Salman Rushdie despre frumusete, sex si alti demoni

ELLE: Domnule Salman Rushdie, barbatii din romanele dumneavoastra – si mai ales din cel mai recent, Seducatoarea din Florenta – sint niste mari visatori. Dumneavoastra sinteti un visator?

Salman Rushdie: Cred ca sint. Trebuie sa fiu. Orice om care scrie carti trebuie sa fie un visator. Nu stiu daca „visul' este cuvintul cel mai potrivit, mai curind „imaginatia', pe care o transformi in ceva concret. Totul trebuie sa inceapa cu mici bucati de fum, in capul tau. In cazul romanului meu, in primul rind exista o problema pe care trebuia s-o rezolv: cele doua locatii, foarte indepartate una de cealalta – si spatial, si temporal. Asa ca planul visului este de a construi o legatura cu ceva foarte indepartat in timp si spatiu. A deve­nit modul in care am construit aceasta punte intre golurile spatio-temporale din roman. si desigur, in vis se intimpla tot soiul de lucruri care nu se pot intimpla in realitate – de exemplu, te-ai putea indragosti de stra-matusa ta si nu ar parea sa fie in neregula.

ELLE: Dumneavoastra despre ce visati?

S.R.: Eu? Ceea ce e interesant din punctul meu de vedere, este ca atunci cind scriu o carte folosesc toata imaginatia mea in actul scrierii, asa ca nu visez foarte mult. Sau visele mele devin foarte banale – de exemplu, ma trezesc dimi­nea­ta visind ca citesc ziarul sau ca ma plimb. Cind scriu, in special o carte ca aceasta, care este atit de legata de forta imaginatiei, visele mele pur si simplu se dezintegreaza. Am prieteni scriitori care isi introduc adesea visele in carti. De exemplu, dramaturgul american John Patrick Shanley, care pare sa aiba cele mai extraordinare vise – in fiecare zi scrie ce viseaza cu o noapte inainte; vreau si eu visele lui! Sint mult mai bune ca ale mele, care nu sint deloc interesante.
Cit despre visele de viata, ce sa spun? Eu ma consider norocos, in sensul ca reusesc sa-mi construiesc viata pe care mi-am dorit-o, asa cum mi-am dorit-o. Am vrut sa fiu scriitor si am vrut sa traiesc o viata a mintii, a imaginatiei. N-as fi putut sa cer mai mult decit sa traiesc viata pe care am dorit sa o traiesc. Desigur, au existat si obstacole, dar ele intotdeauna exista, in orice domeniu.

ELLE: Seducatoarea din Florenta, mai mult decit orice alta carte a dumnea­voastra, glorifica frumusetea feminina si forta ei extraordinara. Credeti ca frumusetea este cea mai puternica arma a unei femei?

S.R.: Ce m-a interesat pe mine a fost sa zugravesc o combinatie de conjunctura. Ce se intimpla cu femeile in perioada aceea, cind ideea de frumusete fizica, de atrac­tie fizica era legata de ideea de ocultism, de puteri magice… Ce are a face una cu cealalta? Daca ne uitam la picturile Renasterii – perioada pe care o descriu in carte –, vedem ca imaginea vrajitoarei s-a schimbat. Cu 50 de ani in urma, vra­jitoarea era portretizata ca fiind urita, cu o fata oribila, cu cocoasa etc. Dar apoi, pentru ca artistii Renasterii erau foarte atrasi de Roma si Grecia antica, acestia s-au intors la trecut si au descoperit povestile vrajitoarelor rapitor de frumoase. si deodata imaginea vrajitoa­rei se schimba. In loc sa fie o aratare urita, aceasta devine o tinara frumoasa.

Asa se creeaza legatura dintre frumusetea fizica si vraja. stiti ca era o lume care credea cu tarie in magie. Ei bine, eu m-am gindit asa: daca a existat o asemenea persoana, de o frumusete rapitoare, cum s-ar simti ea stiind ca lumea o crede vrajitoare? Desigur, in primul rind, acest lucru pare sa-i mareasca puterea si sa o faca mai respectata, ceea ce i se intimpla initial lui Qara Köz in roman: oamenii cred ca e o sfinta si astfel pute­rea ei creste, este adorata si venerata in oras.

Dar apoi lumea incepe sa creada ca este o vrajitoare, iar aceasta acuzatie, din punct de vedere istoric, este foarte periculoasa. Foarte multe femei au murit in urma acestei acuzatii. si m-am gindit: chiar si intr-o perioada istorica in care femeia este venerata pentru frumusete, aceasta are un po­ten­tial mortal, pentru ca e suficienta doar o mica schimbare in atitudinea publicului si oamenii care te adorau ieri vor veni miine sa te arda. Asa ca am vrut sa scriu despre femei care negociaza aceasta cale, in care frumusetea fizica este o putere si o sla­bi­ciune in acelasi timp. Frumusetea ii mareste puterea, dar si pericolul in care se afla.

ELLE: Dar in ziua de azi, considerati frumusetea o arma la fel de puternica?

S.R.: Sigur ca este puternica, sigur ca deschide usi, dar este de asemenea tran­zitorie. Asta e problema: oricit de frumoasa esti, intotdeauna exista urma­toarea fata frumoasa dupa tine. Asa ca eu cred ca, la final, intrebarea este daca posezi ceva mai mult decit atit. Daca frumusetea e tot ce exista, atunci e tragic. Daca exista mai mult, in final acel „mai mult' preia conducerea. Dar nu exista indoiala ca frumusetea extrema are o putere mare asupra lumii.

ELLE: Am auzit ca cei mai apropiati prieteni ai dumneavoastra sint femei. De ce? Cum va explicati asta?

S.R.: Este adevarat. Cred ca asta se datoreaza faptului ca am crescut intr-o familie predominant feminina. Nu am frati, doar trei surori, toate mai tinere ca mine. Chiar si in restul familiei am mult mai multe matusi decit unchi, mai multe verisoare decit veri. Este o lume foarte feminina, cea in care am crescut. Iar aceste femei nu sint tocmai linistite, tacute sau retinute; sint foarte ambitioase, realizate, cu opinii foarte puternice si… foarte guralive. Asa ca am crescut inconjurat de figuri feminine puternice. Banu­iesc ca asa am ajuns sa ma simt atit de confortabil in prezenta femeilor. Majoritatea barbatilor nu stiu ce sa faca intr-o camera plina de femei, dar eu ma simt in largul meu. Cam 80-90% din prietenii mei sint femei. si imi place compania femeilor. Nu e nimic in neregula cu asta.
 

ELLE: In romanele dumneavoastra, iubirea este o forta coplesitoare. Asa o considerati si in viata personala, sau e doar literatura?

S.R.: Sint o persoana romantica, asa cred. Poate mai putin acum decit eram odata, dar totusi sint romantic. Exista o anumita idee despre dragoste cu care m-am luptat in doua-trei carti. Prima data am scris despre asta in Pamintul de sub talpile ei. Iubirea ar putea fi un fenomen mai putin romantic decit credem noi, in mod conventional. Ata­sam iubirii o multime de alte idei, precum fidelitatea, durabilitatea si alte astfel de lucruri. Dar e un moment in Pamintul de sub talpile ei cind personajul Vina ii spune lui Ormus, marea iubire a vietii ei: „Tu esti singurul barbat pe care-l voi iubi vreodata; dar chiar crezi ca esti singurul barbat cu care ma voi culca vreodata?'.
M-a lovit ideea ca poate iubirea, care este intr-adevar o forta foarte puternica, nu este legata de ideile pe care i le asociem, precum longevitatea sau fidelitatea. Poate ca iubirea nu poate dura mult timp, poate ca este un sentiment efemer, dar intens; poate iubirea nu este asociata cu fidelitatea. Aces­te idei ale noastre fac ca iubirea sa para dura, periculoasa, in orice caz nu la fel de confortabila pe cit ar vrea oamenii sa fie. Acest basm frumos al iubirii este foarte convenabil, dar eu cred ca e, de fapt, foarte periculos, inconfortabil si dificil de parcurs. Vorbesc de iubirea pasionala, care e foarte complicata – e foarte mult intuneric si foarte multa lumina in ea. Asta e ideea pe care am incercat s-o explorez.

In Seducatoarea din Flo­renta, Qara Köz este o fata pentru care ideea de dra­gos­te este murdara, in circumstantele vietii ei, asa ca deseori pare ca face alegeri egoiste, mai degraba decit alegeri influentate de iubire. si in singurul moment din carte in care se indragosteste cu adevarat, de Argalia, aproape ca acest lucru o surprinde. Cred ca amindoi sint surprinsi de iubire, fiindca ambii au avut vieti destul de grele si au trebuit sa ia decizii egoiste. Dintr-o data, amindoi se trezesc in situatia in care fac alegeri in dauna interesului lor si se intreaba ce se intimpla. Am vrut ca, de asemenea, asta sa fie o parte din poveste: cineva a carui viata a fost dominata de ideea ca iubirea este mai presus de supravietuire si ca, daca gasesti persoana potrivita, atunci pe aceea trebuie sa o iubesti. O astfel de persoana este surprinsa de sentimentul iubirii. Cind dragostea apare, ei nu mai inteleg de ce se comporta asa cum o fac. Eu cred ca e ceva real, un lucru universal valabil: cind se intimpla, se intimpla.
Dar am vrut sa se intimple in cartea asta unor oameni nefami­liari cu conceptul, care nu traisera o astfel de viata si atunci este si mai socant. Cit despre mine, eu am fost insurat de prea multe ori, deci… probabil ca sint un romantic.

ELLE: In acest roman, mai exista un personaj foarte interesant: regina Jodha, sotia imaginara a regelui mogul Akbar. Ea este femeia perfecta, amanta perfecta, partenera ideala de conversatie, cu o minte geniala si o caldura coplesitoare.

S.R.: Doar ca ea, desigur, scapa la un moment dat de sub controlul lui…

ELLE: Da, dar nu asta voiam sa spun. Nici una din sotiile reale ale lui Akbar nu se poate compara cu ea. Asa ca vreau sa va intreb: femeia perfecta nu poate fi decit una imaginara?

S.R.: Da, chiar cred asta. Cred ca nu exista ceva perfect in lumea asta (e valabil si pentru barbati, desigur). Perfectiunea ei este limitata doar de abilitatea imparatului de a si-o imagina. In ce-o priveste pe Jodha, e foarte ciudat faptul ca, in India, ea inca este considerata regina lui Akbar. Este o legenda care a fost imprimata in mintile oamenilor mai ales prin filme. Atunci cind le spui oamenilor ca, de fapt, aceasta regina nu a existat din punct de vedere istoric, ei nu te cred, pentru ca mitul este atit de bine intiparit. Oamenii inca mai cred ca Akbar s-a indragostit atit de tare de aceasta printesa hindusa incit nu a obligat-o sa se converteasca la islam, ca a fost o potrivire romantica perfecta si ca el o insotea la ceremoniile ei hinduse, ca dovada a tolerantei si deschiderii sale, chiar da­ca era un rege islamist. Toata lumea iti va spune povestea asta. Doar ca nu e adevarata, nu s-a intimplat niciodata! Atunci cind am inceput sa lucrez la aceasta carte, si eu cre­deam ca e adevarat. Apoi, cind am inceput sa ma do­cu­men­­tez, am fost socat. E doar o fictiune? Da, acesta-i adevarul!
 

Apoi m-am gindit ce ciudat e ca, practic, toti indienii cred ca ea a existat in realitate. si asta mi-a dat ideea ca Akbar sa aiba acea putere pygmaliana de a aduce pe cineva la viata cu forta geniului sau si a mintii sale. Dupa ce am publicat cartea, multi indieni inca se intreaba: de ce a scris Rushdie asta? Sigur ca ea a existat! Fantezia e atit de bine inradacinata incit toata lumea crede in existenta ei. In acelasi an in care am publicat Seducatoarea din Florenta, in India se lansa un nou film despre Akbar si Jodha, cu mari actori indieni!

ELLE: Ati scris acest roman intr-o perioada dificila a vietii dumnea­voastra – ma refer la divortul de cea de-a patra sotie. Acest lucru a facut scrierea mai dificila sau, din contra, lucrul la carte v-a ajutat sa treceti mai usor peste acest moment?

S.R.: A facut sarcina scrisului mai dificila, pentru ca erau multe lucruri neplacute care se intimplau in timpul ala… Dar eu sint un scriitor foarte discipli­nat, unul din lucrurile pe care le po­sed este abilitatea de a ma aseza la ma­sa si a-mi fa­ce treaba. In toti acesti ani, am invatat sa inchid lumea pe dinafara si sa ma concentrez pe munca. A existat presiune, poate a existat un moment cind viata cotidiana nu era atit de agreabila, dar acum, la final, dupa ce am terminat de scris cartea, realizez ca divortul nu a facut parte din proces. Adica imi amintesc de carte, imi amintesc ca a fost placut sa o scriu si ca a fost placut sa citesc toate cartile pe care le-am citit pentru documentare. Deci da, poate ca a fost un mod de a ma detasa de alte lucruri neplacute care se intimplau in viata mea atunci.

ELLE: Seducatoarea din Florenta este cartea dumnea­voastra cu cel mai explicit continut sexual. De ce aceasta schimbare? Era lumea pe care o evocati atit de senzuala cu adevarat, sau ati exagerat?

S.R.: N-am exagerat cu nimic. Am descoperit ca ambele lumi – atit cea a Renasterii, cit si cea a Curtii mogule – erau foarte deschise in ce priveste senzualitatea si sexul. Aceste lumi a­veau multe in comun. De exemplu, curtezanele, care au aparut ca figuri foarte puternice; apoi, ambele lumi erau extrem de interesate de artele erotice, existau multe manuale si, desigur, su­biectul magiei era si el comun. Magia era considerata in mod normal drept ceva ce trebuie folosit pentru a potenta abilitatile sexuale.

ELLE: E cunoscuta legatura dintre eros si ma­gie in acele vremuri…

S.R.: Da, erau in centrul ambelor culturi. Daca e asa, atunci trebuia sa scriu despre asta. Este adevarat ca in cartile mele de pina acum nu a existat atit de multa sexualitate ca aici. Dar de data asta m-am gindit ca trebuie sa scriu despre acest lucru atit de comun ambelor culturi, trebuia sa-l revelez. si unul din lucrurile pe care n-am vrut sa le fac in aceasta carte a fost sa scriu despre trecut in felul idealizat in care a fost descris pina nu demult. In cartile despre Renastere se scrie despre regi, filozofi, mari idei, capodopere etc. Dar viata obisnuita nu e asa. M-am gindit ca trebuie sa ma uit in jos, de pe aceste inaltimi rarefiate, sa ma indrept spre vietile obisnuite si sa scriu despre ele. Cred ca a fost o alegere deliberata sa scriu mult mai explicit sexual decit de obicei. A fost una dintre provocari – si orice carte noua presupune provocari de diferite feluri. Dar a fost doar un raspuns la ce am gasit atunci cind m-am documentat, nu a fost ca si cum mi-as fi propus sa scriu o carte sexy. Pur si simplu am descoperit o lume foarte explicita sexual si mi-am zis: OK, daca despre asta era vorba… atunci s-o aratam asa cum era!

ELLE: As vrea sa ne indreptam spre alta tema a cartilor dumneavoastra, si anume relatia Orient-Occident. Ati in­ten­tionat, cu aceasta carte, mai mult decit cu celelalte, sa schim­bati stereotipurile occidentale despre lumea orientala?

S.R.: Cred ca toate cartile mele incearca asta. Legatura dintre Orient si Occident, pentru mine, este una interna, nu externa. Este in interiorul meu. Asa ca intotdeauna am gravitat in mod firesc spre povesti care contin aceste legaturi. Nu-mi planuiesc de la inceput sa mai distrug niste stereotipuri. Dar cred ca faptul ca m-am intors cu 400 de ani in trecut, intr-un fel la inceputul descoperirii Orientului de catre Occident, mi-a permis sa scriu despre felul cum s-au vazut aceste lumi una pe cealalta. stii, uneori, daca te intorci la originile unui lucru, poti sa afli

raspunsurile la niste intrebari din prezent. Este exact ceea ce vreau sa ilustrez prin ideea ca sintem fiecare – occidentalii si orientalii – visul celuilalt. Desigur, visul se poate transforma in cosmar, se poate transforma in cuceriri si imperialism, violenta s.a.m.d., dar nu am vrut sa evit nici intunericul. Finalul cartii este unul melancolic: Akbar isi imagineaza ca proiectul lui, de toleranta si civilizatie, va da gres si ca asta se va intoar­ce impotriva lui si-i va diviza pe oameni. Cred ca daca scrii despre un moment din istoria lumii caracterizat de toleranta, trebuie sa subliniezi ca este doar un moment. Desigur, trebuie spus ca si opusul este tot un moment. Adica si celelalte perioa­de, caracterizate de intoleranta, ura si violen­ta, sint doar mo­men­te. Viata omului nu sta niciodata pe loc, mereu se schimba.

ELLE: Sinteti optimist in legatura cu viitorul relatiilor dintre Occident si Orient?

S.R.: Nu. De fapt, nu sint nici optimist, nici pesimist. Ceea ce cred e ca aceas­ta relatie trece acum prin perioa­de foar­te grele, dar au fost si vor urma si pe­rioade bune. Cred ca acum e o perioa­da nefasta. De ambele parti ale gardului. Cred ca, de exemplu, vesticii nu reali­zeaza cit de mult ii oprima pe musulmanii insisi fenomenul radicalismului islamic. Es­te o dialectica atit interna, cit si externa. Cei care sufera cel mai mult de pe urma radicalismului sint musulmanii. Chiar si astazi in Irak, de exemplu, 99% dintre crime sint comise de musulmani impotriva altor musulmani.

Asa ca da, acum este un moment ne­prielnic, fara indoiala. Este putin mai bine decit era in timpul fostei conduceri americane – oamenii isi vorbesc intr-un limbaj ceva mai civilizat decit inainte, dar e inca o perioada neagra. Eu imi amintesc ca nu a fost mereu asa. si asta chiar in timpul vietii mele! Daca te uiti la lumea islamica din anii 50-‘60, orase ca Beirut, Damasc sau Bagdad erau mult mai deschise – intelectual, artistic, creativ.

ELLE: Intr-adevar, multi intelectuali musulmani afirma ca lumea islamica nu era atit de intoleranta si rigida inainte.

S.R.: Da, era absolut diferita. Exista o mai mare deschidere spre dispute, discurs, arte. Uneori oamenii ma intreaba: crezi ca e posibil ca vreodata Islamul sa tolereze societatea libera? Eu le spun nu numai ca este posibil, dar ca acest lucru s-a intimplat in trecut, si chiar in timpul vietii mele. Eu imi amintesc astfel de vremuri, nu mai departe de acum 40-50 de ani. si asta arata ca e posibil. Majoritatea oamenilor din aceste tari nu agreeaza limitarile impuse de extremisti si astfel e plauzibil ca aceste lucruri sa se schimbe in viitor. Lumea este o roata si totul se intoarce.

ELLE: O alta tema a romanelor dumneavoastra – prezenta pregnant in Sedu­catoarea din Florenta – este cea a expat-ului vs nativul. A celui care calatoreste, in opozitie cu cel care ramine o viata in locul unde s-a nascut. Dumneavoastra insiva sinteti un strain, un calator. Cine este mai „bogat', cel care ramine acasa sau cel care pleaca in lume si experimenteaza?

S.R.: Cred ca ambele tipuri de oameni au sentimente amestecate in privinta asta. Uneori ii invidiezi pe cei care au facut ce nu ai facut tu, care si-au petrecut viata intr-un singur loc si au apartinut cu desavirsire acelui loc si acelei comunitati. Iar alteori te gindesti: ce stiu ei? N-au vazut nimic din lumea asta. Cred ca oamenii care au luat decizia sa ramina au acelasi amestec de superioritate si invidie. Sintem divizati. In mod clar, viata mea a fost o calatorie complicata si imi dau seama ca asta mi-a ofe­rit multe lucruri, mai ales ca scriitor. Mi-a oferit o bogatie de subiecte, mi-a oferit posibi­litatea sa-mi pot plasa povestile in diferite locuri si sa stiu viata acelor locuri, sa pot scrie despre ele.

Adesea, insa, ma intreb cum ar fi fost viata mea daca la virsta de 14 ani nu m-as fi dus la scoala internat de la Londra, ci as fi ramas in Bombay si as fi crescut acolo. Esti intotdeauna fascinat de drumul pe care nu l-ai ales. Pentru mine acesta este, clar, punctul crucial al vietii mele: virsta de 13 ani si jumatate, cind puteam sa o iau pe un drum sau pe celalalt. Am ales sa plec. Nu m-a obligat nimeni sa plec in Anglia, parintii mei mi-au lasat mie decizia. Am luat examenul, am intrat, dar si dupa ce am intrat, mi-au zis: tu decizi; daca nu vrei sa te duci, nu trebuie sa te duci, ramii aici si e in regula. M-am gindit adesea la acel baiat care a spus: „Nu, eu chiar vreau sa ma duc'. Am incercat sa inteleg ce m-a facut sa spun asta, pentru ca nu era vorba ca n-as fi fost fericit acasa. Dimpotriva, imi iubeam viata din Bombay. si totusi am spus: as vrea sa plec. Nu-i invinovatesc pe parintii mei, eu am luat decizia. Ceea ce ma face sa ma gindesc ca exista in mine un spirit de aventura care s-a manifestat in acel moment si care mi-a schimbat viata. Am ajuns acum intr-un punct in care realizez ca nu poti sa-ti regreti viata. Eu sint fericit cu viata pe care am avut-o.

Foto: Iulian Nan

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK