­rare. si chiar am reusit sa ajutam citiva oameni – Dan Petrescu este un exemplu foarte bun. Dupa ‘90, lucrurile au inceput sa se destra­me fiindca, daca inainte eram cu totii uniti in fata inamicului comun, dupa asta am inceput sa avem optiuni diferite…

ELLE: Cind veneati in Romania, in anii ‘60-70, ce spuneau parintii dumneavoastra?

M.F.I.: Prima oara au fost disperati. Ca sa va spun drept, atunci a fost primul meu act de independenta, in forta. Tata a fost absolut impotriva, pentru ca ii era frica. Totusi, cind m-am intors, a fost altceva. I-am spus ca mi-am vazut familia, pe fratele mamei mele, care traia atunci, pe sora lui, prieteni de-ai lui din tinerete – Arsavir Acterian, Barbu Brezianu, Nicu Steinhardt, in fine, oameni din lumea lor. si asta l-a impresionat foarte mult si ma tot intreba despre ei. I-am descris situatia din Romania, pe care de altfel el o stia, ca era la fel peste tot dincolo de Cortina de Fier.

ELLE: Colegilor dumneavoastra din Franta le-ati povestit ce inseamna, de fapt, societatea de stin­ga pentru care militau ei?

M.F.I.: Ei bine, multi dintre ei stiau.

ELLE: si totusi, s-au lasat vrajiti de aceasta ideologie.

M.F.I.: O, da! si auzeam niste fraze de-a dreptul halucinante din punct de vedere logic. De exemplu, cind eu sau parintii mei povesteam despre asta, raspunsul era: nu va putem crede pe voi, pentru ca sinteti prea aproape, prea implicati! Total ilogic. Voiau sa spuna ca noi sintem par­tinitori. Sau auzeam fraze de genul: eu n-am incredere decit in cei care vorbesc pozitiv. Nu­mai prostii! Eu cred ca, de cind e lumea, cei mai fragili la judecata sint tocmai intelectualii. Ei sint cei care au marsat in toate ideologiile: multi au fost nazisti, comunisti, maoisti etc. De ce? Pentru ca, prin dia­lec­tica lor, pot justifica orice. In plus, de dragul perfectiunii de forma, de sistem, se lasa orbiti si nu mai sint in stare sa vada realitatea. Apoi, mai e si altceva: in lumea intelectuala e mult mai usor sa mergi in sensul curentului. Ca in Rinocerii. Acolo sint mai multe tipuri de „conversiu­ne', si a omului simplu, desigur, dar mai ales a in­telectualului – in piesa sint niste citate in acest sens din Sartre.

ELLE: Tatal dumneavoastra nu-l prea iubea pe Sartre…

M.F.I.: A, deloc! Tatal meu era legat, inca din tinerete, de alt gen de ginditori, mult mai spirituali, cum ar fi filosoful Emmanuel Mounier sau Ga­briel Marcel. Apoi, era foarte legat de oa­meni care reprezentau libertatea antimarxista, oameni care rezistau noii rinocerite, rinocerita rosie: Alain Besançon, Jean-François Revel. Mai tirziu, au venit Glucksman, Finkielkraut si altii – erau din alta generatie, de altfel. si ei au fost, la inceput, sedusi de sirenele maoismului, dar si-au revenit foarte repede. Tata spunea ca luciditatea si curajul sint un fel de har. Curajul de a accepta sa fii singur impotriva tuturor. Asta a fost dilema lui in tinerete fata de legionari si dupa aia fata de marxism. La un moment dat si-a spus: „Dar oi fi eu cel mai destept dintre toti?'. si, totusi, n-a putut sa mearga in directia curentului. De altfel, in cartea mea, am dat niste citate care explica foarte bine felul in care gindea tata: „Toti inteleg si explica tot. Sint singurul din lume care nu intelege nimic, ei au toti chei si speracle (Prezent trecut, trecut prezent). Tata nu gasea nici o explicatie coerenta a lumii, a meca­nis­melor so­ciale, umane, psiholo­gice. Cind explicatia era prea coerenta, o considera foarte periculoasa.

Cu Marie France Ionesco poti sta de vorba fara a baga de seama trecerea timpului

ELLE: Avea o inclinatie spre misticism tatal dumneavoastra?

M.F.I.: Da, inca de cind era tinar. Cind avea 16 ani, a avut o experienta mistica pe care o povesteste si o repovesteste, o experienta care l-a marcat definitiv. Atunci, divinitatea i se parea o evidenta, lucru de altfel propriu acestui tip de experienta. Din pacate, dupa asta, evidenta a disparut. „Am cazut', spunea el. „Am fost luat de seductiile lumii – placerea, iubirea, literatura, vanitatea.' In tine­rete voia sa se calugareasca. El avea un du­hovnic, parintele Alexandru, de la Schitu Darvari, care fusese atonit, adica fusese la Muntele Athos. Tata se spovedea la el si spunea ca are pacate ma­ri. Parintele ii spunea: „N-ai ucis, n-ai comis in­cest, restul sint fleacuri. Un singur pacat ai: te in­doiesti'. Asta era adevaratul pacat. Bine, acum, indoieli au avut toti misticii. Daca ar fi sa dau numai exemplul Sfintului Ioan al Crucii, unul dintre cei mai mari mistici ai lumii: el este cel care a trait „noaptea credintei' – aceasta fiind chiar o etapa a drumului spiritual catre Dum­nezeu. In fine, vorbele parintelui Alexandru, ca nu trebuie sa se indoiasca, l-au marcat mult pe tata.
Apoi a fost o alta tema la tatal meu, din ce in ce mai prezenta, mai insistenta: tema compasiunii. De ce? Pentru ca a fost, din temperament, un om minios, excesiv, si din alte motive – conflicte pe care le avusese cu tatal sau, si pe care apoi le-a regretat foarte mult, a regretat enorm ca nu l-a iertat. A realizat, la un moment dat, ca toate aceste neintelegeri intre oameni nu conteaza deloc in comparatie cu moartea, cu marile suferinte. Ce importanta au toate astea? Sintem niste bieti oa­meni. E o disproportie atit de mare intre aceste flea­curi si suferinta bolilor, degradarea ultimilor ani de viata, incit orice-ar fi facut un om, nu merita asa ceva. Sintem condamnati la moarte din ziua in care ne nastem, si nu oricum, ci la o moarte lenta, cu suferinta si degradare… Astea erau sentimentele lui.

ELLE: Cum era viata in familia dumneavoastra? In toate fotografiile parintilor dumneavoastra se citeste multa dragoste intre ei.

M.F.I.: Da, am fost o familie fericita, cu mo­mente foarte intense si cu unele momente mai dificile, ca in orice familie. Poate datorita faptului ca tata a avut, cind era copil, o familie despartita, poate si pentru ca eram singurul copil. Intre tata si fiica sint niste relatii privilegiate. Iar mama mea era o femeie total devotata noua. Ea s-a daruit total, inca de la inceput, la Paris, cind situatia materiala era foarte grea. Mama l-a ajutat foarte mult si tata spunea mereu: „Mama ta, care era o domni­soara asa fina, a inceput sa lucreze, sa spele, sa aiba grija de toate'. Eu cred ca in orice dragoste, o femeie are si o parte materna. E si mama, si sora, si iubita… Asa s-a intimplat si cu mama, care avea uneori o extraordinara forma de iubire materna pentru tata. Dragostea poate imbraca atitea forme! De exemplu, cind spun „dragoste materna', aceasta poate fi, la un anumit moment, si dragostea unui copil pentru parintii sai. Vine un moment in viata noastra cind sensul iubirii se inverseaza: orice copil care are parinti care ajung la batrinete stie ca la un moment dat parintii ne devin copii. Asta e foarte trist si foarte frumos in acelasi timp. Pentru mine, dragostea cea mai luminoasa e dragostea parintilor pentru copii. E dragostea cea mai dezinteresata. Eu cred ca aceasta dragoste exista in orice relatie adeva­rata, chiar si fata de prietenii adevarati.

ELLE: Asa a fost si dragostea dintre Simone Boué si Cioran?

M.F.I.: Simone Boué a fost un om extraordinar, dar a avut un statut foarte diferit de acela al parintilor mei. Povestea lor e foarte frumoasa si, marturisesc, frumusetea e de partea lui Simone. Asta nu limitea­za in nici un fel geniul lui Cioran, dar asa a fost. Simone era o fata dintr-o familie burgheza. Pe cind era studenta la Paris, l-a intilnit pe Cioran, care era un barbat frumos, „ca un rus, spunea ea. A facut o mare pasiune. Dar a fost ceva acolo, intre ei… Era prin anii ‘40. Ea a ezitat la inceput sa spuna familiei ei despre aceasta legatura – cine era Cioran atunci? Un bursier roman, un necu­noscut. Poate ca s-a jenat sa spuna familiei ei; a facut-o mai tirziu. si Cioran n-a putut trece peste asta toata viata. Nu vreau sa-l judec, dar, in fine, in viata mai trebuie sa treci peste anumite lucruri… Ea a crezut in el, dar el, poate dintr-un fel de pu­doa­re, poate din comoditate, nu stiu, nu prea se afisa cu ea. Erau foarte putini prieteni carora Cio­ran le-o prezentase pe Simone. El era un ma­re monden, mergea peste tot, dar nu cu Simo­ne. Ve­neau im­preuna la noi, la Eliade si inca la citiva prieteni apropiati, foarte putini. Ea a fost impecabila intotdeauna, pina la sfirsit, cind era bolnav (ultimii ani au fost cumpliti!). si sa nu uitam ce-a fa­cut chiar si dupa ce el a dis­pa­rut. A dactilografiat toa­te caietele lui Cioran. O dureau miinile si imi a­min­tesc ca i-am dus un computer, ca sa-i fie mai usor.

ELLE: A terminat de editat jurnalul si caietele lui Cioran si apoi a murit.

M.F.I.: A murit imediat dupa ce a terminat. Era foarte nerabda­toare. Caietele trebuiau sa apara la Gallimard in octombrie si spalturile au intirziat cu o saptamina. Ea nu mai avea rabdare. Imi amintesc ca mi-a dat telefon si mi-a spus: „Nu mai astept, plec! Ma duc la mare!'. Era septembrie, apa era rece. A facut hidrocutie si s-a inecat.

ELLE: Acum au aparut niste manuscrise ale lui Cioran pe care Simone Boué nu le-a gasit.

M.F.I.: Da, a fost un scandal acum o luna. Cioran locuia intr-un imobil superb din Paris si acolo s-a gasit un dulap in care Simone nu s-a ui­tat. Nici Cioran nu-i spusese nimic. Ea a dactilografiat jurnalul si caietele, care se opresc in ‘73. Or, mai erau altele, pitite de Cioran, care mergeau pina in ‘80. Cine le-a descoperit? O angajata a firmei care trebuia sa debaraseze casa. La inceput nu stia nici macar cine este Cioran, apoi a aflat si a tinut manuscrisele zece ani inainte de a le da drumul. Cum s-a aflat totusi despre asta? Un om mi­nu­nat, care a lucrat la Gallimard, foarte bun prie­ten, de altfel, cu Simone, a vazut in gazeta Casei de licitatii Drouot ca era anuntata, pentru 2 decembrie, vinzarea unor manuscrise inedite ale lui Emil Cioran. Imediat a intrat in alerta si, ma rog, stiti povestea, toate ziarele au scris despre asta. A fost destul de complicat din punct de vedere legal sa se impiedice aceasta vinzare, dar a fost o procedura juridica de urgenta si licitatia nu a mai avut loc. Statul francez, prin Centre National du Livre, prin Biblioteca Jacques Doucet (care detine fondul Cioran) si prin Gallimard, care este editorul lui Cioran, va rascumpara manuscrisele. Adica statul are dreptul sa faca asta. Este ceea ce se numeste dreptul de preem­tiune. Dar a fost o mare criza, pina in ultima clipa: licitatia trebuia sa aiba loc pe 2 decembrie si abia pe 1 decembrie seara s-a obtinut anularea ei. Asta pentru ca Cio­ran a as­cuns aceste caiete si Simone nu a stiut de ele.

Rodica, Eugene si Marie France Ionesco, cu ocazia decernarii  Crucii de ofiter al Legiunii de Onoare (mai 1984)

ELLE: Intre tatal dumneavoastra si Cioran a fost o mare prietenie. Au existat si momente mai dificile intre cei doi?

M.F.I.: Au fost unele momente mai tensionate, mai ales pe motive politice, in timpul razboiului. Dupa asta nu au fost momente tensionate semnificative. Se mai agasau, din cind in cind, dar nu era nimic serios. Cioran era foarte speriat pentru ca facuse odata o alegere foarte penibila pe plan politic, pe care o regreta. Tata era foarte angajat, scria articole politice in Le Figaro, impotriva oricarei dictaturi, iar Cioran spunea mereu: „Nu te mai ocupa de politica, nu e bine, nu te baga!'. Dar, desi ar fi vrut sa nu-l intereseze toate astea, pe tata nu-l lasa temperamentul sa stea deoparte. si de aici unele mici tensiuni intre cei doi. Dar altfel, tineau enorm unul la altul. Tempera­mental si prin viziunea asupra lucrurilor, Cioran a fost, cert, cel mai apropiat de tata. Mult mai mult chiar decit Eliade, la care tata a tinut mult si pe care il cunostea din tinerete. Dar forma de umor pe care o impartasea cu Cio­ran, afectiu­nea dintre ei erau deosebite. Imi a­min­tesc, in co­pilarie, cind mergeam simbata seara la ei, cum rideau amin­doi! Era extraordinar. In vor­be, totul era catastrofal, apocaliptic, dar totul era spus cu asa o veselie si un umor, ca aceste convorbiri apocaliptice de­ve­neau foarte tonice. Nu era zi sa nu vorbeasca la telefon. Cioran era un mare catastrofic. De obicei, catastroficii au dreptate, dar, din fericire, uneori nu au. Imi amin­tesc ca, in octombrie ‘89, Cio­ran spunea: „Tout est foutu! Uniunea Sovietica va cuceri lumea intreaga!'. Ei bine, n-a fost chiar asa.

ELLE: si in decembrie ‘89 ce-a mai spus?

M.F.I.: A fost fericit, toti eram fericiti. si cam naivi, dar asta nu mai are importanta.

ELLE: Toti am fost cam naivi atunci.

M.F.I.: Da. Eu imi amintesc cind am venit cu Medicins sans Frontières. Am dormit o noapte aici. Am adus carti – o alta nebunie! –, un geamantan de carti interzise. Nu mai stiu cine spu­sese ca trebuie sa aduc aceste carti, era un en­tu­­­ziasm general. Erau carti care fusesera inter­zise pina atunci in Romania – Eliade, Cioran, Go­ma, Tepeneag, Ionesco etc. Ca apoi lucrurile nu au decurs cum speram noi, e normal, caci, asa cum va spuneam, o societate care a fost atitia ani bolnava nu se poate reconstitui deodata. Totusi, a fost asa o bucurie si o speranta! Evi­dent ca dupa asta am avut deziluzii, dar lucrurile trebuie vazute un pic mai nuantat. O tara nu se poate insa­natosi imediat. E adevarat, Romania trece printr-o anumita brutalitate economica, un capitalism sal­batic. Dar lucru­rile astea se vor  aseza – in tot cazul, asta este speranta mea si a multora. Marturi­sesc, totusi, ca in decembrie 1989, cu toa­ta bucuria enorma, am fost cu totii ingroziti de pseudo-procesul lui Ceausescu. Acesta era un semn foar­te prost pentru ce se intimpla in Romania. Din nou, istoria ne-a oferit o proba de ironie: Ceau­sescu, care a fost un dictator monstruos, cind spu­nea in timpul procesului „nu raspund decit in fata Marii Adunari Natio­na­le' si „procesul acesta este ilegal', avea dreptate din punct de vedere legal. Ironia istoriei. Asta, imi amintesc, era chiar in ziua de 25 decembrie. In Franta erau in fiecare zi citiva romani la televiziu­ne – de unde inainte patrundeam foarte greu la televiziune, dintr-o da­ta eram chemati peste tot. Eram la televiziune cu Tepeneag, Lucian Pintilie si inca vreo citiva, si am vazut imaginile de la executie. A fost ingrozitor. Chiar imi amintesc ca Lucian Pintilie, primul care a vorbit dupa ce am vazut imaginile, a spus: „Asta e un semn foarte rau pentru Romania'.

ELLE: De-atunci se pare ca imaginea roma­nilor in Franta s-a degradat tot mai mult.

M.F.I.: Cum sa va spun? Asta este ceva care ma doare in legatura cu romanii: obsesia asta a lor pentru imagine. Ce conteaza? Asta e un fel de complex de inferioritate. De exemplu, exista la romani ideea ca nu trebuie sa se difuzeze in strainatate filme care sa arate situatia proasta din Romania. Ba trebuie!

ELLE: Bine, dar, de exemplu, Gabriela Ada­mesteanu si Tepeneag depling faptul ca imagi­nea proasta creata de romanii care au venit in Franta dupa ‘89 a dus la un dezinteres al fran­cezilor pentru scriitorii romani.

M.F.I.: E-adevarat. Dar sa stiti ca tocmai s-a des­fasurat la Paris „Les Belles Etrangères, unde a fost invitata Romania si au venit Cartarescu, Gabriela Adamesteanu si altii. si cartea Ga­brie­lei Ada­mesteanu O dimineata pierduta a fost foarte bine primita. E chiar uluitor pentru o prima carte, a unui scriitor necunoscut. Dar e o carte, dupa mine, foarte mare, o saga superba. De altfel, cititorii francezi sint mari amatori de saga – totii marii scrii­tori latino-americani sint foarte prizati in Fran­ta. E adevarat ca francezii nu prea citesc litera­tura straina, in afara, desigur, de citeva nume mari din literatura britanica, rusa, latino-americana. Franta traduce mult mai putina carte straina decit Anglia, de exemplu. ~sta e un lucru interesant si paradoxal. Romania, imi spunea tata, are o cultura mica, dar acest lucru are si un avantaj: micile culturi traduc enorm si aici se citeste mult. Ceea ce nu exista in Franta. Cind eram eu la liceu, eram la o sectie de greaca antica si engleza. si faceam li­teratura greaca si engleza. si tata ma intreba: „Dar Don Quijote ati facut la scoala?'. si eu ii spuneam ca nu, asta fac cei care studiaza spaniola. La fel cu Dante, Divina Comedie: nu invatau despre el decit cei care faceau italiana. Tata nu intelegea lucrurile astea si spunea ca in Romania se invata despre toti marii scriitori ai lumii, care erau tradusi. Acesta e avantajul: Ro­mania, avind o cultura mica, traduce foarte mult. Bine, acum sa nu exageram, sigur ca a avut si Roma­nia contributia ei la cultura universala, dar, pina la urma, ce importanta au frontierele cind e vorba de cultura? De altfel, eu cred ca notiu­nea de Europa unita exista deja, nu pe plan economic, ci pe plan cultural si spiritual. Aici chiar avem un spatiu comun si referinte comune. Spatiul european este intii si-ntii un spatiu cultural. Economic e mult mai greu de realizat si mi se pare o fictiune. Sint prea multe discrepante.

ELLE: Desi v-ati nascut in Franta, vad ca nu v-a fost si nu va e deloc indiferenta Romania.

M.F.I.: A, nu! In ceea ce priveste Romania, pot sa ma enervez, sa ma infurii, dar nu pot fi indiferenta. Nu e-n firea mea, din pacate, nu sint nici eu inte­leapta, cum nu era nici tata. In plus, aici sint rudele mele cele dragi, care au fost pentru mine o descoperire care m-a imbogatit mult. Mai ales ca acum mi-am pierdut amindoi parintii (mama a murit acum un an si jumatate). si mai sint si prietenii de-aici si locurile care imi plac extraordinar. si o omenie, ceva dulce, nemaiintilnit! Cum va spuneam, nu e la mine acasa, dar e la mine acasa. Sigur, si la Torino, unde am stat in post timp de cinci ani, m-am simtit, iarasi, foarte bine. La fel si la New York. Finalmente, ce conteaza mai mult decit frontierele este sa te regasesti intre oameni care au aceleasi preocupari.

Cioran, Ionesco si Eliade la inceputul anilor 80, la Paris, in piata Furstenberg

ELLE: Parintii dumneavoastra ce relatii aveau cu romanii din diaspora?

M.F.I.: Parintii mei aveau prieteni romani, evident. Dar criteriul care ne apropie de un om nu este atit nationalitatea, ci ceea ce avem in comun unii cu altii, dincolo de nationalitate. Prietenii parintilor mei erau Cioran, Eliade, Monica Lovinescu si alti romani, dar tot asa de bine aveau prieteni francezi. E-adevarat ca, dupa anii ‘60-70, eu am jucat un rol in „re-romanizarea pa­rintilor mei. Cunoscusem o gra­mada de romani pe care ii invitam acasa, spre disperarea tatei, care apoi recunostea, totusi, ca era incintat ca-i cunoscuse.

ELLE: Ati suferit cind a aparut cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Eliade, Cioran, Ionesco – Loubli du fascisme?

M.F.I.: Evident. De altfel, nici n-as vrea sa mai vorbesc despre asta. Este un prototip de carte a mediocritatii intelectuale. Nu zic ca nu trebuie spus ca, la un mo­ment dat al vietii lor, Cioran si Eliade au avut, intr-adevar, o optiune contestabila, dar asta nu inseamna ca au ramas toata viata la aceasta optiune! Mai ales Cioran! Apoi, opera lor nu este legata de asta, absolut deloc. Asta-i reprosez autoarei. Ca sa nu mai spun ca l-a ba­gat si pe tata aici, nici macar nu merita sa mai vor­besc despre asta. Faptul de a face proces unui om, unui scriitor, ca la un moment dat a optat pentru o ideologie (total gaunoasa si oribila, asa e) mi se pare prea de tot. Dar atunci sa ne intrebam si citi intelectuali din Vest au fost maoisti, marxisti! Foarte multi. Le face cineva proces pentru asta?

ELLE: E cam anacronic sa gindim asa.

M.F.I.: Dar bineinteles ca e! E o vinatoare de vrajitoare. si, in plus, e foarte usor sa pornesti o vinatoare de vrajitoare atunci cind toti o fac. A­cum toata lumea e de acord ca fascismul a fost o o­roare, nu mai e o dovada de curaj sa afirmi asta.

ELLE: Dar, in Franta, a avut vreun impact cartea, a luat-o cineva in serios?

M.F.I.: Nu prea. Mai ales ca Alain Paruit, un om extraordinar, un mare traducator, extrem de cinstit, s-a dus la sursa si a descoperit ca un mare numar de citate din carte erau false sau trunchiate. A scris un articol in Esprit, unde a alaturat textele originale si textele din carte, in care existau chiar cuvinte schimbate – ceea ce este oribil. Sigur, autoarea ar fi putut discuta despre motivul pentru care intelectualii sint cei mai fragili in fata ideologiilor. Dar n-a facut asta. In plus, este o forma de corectitudine politica rasuflata. Ca sa nu mai spun ca exista in aceasta carte niste interpretari absolut delirante.

ELLE: A raspuns Lavastine la articolul lui Alain Paruit?

M.F.I: Nu. Ea trebuia sa participe la o emi­siune a lui Alain Finkielkraut, care e un om remarcabil si face in fiecare simbata dimineata o emisiune care se numeste Répliques. El o invitase pe aceasta Lavastine si pe Sanda Stolojan. Dar, intre timp, a aparut articolul din Esprit si ea a refuzat sa mai participe la emisiune. Cu 48 de ore inainte de difuzare, a abandonat.

ELLE: Unele voci, mai putin prietenoase, din Romania, sugereaza ca sinteti foarte autoritara cu opera tatalui dumneavoastra.

M.F.I.: Nu-i adevarat. Se joaca absolut peste tot. De altfel, nici nu sint eu cea care da acordul pentru a se juca piesele tatalui meu. Este Socie­tatea Autorilor care se ocupa de asta. Sigur ca ma intreaba si pe mine, dar ei dau autorizatiile. Ce-i drept, m-am opus punerii in scena a pieselor tatalui meu la Teatrul National, atunci cind era director Dinu Sararu. Asta-i perfect adevarat. Dar era prea de tot sa pui in scena Rinocerii intr-un teatru unde era sef un rinocer! In fine, asta nu mai conteaza acum, nu astea sint lucruri importante. Simpatii, antipatii, toate astea nu sint lucruri grave.

ELLE: Cred ca v-ati iubit foarte mult tatal si i-ati fost devotata toata viata.

M.F.I.: E foarte adevarat. Am avut norocul sa am asa un tata. Era o persoana extrem de calda si, in plus, avea atit de mult umor! Cind eram mica, a scris Contes pour enfants de moins de trois ans, o carte de povestiri absurde pentru copii, care apoi au fost publicate. Erau povestiri pe care le inventa pentru mine. Sa va dau un exemplu. In una dintre aceste povestiri un pic absurde, era vor­ba despre o familie unde toata lumea se nu­mea Jacqueline. Tatal se numea Jacqueline, ma­ma se numea Jacqueline, sora se numea Jacqueline etc. si ma duc eu cu femeia care avea grija de casa la cumparaturi. Acolo intilnesc o fetita de aceeasi virsta cu mine pe care am intrebat-o, asa cum fac toti copiii, cum se numeste. Ea mi-a spus ca o cheama Jacqueline. si atunci eu am spus foarte fericita: „A, binein­teles! Pe mama ta o cheama Jacqueline, pe tatal tau il cheama Jacqueline, pe sora ta o cheama Jacqueline etc. Iar femeia care era cu mine i-a spus: „A, fii linistita, nu-i decit o po­veste stupida pe care i-a spus-o tatal ei!'.

Ceea ce vreau sa spun este ca tata avea un umor extraordinar. Apoi, el mi-a dat lucrurile cele mai pretioase: caldura, tandretea, chibzuinta, credinta. Imi spunea: „Chiar daca eu n-am avut harul unei credinte linistite, doresc ca tu sa crezi in Dumnezeu'. Intotdeauna ma intreba daca mi-am facut rugaciunea. M-a impresionat foarte mult odata cind mi-a spus: „Asculta, nu trebuie sa adormi fara sa-ti faci rugaciunea'. Eu i-am martu­risit ca se mai intimpla uneori sa n-o fac. Mi-a spus sa nu mai fac asta niciodata. I-am spus: „Dar, tata, si tu mai faci asta uneori. Eu te-am vazut adormind fara sa-ti faci rugaciunea'. Se mai intimpla sa vina de la cite o receptie tirziu, poate dupa ce mai bea un pahar in plus, si sa adoarma foarte repede. Mi-a spus: „Nu-i adevarat, macar fac cu limba cruce in gura, dar nu adorm fara asta!'. Chiar si in inchisoare, daca nu poti sa te rogi, macar sa-ti faci cruce cu limba. Sa nu a­dormi fara asta. Din pacate, n-am atins nici pe departe credinta pe care mi-o cerea tata.

ELLE: Dar el a ajuns la impacarea pe care si-a dorit-o toata viata?

M.F.I.: Tata a atins, in ultima perioada a vietii sale, ceea ce se numeste in franceza „un esprit denfance'. Rareori am vazut la un om asa o lipsa totala a simtului ierarhiei sociale. De exemplu, in Franta sint multe infirmiere din Martinica, foarte credincioase. si tata vorbea cu ele asa cum ar fi vorbit cu duhovnicul sau, sau cu Cioran. Asta m-a impresionat la el, acest sentiment ca o fiinta umana e o fiinta umana. Evident ca pot sa am mai multe contacte intelectuale cu unii decit cu altii, dar in momentul ultim sau in mo­mentele grave exista acest sentiment al depasirii ierarhiilor sociale.

ELLE: Tatal dumneavoastra a fost un model pentru barbatul pe care l-ati visat?

M.F.I.: Fara indoiala. Modelele ni se intiparesc in copilarie.

ELLE: L-ati intilnit in barbatii din viata dumnea­voastra?

M.F.I.: O, pluralul acesta este excesiv. Nu exista acest plural. Poate ca da, la singular.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK