O cunoasteti bine pe Oana Pellea. Ati vazut-o jucind-o pe Masa din „Trei surori” de Cehov sau pe Catarina din „Imblinzirea scorpiei” a lui Shakespeare. V-a batut inima un pic mai repede cind ati vazut-o, ani la rindul, luindu-si la revedere de la Sandu Mihai Gruia in „Ma tot duc”.
Ati mai vazut-o pe Oana si in „Children of Men”, filmul lui Alfonso Cuaron si stiti ca in stagiunea actuala o vedeti in „Buzunarul cu piine” la Metropolis, in „Ma tot duc” la Teatrul Foarte Mic si in „Scaunele” la Bulandra.
Dar, pentru ca deja stiti toate aceste lucruri, eu as vrea sa va spun urmatoarele: cind m-am documentat pentru acest interviu, am citit cam tot ce exista pe Internet cu, si, sau despre Oana Pellea: interviuri, portrete, biografii, cronici. In astfel de situatii, din curiozitate si dintr-un soi de inertie indusa de Internet, citesc intotdeauna si comentariile lasate de ceilalti vizitatori. Mi-am dat seama ca este pentru prima oara cind citesc, fara nici o singura exceptie, numai comentarii de drag, de lauda si de multumire.
SCENA
ELLE: Imi amintesc de o povestire scrisa de Marguerite Yourcenar (Izbavirea lui Wang-Fo din volumul Povestiri orientale) in care batrinul pictor chinez Wang-Fo este acuzat de minciuna pentru ca lumea schitata in stampele lui era mult mai frumoasa decit cea reala. Este condamnat la moarte si… ceea ce se intimpla dupa este o alta poveste. Eu voiam, de fapt, sa te intreb daca artistii sint, in fond, niste mincinosi. Te-ai gindit vreodata ca poate fi riscant sa-i arati publicului o lume mai frumoasa decit cea reala?
Oana Pellea: Povestirea e superba, dar nu vorbeste despre minciuna din punctul meu de vedere, ci vorbeste despre perceptie. Fiecare om traieste in lumea lui. Nu exista „lume, exista „lumi. Unii dintre noi traiesc in rai, iar altii traiesc in iad. E o alegere personala. Cine nu ar vrea sa vada o lume mai frumoasa si mai buna decit a lui?
Iar daca aceasta lume mai luminoasa se materializeaza pe scena sau pe ecran, nu inseamna ca artistii au mintit, ci inseamna ca exista lumi mai bune decit cele pe care le cunoastem noi… Ce mi se pare riscant, in schimb, este sa infatisezi o lume mai urita si mai neagra decit realitatea, sa pui sub lupa pe scena aspectele negative, sau sa alegi din realitatea existenta numai uritul. Omenirea a cistigat intotdeauna cind s-a indreptat spre Frumos si spre Armonie. In schimb, atunci cind a ales violenta, agresivitatea…
ELLE: Dar actoria este, intr-un fel, definitia minciunii. Trebuie sa interpretezi un rol, sa faci exact ceea ce fac si mincinosii.
O.P.: Nu sint deloc de acord. Menirea unui artist autentic este sa se apropie si sa caute Adevarul, Esenta. Cineva care minte „se face ca. Eu nu stiu sa exist in minciuna nici pe scena, nici in viata de zi cu zi. Nu stiu sa „ma fac ca…, nu stiu sa „joc, sa „ma prefac. Nu imi permit sa mint pe nimeni pentru ca ar insemna sa ma mint pe mine. Cind sint pe scena, eu exist cu carnea si cu singele meu. Exist cit se poate de adevarat, doar ca in alta realitate. Daca m-as fi gindit vreodata ca aceasta profesie este o minciuna, nu as fi existat in cadrul ei nici o secunda.
ELLE: Noi, cei din public, avem impresia ca fiecare actor se afla in posesia unei formule magice care ii permite sa intre in mod miraculos in pielea personajului. Tu ai o formula a ta, secreta?
O.P.: O formula? Nu, nu exista nici o formula. Pentru mine, acest proces este un amestec de vis si de real, de timpi, de singe si de inchipuire, de neputinte si de revelatii, de smerenie. Este un amestec de consistenta fumului si nu se poate descrie.
Tot ce pot sa va spun este ca trebuie sa muncesti mult, mult de tot, ca un salahor, si ca treci prin momente in care te simti umilit de propriul tau corp, de propriile reflexe, de propria minte ce nu vrea sa te asculte si nu vrea sa devina altcineva, altcumva. La un moment dat, dupa toata munca asta, dupa nopti nedormite si intrebari peste intrebari, intri pe scena si nu mai esti tu. In locul tau e, in sfirsit, altcineva.