Sandra Pralong si optimismul ei incurabil

La Sandra Pralong, usa de la intrare sta larg deschisa atunci cind as­tea­p­ta musafiri. De dupa ferestrele am­ple, Piata Charles de Gaulle respira prin aburii iesiti din asfal­tul incins. A plouat torential. Apar­ta­men­tul, proiectat chiar de mama sa, arhitecta, pe un teren apartinind familiei, aduce pe alocuri a galerie de arta. Poate si datorita tablourilor pictoritei ja­poneze pe care Sandra le gazduieste temporar in living.

La etaj se gasesc ascunse in mape de desen propriile schite, unele inspirate de Picasso, precum si un simpatic Woody Allen impletind un fular. Fotografii in alb si negru amintesc de istoria unei familii cu singe plimbaret. In fata mea se asaza, sprijinindu-si crucis picioarele pe un taburet, ultima reprezentanta a unei familii in care s-au impletit radacini greco-romanesti cu unele spaniolo-romanesti. Un chip care nu-si tradeaza virsta, un rind de perle mari la git si o ie barbateasca peste fusta ampla, iata coordonatele intervievatei mele ai carei ochi gri-albastri pipaie pe pereti si aievea, cautind amintiri.

„Am plins cind nu m-au facut pionier'
Familia din partea mamei se stabileste in Dobrogea odata cu venirea unui strabunic grec, care dupa ce isi pierde sotia pe mare, hotaraste sa ramina in port la Constanta. Asa se face ca singele de carturari, arheologi si profesori se intersecteaza cu cel autohton, pe vremea strabunicii Sandrei, care ia de sot un inginer silvic din Sibiu, trimis in Dobrogea sa impadureasca regiunea. Se naste astfel si bunica. Ea devine pictorita de biserici si traieste alaturi de mica sa familie vremurile grele ale razboiului si, mai apoi, ale comunismului. „Initial, bunica a fost pictorita de sevalet. Abia dupa ce au dat-o afara din Uniunea Artistilor Plastici pentru ca era din familie de burghezo-mosieri, s-a dus la scoala Patriarhiei sa invete pictura bise­riceasca. Bunicul cazuse prizonier in miinile rusilor si n-au mai stiut nimic de el, timp de trei ani. Cu un copil in circa si casa bombardata in timpul razboiului, la 47 de ani s-a apucat de o noua meserie. Asa si-a cumparat apartamentul de pe Dacia si a facut sa supra­vietuiasca familia.' In acest apartament a copilarit si Sandra.

„Parintii mei au divortat cind aveam trei ani, iar tata a plecat din tara trei ani mai tirziu. Bunicul s-a intors de pe front si m-a crescut pe mine. A fost, de fapt, barbatul vietii mele, a fost tatal meu! Am co­pilarit intre doua parcuri – Parcul Ioanid si Gradina Icoanei – si stateam pe Dacia, colt cu Piata Spaniei. Imi amintesc ca ma uitam, de la balconul nostru, la vila lui Tulpan, ministru adjunct pe atunci la Industrii, daca nu ma insel. si ma uitam la doua lucruri: in primul rind la o minunata magnolie care crestea in curte la el, si in al doilea rind, la o masina rosie trasnet, un Ferrari cred, ce-i apartinea lui Ion tiriac, care pe vremea aceea statea in gazda la Tulpan. Aveam zece ani, iar casa aceasta imi parea foarte misterioasa, pentru ca era a unui mare mahar comunist. Era o alta lume acolo pentru noi, care veneam din familii burgheze. Nu-ti spun cit am plins atunci cind nu m-au facut pionier, din cauza ca tata fugise din tara. Imi aduc aminte de privirile familiei, asezata in jurul mesei, cind eu am izbucnit in plins ca nu m-au facut pionier. Aduceam cu mine realitatea acestui regret de a apartine, in timp ce mama si bunicii mei erau din cu totul alt film. Cum ii explici copilului ca e o onoare sa nu fii facut pionier? Ma rog, nu stiu daca e o onoare sau nu, dar macar sa-l faci sa inteleaga ca e OK sa nu fii facut pionier, ca nu e vina ta.'

„Tata a recuperat de la aeroport o hippioata
Sanda Budis, mama Sandrei, fuge si ea in Elvetia, in 1972, si reuseste sa o aduca si pe aceasta ceva mai tirziu, sensibilizind-o cu o telegrama pe prima doamna a Statelor Unite, Patricia Nixon. Urmeaza anii de scoala in Elvetia si mai apoi reintilnirea cu tatal, in America. „Tata era si el dintr-o familie constanteano-spaniola, care detinea fabrici si orezarii in Constanta. In America, a facut cariera ca inginer. A lucrat chiar la construirea celor doua turnuri gemene si s-a instalat vis-à-vis de ele, intr-o cladire construita pe locul unde a fost depozitat pamintul scos de la fundatia World Trade Center. si-a cumparat un apartament la etajul 20, pe marginea riului Hudson, si era tare fericit. A suferit foarte tare cind s-au darimat cele doua turnuri. Erau un simbol personal pentru el, mai mult decit unul american.'

Cit despre reintilnirea dintre adolescenta de 16 ani si burlacul din New York, s-a lasat cu scintei. „Am ajuns in America de ziua mea, pe 9 martie. Am picat in New York pe o mare furtuna si dupa o greva a gunoierilor, care tinea de trei zile. Erau munti de gunoaie pe trotuare, saci sfisiati, era un cer intunecat si valsau ziarele ca intr-un film de groaza. A fost horror! Tatal meu, Dumnezeu sa-l ierte, era un om asezat, cu maniere, si a recuperat din aeroport o hippioata cu o mie de margele la git, o geaca oranj latoasa, un par laliu si o palarie de jeans cu flori! A doua zi dimineata m-a dus la cel mai mare magazin din New York sa-mi cumpere o fusta plisata bleumarin si ciorapi albi. Va dati seama ce bine ne-am inteles! Nici eu n-am fost foarte dibace, pentru ca eram tare rebela la vremea respectiva, asa ca, dupa vreo sase luni, am fugit inapoi in Elvetia, la mama.'

Studenta la Stiinte Politice, Sandra se indragosteste de un coleg de la Economie Politica, cu care se casatoreste repede, la 23 de ani, si pleaca impreuna in Niger, intr-o misiune ONU. Soarta face ca, la scurt timp, un accident de masina sa o lase vaduva. Cu toate acestea, a mai avut pute­rea sa se indragosteasca o data, in Romania. „Da, e ade­varat, dar cu greu. Intr-un fel, era o poveste de dra­goste foar­te speciala, pentru ca atit eu, cit si logodnicul meu ne pier­duseram perechea – el sotia si eu sotul. Dar cred ca ne-a fost teama sa ne recasatorim.'

Din Niger se muta la Paris si providenta face sa primeasca o bursa Rotary pentru un master in State. „Bursa aceasta o da­torez decanului facultatii unde invata sotul meu. Pe mine ma plictiseau ingrozitor stin­gistii de la mine de la facultate, asa ca am facut foarte mult voluntariat la Comitetul de studenti de la facultatea sotului meu. Aici se organizau raliuri, baluri, week-end-uri la schi si, intre altele, organizau si actiuni legate de lumea a treia. Iar eu faceam toate de­senele, brosurile, machetele, organizam evenimente, ma simteam foarte confortabil acolo. Asta l-a impresionat pe decanul facultatii, care mi-a spus ca trebuie sa merg la un master. si el m-a indemnat sa aplic la bursa Rotary-ului.'
 

„Cei de la Newsweek m-au cautat in campus sa imi ofere un job
Asa se face ca Sandra ajunge inapoi in America, la Fletcher School din Boston, cea mai veche scoala de drept international de peste Ocean. Aici este data in grija unui profesor-mentor, care o incurajeaza sa isi urmeze visul de a ajunge jurnalista la Newsweek. Dar cum ajunge un student sa fie intern la una dintre cele mai importante reviste din lume?

„Eu am vrut sa aplic la ONU, pentru ca acolo lucrase sotul meu si era organizatia care imi satisfacea mie nevoia de a ajuta. Atunci profesorul meu mi-a zis: «Sandra, daca tu esti unul dintre putinii oameni care stiu deja ce vor sa faca cu viata lor, eu te sfatuiesc sa fii mai aventuroasa si sa faci ceva mai indraznet, sa-ti indeplinesti un vis nebunesc!». si am zis: «A, pai daca e sa visam, atunci eu visez sa lucrez la Newsweek, pentru ca citind aceasta revista am invatat engleza». La Fletcher functioneaza foarte bine urmatorul sistem: exista un catalog cu absolventii acestei scoli si, daca ii suni si le spui ca studiezi sau ai studiat acolo, te pot ajuta. Intimplarea face ca in catalogul respectiv aparea cineva care lucra la Newsweek! Cu toate astea, ca sa ajung sa vorbesc cu tipul respectiv, am sunat vreo doua sap­tamini, dimineata, la prinz si seara, si tot timpul mi se spu­nea ca nu e in birou, ca e intr-o intilnire etc. si mi-am zis: omul asta, daca e asa de ocupat, ori sta seara foarte tirziu, ori vine dimineata foarte devreme, deci sa incerc sa sun in afa­ra orelor de program. Asa l-am prins la telefon si, desi initial mi-a spus ca nu sint interesati de un intern, pentru ­ca au un proiect foarte mare, legat de globali­zare, l-am convins sa ma pri­measca. Era la inceputurile mar­ketingului global si pina atunci editiile Newsweek-ului aveau doar anunturi de la advertiserii locali. si incepusera sa isi puna problema cum sa utilizeze forta globala a Newsweek si sa le prezinte advertiserilor ideea de a face o strategie globala, pentru noul animal care se nastea atunci, «consumatorul glo­ba­­lizat». Deci era in preistorie. In fine, a doua zi dimineata, am luat People Express, un low cost care pe atunci costa 29 de dolari, si m-am prezentat la ora 9 si jumatate la redactie.'

O intreb pe Sandra cum de a avut curajul sa intre pe geam, cind ii fuse­se inchisa usa – prima regula pe care o invata orice jurnalist. „Cred ca nu imi place sa mi se reziste', spu­ne ea rizind. Acum, serios vor­bind, intelesesem problema lor si chiar ma simteam capabila sa o fac. Ca vo­luntar, organizasem multe conferinte cu advertiseri, cu intreprinderi, deci aveam ceva experienta, aveam un MBA pe marketing, facut in Elvetia. Simteam ca tot ce stiu si ce am facut pina atunci e pentru job-ul acesta. Asa ca i-am convins sa ma ia si am lucrat pe brinci in acea vara, cite 14-19 ore pe zi. Mai apoi m-au cautat in campus la Fletcher sa imi ofere un job, fapt care a facut furori. Niciodata un angajator nu sunase sa intrebe de un student. Lucrurile se intimplau exact invers.'

De aici si pina la a ajunge cel mai tinar director de marketing al publicatiei e totusi cale lunga. „Am fost promovata foarte repede, pentru ca munceam mult si aveam foarte multa initiativa. Nu asteptam sa imi spuna nimeni ce sa fac. In fiecare seara, ii scriam sefului meu pe o coala de hirtie ce am facut, cu cine m-am intilnit, la ce stadiu sint proiectele, ce decizii vreau sa iau, care sint problemele, care este parerea mea, unde am nevoie de sfatul lui. Asa am lucrat impecabil impreuna si i-am cistigat increderea. Cred ca asta a fost cheia succesului meu acolo.'

„De ce m-am intors in Romania
In ziua in care izbucneste revolutia romana, Sandra il intilneste pe George Soros, nume de care avea sa se lege revenirea ei in Romania. Acesta voia sa inchida filiala fundatiei sale din Bucuresti, care nu prea dadea randament. Asa se face ca pe 9 ianuarie 1990 calca din nou pe pamint românesc, de aceasta data in calitate de aparator al drepturilor omului, intr-o delegatie internationala. Urmeaza mai multe plecari si reveniri in Romania, pina cind, in 2006, Sandra se stabileste definitiv aici, unde infiinteaza Fundatia SynergEtica, alaturi de o echipa de tineri entuziasti.

Tot in 2006 incepe proiectul unei carti, care sa raspunda la intrebarea „De ce m-am intors in România?', proiect care anul acesta s-a concretizat intr-un volum colectiv, publicat de editura Polirom, unde 39 de autori povestesc propria experienta ca expati si motivul pentru care s-au intors acasa, in România. Printre ei se numara Neagu Djuvara, Gheorghe Zamfir, Ion Vianu sau Radu Gabrea, dar si tineri care promit, ca Andrei Stamatian sau Cristina Fometescu. „In carte sint doar citiva oameni, dar sint mii de altii pe care eu nu ii cunosc si care fac fix acelasi lucru. Oamenii acestia sint o portita spre o oportunitate, nu un obstacol, asa cum sint perceputi de multi români. Am fost asa de sutuiti si de mintiti, incit functionam intr-o paradigma de teama! Dar e loc pentru toata lumea! In economie se spune ca ce e rar are valoare. In epoca in care traim, aceea a informatiei, lucrurile stau exact invers. Ce e rar n-are nici o valoare. Gindeste-te la Wikipedia! De la zgircenia ca «informatia e a mea», s-a ajuns la «cu cit o imprastii mai tare, cu atit ma leaga pe mine de oamenii care ma pot ajuta in ceea ce fac». Ar trebui sa ne dam un restart, noi, ca tara, si sa zbirniim! Noi sintem foarte smecheri, avem imaginatie, sintem simpatici, sintem destepti, sintem descurcareti. Asta e marea mea ciuda pe România, ca traim in aceasta paradigma a fricii care nu ni se potriveste deloc. Sistemul stalinist de control si de secretomanie este antiteza totala a psihologiei noastre ca popor si a lumii in care traim!'

Prin programele derulate la fundatia pe care o conduce, Sandra a antrenat tinerii voluntari in proiecte civice care au avut drept sloganuri „Nesimtirea ucide!', „Ura dauneaza grav sanatatii', „Misca-ti bunul-simt!'. Asta pentru ca, desi in jurul nostru lucrurile par ca se inrautatesc, ea traieste cu convingerea ca, sub presiunea societatii civile, oamenii se vor schimba. Privind-o direct in ochi si incercind sa aflu unde in ea se ascunde izvorul de optimism cu care marturisesc ca, pret de citeva ore, m-a contaminat, o intreb daca nu a obosit sa lupte. „Nu, dimpotriva. Eu am fost formata in sistemul american, care te invata sa vezi partea plina a paharului. Voi, in sistemul românesc, ati ramas sa contemplati partea goala a paharului, care nu duce la nimic bun. Eu vad ca paharul se umple, si de prostie, e drept si nu comentez aici, dar se umple de niste oameni care judeca, sint responsabili, sint muncitori, sint etici, corecti, si care e adevarat ca pleaca din tara, dar multi vor sa se si intoarca.' Cred ca stiu de ce Sandra Pralong s-a intors in Romania. Pentru ca aici nu e singura.

Alina Baisan

Foto: Sebastian Enache

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK