Scena ca o prelungire a vietii

VEZI FOTO

POZA 1 / 3

Despre Ruxandra Donose, oriunde ai cauta referinte, in orice ziar, pe orice site, vei gasi numai cuvinte elogioase: e fru­moa­­sa, inteligenta, rafinata, culta, talentata, cu o voce expresiva, curata, extrem de emotionanta si o prezenta scenica plina de ele­­gan­ta… „Toate celelalte dive pot sa se imbrace in cele mai splendide costume, dar aceasta cintareata pur si simplu straluceste, scrie Leip­ziger Zeitung, despre prestatia Ruxandrei in Carmen, de Bizet. De­si locuieste la Viena de 15 ani, in toate cronicile apare drept „frumoa­sa românca Ruxandra Donose. A cucerit fara echivoc atit publi­cul, cit si criticii, pe toate scenele de opera si in toate salile de concerte importante ale lumii, de la Opera de Stat din Viena la Covent Garden, de la Metro­politan la Opera din Paris, din Japonia in Montreal.

Am cunoscut-o pe Ruxandra Donose vara trecuta, in gradina casei ei de vacanta, de la Bran. Era ziua ei si se inconjurase de prieteni, pentru care gatise bucate alese. Venisem acolo adusa de o prietena co­muna si ma asteptasem sa gasesc o diva capricioasa, asa cum stiam eu ca sint cintaretele de opera de talia ei. Am gasit o fiinta luminoasa, vesela, radiind de fericire atunci cind isi privea copiii alergind prin gradina. Am revenit in casa de la Bran in ajunul Craciunului, cind intreaga fami­lie (Ruxandra, sotul ei Peter si cei doi copii, Max si Anna) se pregatea de sarbatoare, ocazie cu care am stat de vorba despre cariera, roluri, familie si planuri de viitor…

ELLE: De ce ai ales sa-ti faci o casa de vacanta tocmai aici, la Bran, si nu undeva in Austria, de exemplu?

Ruxandra Donose: E simplu: pentru ca-mi place foarte mult aici. As putea sa-ti spun ca e acasa, ca e-n România, ca atunci cind umblu prin lume imi doresc sa pot sa ma intorc acasa, in tara mea. Toate aceste raspunsuri sint adevarate, dar cel mai important e ca-mi place aici. Din fericire, ii place si sotului meu, care nu este român. Deci cred ca am gasit solutia ideala: avem o casa in Austria si o casa aici, deci amindoi ne gasim locul aproape de suflet in cele doua case pe care le avem.

ELLE: Esti plecata de multi ani din România, locuiesti la Viena si ai o cariera internationala remarcabila. Cum ai plecat din tara si de ce?

R.D.: Eu am terminat Conservatorul intr-o perioada in care, in meseria mea, aici in tara nu aveai nici o sansa: trebuia sa pleci. Asa ca am luat taurul de coarne si, in 1990, imediat dupa Revolutie, m-am dus la un concurs de canto foarte greu, la München – un concurs la care, probabil, daca l-as fi cunoscut mai bine, mi-ar fi fost teama sa ma duc. Am cistigat locul al doilea, lucru care mi-a adus un premiu de 9.000 de marci, ce mi-a dat posibilitatea sa merg la auditii. si, cel mai important, am fost auzita de foarte multi producatori si dirijori – gala concertului s-a transmis in toata Europa, si la televiziune, si la radio, in sala erau o multime de impresari… In felul acesta mi s-au deschis portile catre tot felul de posibilitati.

Am facut auditii si, in scurt timp, un teatru din Elvetia, la Basel, mi-a oferit un contract. Putin dupa aceea, am avut o auditie la Opera din Viena si, din nou, mi s-a oferit un contract. Asa am ajuns la Viena. Mi se parea ca am ajuns pe Olimp. Chiar si cla­di­rea este atit de impunatoare! |mi aduc aminte de prima zi cind m-am dus la re­petitii si m-am oprit plina de respect si o oarecare teama in fata cladirii Operei de Stat din Viena – mi-era parca teama sa nu ma inghita. Apoi am pasit mai departe. si am supravietuit. Am semnat un contract pentru mai multi ani si apoi mi-am mutat centrul vietii la Viena. Marturisesc ca sint foarte multumita ca s-a intimplat asa si ca nu am ajuns in alt colt al lumii, pentru ca Viena, pe linga faptul ca e un oras minunat si un centru cultural recunoscut de toata lumea, este si situata in inima Europei si, foarte important, este aproape de România, aproape de casa.

ELLE: Cum crezi ca ar fi fost cariera ta daca n-ai fi plecat din tara?

R.D.: Inexistenta, probabil. Nu spun asta pentru ca la noi in tara nu se poate face o cariera. Exista, bineinteles, solisti foarte buni, care au cintat cea mai mare parte a carierei lor pe scenele românesti si e foarte bine ca au facut-o – avem nevoie de asta in tara. Dar este extrem de important sa ai deschidere in afara, catre restul lumii. Schi­m­bul de ex­perienta este, in domeniul cultural, esential. Nu putem sa ne pu­nem oche­lari de cal si sa ignoram ceea ce se intimpla in lume. Faptul ca Re­vo­lu­tia, aceasta schimbare majora in România, s-a petrecut exact cind eu ter­minam Conser­vatorul, a fost pentru mine ca un fel de gest fa­vo­ra­bil al des­tinului – tin minte ca se apropia terminarea scolii si ma intrebam ce ur­mea­za sa fac de-acum incolo. si am facut ce-am crezut eu ca e mai bine: m-am angajat la Constanta. A fost un gest bine gindit. Nu m-am angajat la Opera din Bucuresti, ci la Constanta, pentru ca acolo era o di­rectoare de teatru, doamna Ana-Maria Munteanu, care mi-a oferit de la bun inceput niste roluri care pe mine ma interesau. Deci nu se pu­nea pro­blema „sa duc tava' vreo cinci ani, ci puteam deja din primul an sa-mi fac un repertoriu care sa ma ajute sa ma dezvolt. Asadar, am cintat a­co­­lo citeva roluri de debut care mi-au prins foarte bine, dar apoi, odata cu Revolutia, a venit si haosul, asa ca „m-am mutat', am plecat mai depar­te.
 

ELLE: Esti foarte feminina, toata lumea remarca asta, si chiar shooting-ul nostru a mers pe aceeasi idee, de feminitate. Cu toate astea, in cariera ta ai interpretat multe roluri in travesti. Cum de s-a intimplat asa? si cum te simti in pielea unui barbat?

R.D.: Imi place mult si ma simt foarte bine in pielea unui barbat! Cel putin pe scena… Vezi, aici atingem un subiect foarte interesant, si anume sansa asta a noastra, a celor care ne aflam pe scena, de a intra in pielea altor personaje, altor caractere, sa traim alte vieti, alte povesti… Traim de multe ori situatii dramatice extreme, iubiri extreme, chiar si situatii comice extreme, care sint mult mai mult decit ceea ce ni se poate intimpla in viata de zi cu zi. Acesta este un privilegiu, dupa parerea mea, pe care eu il sa­vurez foarte mult. |mi place enorm sa fiu pe scena. Iar apropo de rolurile in travesti, imi place sa descopar in mine acea latura puternica, masculina, dominanta chiar, pe care sa o cristalizez intr-un rol. Ma simt excelent in travesti si mi s-a spus ca imi sta bine, ca sint convingatoare. Chiar colegele care imi sint partenere de rol mi-au spus adesea, mai in gluma, mai in serios, ca sint „un barbat' foarte convingator si cuceritor, ca nu trebuie sa faca eforturi ca sa ma creada. E o latura fascinanta a meseriei mele.

ELLE: Exista un rol care iti place mai mult, care e mai aproape de sufletul tau, care te face sa traiesti o experienta mai intensa decit altele?

R.D.: Da, sint rolurile astea in care trebuie sa ma transform complet, cum sint cele in travesti, si dintre astea, unul dintre rolurile care mi-au creat intotdeauna o mare bucurie este rolul lui Romeo din I Capuleti e i Montecchi, de Bellini, in care, iata, eu n-o intruchipez pe Julieta, ci pe Ro­meo. |n aceasta opera, mai mult, poate, decit in piesa lui Sha­kes­peare, Julieta este o fata tinara, indragostita, dar care incearca sa fie cit de cit rationala, in vreme ce Romeo este un personaj complet exaltat, un personaj care traieste si moare pentru iubire, fara sa se gindeasca de doua ori. |mi place la nebunie rolul asta! Eu, ca femeie, sint, poate, la fel ca Julieta, mai rationala. Dar in acest acest rol pot sa trec peste toate limitele, sa depasesc toate granitele, toate retinerile, si sa traiesc o minunatie de pasiune, de romantism si de forta – pentru ca Romeo este si un luptator; exista o scena intreaga in care am un duet cu Tibalt, duet care este, in mare parte, un duel. Vreau sa spun un duel real. Eu am facut si scrima la Viena, am „diploma de spadasin', ca sa zic asa, si mi-a facut o placere enorma sa folosesc asta pe scena. Deci, Ro­meo este luptator, pasional, indragostit, romantic – ce poti dori mai mult ca sa ai un rol ideal de jucat? Iar dintre rolurile feminine… E greu sa aleg…

ELLE: Poate Carmen? stiu ca ai fost o Carmen destul de atipica, blonda si rafinata, extrem de bine primita de critica.

R.D.: Carmen… Da, este fara indoiala unul dintre rolurile cele mai iubite. Este un rol de capatii al repertoriului de mezzosoprana, un rol pe ca­re si sopranele incearca sa intre, pentru ca este foarte complex. As pu­tea sa vorbesc despre acest rol foarte mult… Prima data cind am fa­cut Carmen in strainatate (pentru ca de debutat cu acest rol am debutat la Constanta), regizorul a vrut ca eu sa fiu o Carmen blonda, sa fiu asa cum sint. Deci nu a vrut sa ma transforme, sa-mi dea nu stiu ce artificii – buc­le negre, volane –, ci a spus, si eu am fost de acord cu asta, ca ea este un concept, o idee, si nu doar o femeie sexy, focoasa. Este un simbol al erotismului, al libertatii, un simbol chiar al feminismului, pentru ca fe­meia asta isi afirma personalitatea si libertatea pina la moarte, ea nu se subjuga ni­ma­nui si pentru nimic. Deci, am dorit sa putem exprima aceas­ta idee din interiorul personajului, si nu din exterior, din artificii vesti­men­tare sau din altfel de clisee.

A fost o productie foarte interesan­ta, care a creat mul­ta vilva. Bineinteles ca s-a lovit si de cei care nu pot de­pasi cliseele. stii de ce e dificil rolul asta si opera asta? Pentru ca toa­ta lumea are impresia ca stie foarte bine acest rol, aceasta opera, si atunci crede ca stie si ce trebuie sa va­da pe scena. si daca vii sa-i oferi altceva decit vrea sa vada, poate ca nu se lasa convins, pur si simplu, pentru ca nu-i ceea ce stie el. |nsa productia a fost un foarte mare succes, in final, si s-a vorbit multa vreme despre ea. Apoi am mai facut Carmen de multe ori, am facut-o si complet traditional, asa cum o stim, tiganca infocata, am facut-o si ca o Carmen baietoasa, in pantaloni, care in loc sa danseze cu castaniete dansa cu cutite… E un rol care se poate face in foarte multe feluri. Asta-i ceea ce-mi place cel mai mult la profesia mea: versatilitatea. Eu m-as plictisi si as considera ca nu dau ‰ Cezarului ce-i al Cezarului daca nu as incerca sa-mi vad rolurile de fiecare data altfel si sa le gasesc fatete noi. Este un proces de des­co­perire care nu se termina niciodata.

Un alt rol care-mi place foarte mult este Charlotte, in Werther, de Massenet, o­pe­ra scrisa dupa Goethe, Suferintele ti­na­rului Werther. Charlotte este exact opu­sul lui Carmen: o fata cuminte, sclava a edu­ca­tiei si a societatii, a familiei si a respon­sabilitatilor pe care le are, o fata ca­re isi traieste cu intensitate iubirea, dar si-o in­fri­neaza. Este conflictul acesta extraordinar intre ceea ce arde (explo­dea­za chiar) in interior si ceea ce lasi sa se vada la exterior…
 

ELLE: Intre „ratiune si simtire'…

R.D.: Da. Un conflict etern, un conflict ca­re face parte, probabil, pentru multi, din viata.

ELLE: Am impresia ca pentru tine rolurile acestea sint o modalitate de a trai, virtual, daca pot spune asa, tot felul de fantezii, care astfel sint consumate pe scena, dincolo de viata de zi cu zi…

R.D.: Da, pot spune ca traiesc mai multe vieti. si imi place foarte mult treaba asta! Pe undeva, e foarte adevarat ce spui: eu nu am nevoie sa fac nebunii in viata, pentru ca le traiesc pe scena, la o intensitate mult mai mare decit as putea, probabil, s-o fac in realitate.

ELLE: Am auzit ca ai cintat de multe ori, pe scena, insarcinata. Mi se pare ceva extraordinar, mai ales in opera, unde corpul este atit de solicitat! Cum e o astfel de experienta?

R.D.: Da, asa este, e foarte corect ce spui. Cind cinti, diafragma lucreaza intens, iti sustine vocea, iti controleaza respiratia… Ce sa spun?… Copiii mei au ascultat mu­zica inca inainte de a-si putea aminti, au fost pe scena, au calatorit cu avionul. Am cintat insarcinata si in Japonia, si in Europa, si in America. Cu primul copil, Max, mi-a fost mai usor decit cu Anna, nu stiu de ce. Chiar imi amintesc ca, pe cind eram insar­cinata cu ea, fara sa stiu ca e fetita (eram chiar convinsa ca am tot baiat), eram in America, la Philadelphia, si jucam un rol in travesti. O colega mi-a spus: „Daca ti-e greu sa cinti inseamna ca e fata'. Eu am gindit ca asta nu era un argument serios, dar chiar acolo am facut ecografie si am vazut ca, intr-adevar, era fata.

O alta intimplare amuzanta de care-mi amintesc acum a fost cind eram insarcinata in luna a cincea cu Max, tot in America, unde venisem din Japonia, trecind prin Europa doar ca sa schimb bagajele. Trebuia sa joc rolul Mélisande, din Pélléas et Mélisande, de Debussy, care in actul al treilea era insarcinata. Doar ca la mine sarcina nu se cunostea suficient, asa ca mi-au pus o perna. A fost foarte ciudat, mai ales ca eram la prima sarcina si dintr-o data m-am vazut asa cum urma sa arat peste citeva luni.
Am cintat in timpul ambelor sarcini, pina in ultimul moment. Cind eram insarcinata cu Max, ultimul concert l-am avut in Franta, la Lyon, cu doua saptamini inainte sa nasc. si am calatorit cu avionul, singura.

ELLE: Esti foarte curajoasa.

R.D.: Da, sint, dar sa stii ca atitudinea mentala este foarte importanta. Ca in orice facem in viata.

ELLE: Faci parte dintr-o generatie de artisti care s-au realizat frumos si s-au raspindit peste tot in lume. Vi se intimpla sa va intilniti pe scenele pe care cintati?

R.D.: Da, ne mai intilnim. Nu foarte des, dar, in orice caz, macar auzim unii despre altii, iar citeodata ajungem chiar unul dupa altul in acelasi teatru. |ntr-un an a fost chiar foarte amuzant, pentru ca in trei teat­re la rind s-a in­timplat ca ori tocmai sa ajung eu si Angela Gheo­rghiu sa plece, ori tocmai ajungea Angela si plecam eu: in Ja­ponia, la Metropolitan si la Londra, in aceeasi stagiune, pe parcursul a zece luni. Parca umblam in tandem, dar niciodata chiar in acelasi timp. Ba la Covent Garden chiar ne-am si intilnit, caci ea venea dupa mine si a apucat sa vina si la un specta­col de-al meu, iar eu am vazut o repetitie de-a ei. Dar asta nu se intimpla foarte des.

ELLE: Deci nu exista neaparat o concurenta intre voi, ci mai curind un gen de amicitie…

R.D.: Bineinteles. Concurenta, chiar daca exista, trebuie sa fie una amicala. |n orice caz, daca e sa iau exemplul de mai inainte, intre mine si Angela nici nu are ce concurenta sa fie, pentru ca ea este soprana, iar eu mezzosoprana si avem orientari stilistice si de repertoriu total diferite.
 

ELLE: Uite, poate si datorita faptului ca ai pomenit de Angela Gheorghiu, dar nu numai de asta, ma gindesc ca mai toate solistele de ope­ra cu o cariera ca a ta, si asta nu doar in zilele noastre, ci dintotdeau­na, afiseaza o atitudine anume, de diva. Nu doar pe scena, ci de mul­te ori si in viata de zi cu zi. O atitudine care tie iti e total straina. De ce?

R.D.: Ce-as putea sa-ti raspund? Pentru ca asa sint eu. si pentru ca mie nu mi se pare normal sa-ti schimbi substanta. Din punct de vedere profesional te poti perfectiona oricit, poti sa ai nenumarate succese, poti sa fii admirata, adulata, pe scena poti sa fii oricum, sa ai tinuta, sa arati intr-un fel… Asta e foarte bine si asa trebuie sa fie. Dar ce legatura au toate astea cu substanta mea ca om? Nu stiu, nu gasesc aceasta legatura. Daca mie imi place sa fiu un om normal, sa am prieteni in jur, sa gatesc, sa rid, sa spun bancuri, de ce nu m-as comporta ca atare? Mi s-ar parea extrem de obositor sa-mi port hainele de pe scena in viata de zi cu zi. |ntr-adevar, m-am intilnit de curind, la Berlin, cu fosti colegi de scoala, cu care nu ma mai vazusem poate chiar de la absolvire. si toti mi-au spus, dupa cinci minute petrecute impreuna: „Dar nu te-ai schimbat deloc, esti tot tu, cea pe care o stim din liceu, de gasca!'– imi place expresia asta, „de gasca', n-am mai auzit-o de mult. Deci eu cred ca fiecare om trebuie sa fie cit mai natural. Daca cineva se simte bine stind pe piedestal si cind e in bucatarie, si cind merge la piata, si cind sta in gradina, pe pajiste, treaba lui. Mie-mi place sa fiu om…

ELLE: Ai o familie implinita: doi copii frumosi si un sot cu care faci o echipa de invidiat. Peter, sotul tau, este neamt. Cum v-ati cunoscut?

R.D.: Asa cum eu venisem din România la Viena ca sa lucrez, si el a venit din Germania la Viena ca sa lucreze. El este regizor de ope­ra si in vremea aceea lucra si el la Opera de Stat din Viena, ca si mine. |l asis­­ta pe regizorul care punea atunci in scena Evgheni Oneghin, de Ceai­kovski. Daca l-ai intreba pe el, ti-ar povesti mai fru­mos si mai a­ma­nun­­tit. Pe scurt, re­petam sce­na ba­lului din actul doi, si tenorul tocmai lip­sea de la repetitie in ziua aceea. Eu trebuia sa dansez cu el, iar Peter s-a o­fe­rit sa-i tina locul, ca partener de dans al meu. Am dansat impreuna un vals si… de-acolo ni se tra­ge. Asta s-a in­tim­plat acum mai bine de zece ani.

ELLE: Deci a fost dragoste la primul dans…

R.D.: Cam asa.

ELLE: si cum faceti sa reziste asa de bine aceasta relatie, familia voastra, de fapt? Ma refer la faptul ca tu calatoresti foarte mult, ai concerte peste tot in lume, probabil ca si el are proiectele lui, aveti si doi copii, si cu toate astea aratati ca o familie normala…

R.D.: De cele mai multe ori este un act de echilibristica. |ntotdeauna este un act de organizare. Bineinteles, in primul rind este foarte important sa existe de ambele parti intelegerea profunda a meseriei noastre si a ceea ce necesita ea. Din acest punct de vedere, am mare noroc ca el este regizor de opera si stie exact despre ce este vorba in aceasta profesie. De asemeni, e foarte bine ca nu este si el cintaret, dupa parerea mea, pentru ca se creeaza intre noi o relatie oarecum organi­ca: cin­ta­reata care este sustinuta si ajutata de catre regizor. Eu intotdeauna m-am bucurat numai de ajutor, de sustinere si de incurajare din partea sotului meu. De multe ori eu am fost cea care am spus ca nu stiu cum o sa reu­sesc sa fac ceva, iar el m-a ajutat sa gasesc o solutie. si invers, bineinteles, eu pot sa-i dau lui parerea mea de artist de pe scena, sa-l sustin si sa-i facilitez posibilitatea de intelegere a ceea ce se intimpla acolo. Asta daca vorbesc doar despre colaborarea noastra din punct de vedere profesional.

Pe scena n-am lucrat impreuna decit de trei ori, dar acasa lucram mult impreuna. Iar aceasta colaborare functioneaza foarte bine si in viata noastra personala: ne intelegem bine. asta este, cred, inceputul si sfirsitul. Avem niste copii minunati si, ca sa raspund la intrebarea ta, reusim sa raminem o familie pur si simplu calatorind impreuna, cu totii. Copiii mei au vazut pina acum toata lumea, au fost la gra­dinita in America, in Anglia – de asta Max vorbeste si engleza (pe linga germana si ro­mâ­na). Sigur ca avem si o bona, care calatoreste si ea cu noi, deci a trebuit sa ne organizam foarte bine aceasta viata care nu este prea usor de organizat. Dar, pina la urma, ce este usor? Daca vrei cu adevarat ceva, gasesti si modul de a o face, dupa parerea mea.

De asta spuneam mai devreme ca atitudinea mentala e importanta. Eu am vrut foarte mult sa am copii si o familie adevarata. Nu as vrea sa fiu una dintre acele cintarete care sacrifica totul pentru profesie, ca sa ajunga la un moment dat sa regrete acest lucru. Nu am vrut sa fiu o cintareata al carei centru de greutate se afla doar pe scena, in iluzie, si nu in afara scenei, in realitate. Consider ca asta este foarte periculos. Poate sa mearga foarte bine pentru citiva ani, dar la un moment dat, vrei, nu vrei, se termina. |n plus, cu cit traiesti mai multe sentimente, cu cit ai o bogatie de simtire mai mare, cu atit esti capabil sa redai mai mult pe scena si sa intri mai in profunzimea lucrurilor.

Da, am o familie si sint extraordinar de fericita, chiar daca asta inseamna o lupta permanenta de a fi impreuna si de a avea forta pentru tot. Pentru ca, vezi tu, copiii vor de la tine sa le dai tot ce ai, iar tu ca pa­­­rin­te vrei sa le dai tot ce ai, este imperativ, nu poti sa faci decit asa. Dar si pe scena trebuie sa dai acelasi lucru, adica tot ce ai. Iata ca deja trebuie sa dai doua „tot-uri'. Iar aici ai un mic conflict. Dar, pina la urma, se re­zol­va.
 

ELLE: Deci tu esti genul de femeie care spune ca se poate si familie, si cariera.

R.D.: Da, eu zic ca se poate. Dar nu inseamna ca poate toata lumea si ca toata lumea trebuie sa vrea asta. Eu cred ca mult mai important, decit sa incerci sa faci prea multe si sa esuezi in toate directiile, este sa stii exact ceea ce poti, sa-ti cunosti foarte bine dorintele si li­mitele si e absolut de laudat si de dorit sa te concentrezi doar pe o felie daca tu simti ca doar asa poti sa faci bine ceva. E si asta la fel de OK. Important este sa fii in acord cu tine si sa nu ai frustrari ca ai fi putut sa faci ceva, dar nu ai avut curaj.

ELLE: De cind ai plecat din tara, ai venit sa cinti pe scena Operei din Bucuresti abia anul trecut, cu ocazia Summit-ului francofoniei. Sper ca nu gresesc. Deci ai debutat, in sfirsit, si la Bucuresti, dupa ani de cariera internationala. De ce asa tirziu? Nu se stia de cariera ta, nu ti-ai dorit sa cinti si pentru publicul românesc?

R.D.: Bineinteles ca se stia de mine si bineinteles ca imi doream foarte mult sa cint pentru publicul românesc. Am si facut-o, dar n-am cintat la Opera. Am cintat pe scena Ateneului, la Radio, ba chiar si la Constanta, leaganul meu de copilarie scenica. Asadar, eu m-am intors, insa doar la Opera din Bucuresti am debutat abia anul trecut.

ELLE: Din ce motive?

R.D.: Ei, motivele sint multe, n-are rost sa intru acum in detalii. De cele mai multe ori, era vorba de lipsa de organizare, dar nu din partea mea. Mul­ta vreme, in România, planificarea la Opera s-a facut, poate chiar si acum se face, cu scurt timp inainte de spectacole. Or, eu am agenda facuta cu trei-patru ani inainte. Deci, iata conflictul: daca ma suna cineva si ma intreaba daca pot sa vin sa cint peste trei saptamini, raspunsul este aproape sigur „nu'. Apoi mai in­tervenea si o lipsa de flexibilita­te. Daca totusi vrei sa vin si te ho­tarasti in ultimul moment, atunci macar incearca sa muti tu spectacolul citeva zile, cind am si eu liber in agenda… Dar nici asta nu se pu­tea. |n fine, cam asta era ge­nul de pro­bleme.

ELLE: Banuiesc ca exista si pro­bleme de repertoriu…

R.D.: Exista si probleme de re­per­to­riu, foarte corect. La noi, ba­za repertoriului este inca formata din acele citeva „slagare' de ope­ra pe care le stie toata lumea, care sint foarte frumoase si bine­inteles ca merita sa fie stiute, dar ar fi foar­te bine sa se largeasca acest orizont, sa cunoasca si publicul ro­­mânesc mai multe aspecte ale operei.

ELLE: Cum te simti in fata pu­blicului de acasa, ai emotii mai mari sau mai mici decit in straina­tate?

R.D.: Am emotii mai mari. Pe de-o parte, e extraordinar ca pot sa cint pentru familia mea, pentru prieteni, pentru cei care-mi sint apropiati. Apoi, ma bucur sa cint pentru cei care mi-au fost profesori. Sau pentru muzicologi care ma cunosteau inca de cind am crescut pe clapele pianului, si mi-au urmarit evolutia, si au aflat despre succesele mele, pe care acum trebuie sa le confirm in fata lor… Vrei, deci, sa te prezinti la maximul posibilitatilor tale – si pentru cei care te iubesc, si pentru cei care sint curiosi, si pentru cei care te invidiaza, si pentru cei care te cred, si pentru cei care nu te cred. Cum sa spun? Daca eu nu am convins pe cineva in momentul in care am dat tot, n-am ce sa fac, dar daca nu am convins pentru ca nu am dat tot, atunci imi pare rau…

ELLE: Ce-ti mai doresti de la cariera ta? Mai ai „target-uri'?

R.D.: Nu mai am target-uri concrete. Am cintat pe majoritatea scenelor importante ale lumii, am facut majoritatea rolurilor importante pe care si le poate dori un cintaret de opera… Am un proiect important pentru anul acesta: voi cinta din nou o opera in prima auditie. Un rol care a fost scris special pentru mine, intr-un proiect cvasi-hollywoodian: Opera din Los Angeles, in colaborare cu opera Chatelet din Paris, va prezenta in premiera absoluta opera Musca (The Fly) , dupa filmul-cult cu acelasi titlu, al anilor ‘80 (in care, in rolurile principale, au jucat Jeff Goldblum si Geena Davis).

Muzica este scrisa de Howard Shore (care a scris si muzica filmului), compozitor american distins cu multe premii Oscar si Golden Globe, iar regia ii va apartine lui David Cronenberg. Costumele si decorul sint semnate de Dante Ferretti, iar la pupitrul dirijoral va fi Placido Domingo. Eu voi interpeta rolul principal feminin, Veronica Quaife. Este de mare insemnatate faptul ca voi crea un rol pentru prima data, ca il voi „lansa in istorie cu amprenta mea pe el!

In rest, mi-ar placea sa cint mai mult lied. Cind am inceput Conser­vatorul, poate si datorita educatiei mele muzicale solide din familie, pro­babil ca si datorita vocii mele, multa lume imi prevedea o cariera ca solista de lied. si totusi, din pacate, marile cariere se fac mai mult prin opera, si asa mi s-a intimplat si mie. Acum, dupa ce mi-am construit cariera, mi-ar placea sa ma intorc un pic mai mult catre lied. Altfel, nu-mi doresc decit sa mai am sanatate si putere ca sa mai stau citiva ani pe scena, pentru ca sa pot valorifica tot ceea ce am invatat, si am acumulat, si am dezvoltat. Cind n-o sa mai pot valorifica pe scena tot ceea ce stiu, voi incerca sa dau mai departe, sa transmit altora.
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK