Oana Pellea: Noua, oamenilor, ne lipseste exercitiul iubirii

O cunoasteti bine pe Oana Pellea. Ati vazut-o jucind-o pe Masa din „Trei surori” de Cehov sau pe Catarina din „Imblinzirea scorpiei” a lui Shakespeare. V-a batut inima un pic mai repede cind ati vazut-o, ani la rindul, luindu-si la revedere de la Sandu Mihai Gruia in „Ma tot duc”.

Ati mai vazut-o pe Oana si in „Children of Men”, filmul lui Alfonso Cuaron si stiti ca in stagiunea actuala o vedeti in „Buzunarul cu piine” la Metropolis, in „Ma tot duc” la Teatrul Foarte Mic si in „Scaunele” la Bulandra.

Dar, pentru ca deja stiti toate aceste lucruri, eu as vrea sa va spun urmatoarele: cind m-am documentat pentru acest interviu, am citit cam tot ce exista pe Internet cu, si, sau despre Oana Pellea: interviuri, portrete, biografii, cronici. In astfel de situatii, din curiozitate si dintr-un soi de inertie indusa de Internet, citesc in­totdeauna si comentariile lasate de ceilalti vizitatori. Mi-am dat seama ca este pentru prima oara cind citesc, fara nici o singura exceptie, numai comentarii de drag, de lauda si de multumire.

SCENA

ELLE: Imi amintesc de o povestire scrisa de Marguerite Yourcenar (Izbavirea lui Wang-Fo din volumul Povestiri orientale) in care batrinul pictor chinez Wang-Fo este acuzat de minciuna pentru ca lumea schitata in stampele lui era mult mai frumoasa decit cea reala. Este condamnat la moarte si… ceea ce se intimpla dupa este o alta poveste. Eu voiam, de fapt, sa te intreb daca artistii sint, in fond, niste mincinosi. Te-ai gindit vreodata ca poate fi riscant sa-i arati publicului o lume mai frumoasa decit cea reala?

Oana Pellea: Povestirea e superba, dar nu vorbeste despre minciu­na din punctul meu de vedere, ci vorbeste despre perceptie. Fiecare om traieste in lumea lui. Nu exista „lume, exista „lumi. Unii dintre noi traiesc in rai, iar altii traiesc in iad. E o alegere personala. Cine nu ar vrea sa vada o lume mai frumoasa si mai buna decit a lui?

Iar daca aceasta lume mai luminoasa se materializeaza pe scena sau pe ecran, nu inseamna ca artistii au mintit, ci inseamna ca exista lumi mai bune decit cele pe care le cunoastem noi… Ce mi se pare riscant, in schimb, este sa infatisezi o lume mai urita si mai neagra decit realitatea, sa pui sub lupa pe scena aspectele negative, sau sa alegi din realitatea existenta numai uritul. Omenirea a cistigat intotdeauna cind s-a indreptat spre Frumos si spre Armonie. In schimb, atunci cind a ales violenta, agresivitatea…

ELLE: Dar actoria este, intr-un fel, definitia minciunii. Trebuie sa interpretezi un rol, sa faci exact ceea ce fac si mincinosii.

O.P.: Nu sint deloc de acord. Menirea unui artist autentic este sa se apropie si sa caute Adevarul, Esenta. Cineva care minte „se face ca. Eu nu stiu sa exist in minciuna nici pe scena, nici in viata de zi cu zi. Nu stiu sa „ma fac ca…, nu stiu sa „joc, sa „ma prefac. Nu imi permit sa mint pe nimeni pentru ca ar insemna sa ma mint pe mine. Cind sint pe scena, eu exist cu carnea si cu singele meu. Exist cit se poate de a­de­varat, doar ca in alta realitate. Daca m-as fi gindit vreodata ca aceasta profesie este o minciuna, nu as fi existat in cadrul ei nici o secunda.

ELLE: Noi, cei din public, avem impresia ca fiecare actor se afla in posesia unei formule magice care ii permite sa intre in mod miraculos in pielea personajului. Tu ai o formula a ta, secreta?

O.P.: O formula? Nu, nu exista nici o formula. Pentru mine, acest proces este un amestec de vis si de real, de timpi, de singe si de inchipuire, de neputinte si de revelatii, de smerenie. Este un amestec de consistenta fumului si nu se poate descrie.

Tot ce pot sa va spun este ca trebuie sa muncesti mult, mult de tot, ca un salahor, si ca treci prin momente in care te simti umilit de propriul tau corp, de propriile reflexe, de propria minte ce nu vrea sa te asculte si nu vrea sa devina altcineva, altcumva. La un moment dat, dupa toata munca asta, dupa nopti nedormite si intrebari peste intrebari, intri pe scena si nu mai esti tu. In locul tau e, in sfirsit, altcineva.

ELLE: Si cum stii ca s-a produs transformarea ?

O.P.: Pur si simplu, stii. Simti. E un proces de acumulare. Gesturile nu mai sint ale tale, mersul se modifica, intoarcerea de cap se face altfel, privirea e alta si mai ales mecanismul gindirii nu mai e al tau, ci al lui. Al personajului. Aerul se asaza altfel pe scena atunci cind se intimpla asta.

ELLE: Aerul?

O.P.: Cind privesc aerul de pe scena imi dau seama daca in seara respectiva spectacolul va fi vizitat de ingeri. In unele seri aerul se asaza altfel in lumina reflectoarelor, miroase intr-un anumit fel si stiu ca ingerasii sint in culise si ca vor trece deasupra noastra. si sa stii ca nu m-am inselat niciodata!

ELLE: Dar ti se intimpla si sa nu poti intra in pielea unui personaj?

O.P.: Am fost pusa de doua ori in situatia sa tot repet si sa nu iasa. Din vina mea, din vina celorlalti, din vina nimanui, nu stiu, cert este ca nu s-a nascut nimic. Asa ca m-am retras. Am renuntat la rol.

ELLE: Dar cum poti sa te privesti obiectiv si sa iti dai seama ca „nu iese? Mi se pare foarte greu sa te masori tu pe tine insati.

O.P.: Nu, e foarte simplu. Sa te masori pe tine este una din conditiile de baza ale profesiei de actor. E o confruntare permanenta cu sine.

ELLE: Nu ai jucat niciodata un rol care sa-ti lase un gust amar?

O.P.: Nu, niciodata.

ELLE: Dar cum iti alegi rolurile?

O.P.: La 21 de ani, mi-ar fi facut pla­­cere sa incerc orice (am si facut-o), dar acum sint in cautarea unor roluri care sa imi aduca ceva, sa ma invete, sa ma incite, sa ma hraneas­ca. Altfel, mi le aleg ca toata lumea: citesc sce­nariul, ma duc la casting-uri…

ELLE: Oana Pellea se mai duce la casting-uri?

O.P.: Bineinteles, e o chestie provinciala sa refuzi sa te mai duci la probe. Casting-urile nu sint o veri­ficare a talentului, sint doar o verificare a compatibilitatii dintre tine si viziunea regizorului.

ELLE: Cit de adinc patrund in viata ta personajele pe care le interpretezi? Care dintre ele ti-a ramas cel mai drag?

O.P.: Te urmeaza toate, in alai, pina cind pleci de pe Pamint. Se tin scai dupa tine, sint copiii tai! Iar daca ti-ai facut treaba bine, unele dintre ele ramin aici si dupa ce tu nu mai esti. Ramin in sufletele oamenilor. si nici unul nu mi-a ramas mai drag decit altele… Indragostita sint de obicei de cel mai recent rol, care mi-e cel mai proaspat in suflet.

ELLE: In cazul acesta de Rodica, din filmul regizorului maghiar Szabolcs Hadju, Bibliothèque Pas­cal, aflat in prezent in postproductie. Cine e Rodica?

O.P.: Rodica e un personaj straniu. Biblio­thèque Pascal este povestea unei romance care pleaca din tara si intra pe o filiera de prostitutie, lasindu-si copilul la… matusa Rodica. Mie mi s-a intimplat un lucru extraordinar la proba de costum: mi-am pus un parpalac, o palarie de soare si niste ochelari de soare si a aparut Rodica, spre surprinderea mea si a tuturor celor prezenti.

E un perso­naj ciudat care seamana cu Fassbinder. si trebuie sa va spun ca acest film a fost o placere pentru mine si ca echipa ungara, cu care lucrasem si la White Palms, a ramas a­proa­pe de sufletul meu.

OANA

ELLE: Care este teama ta de zi cu zi?

O.P.: Ca nu am indeajuns timp sa cunosc, sa inteleg, sa ma bucur, sa daruiesc, sa impartasesc, sa citesc, sa vad, sa ascult.

ELLE: Dar care sint regretele tale cel mai mari?

O.P.: Regrete? Mie imi place Edith Piaf!

ELLE: Esti un om puternic. De unde iti vine forta sa mergi pe un drum drept in viata?

O.P.: Stati pe un virf de munte, in liniste. Stati fata in fata cu marea. Ascultati toaca batuta de maicute la Ma­nastirea Tismana si priviti cerul instelat. Veti intelege de unde vine pu­terea. si veti intelege si ca nu ai cum sa nu ai forta si nu ai de ce sa nu alegi sa traiesti frumos. Cred ca atita timp cit esti sanatos depinde de tine in fiecare clipa cum hotarasti sa-ti croiesti si sa-ti traiesti viata.

Am auzit o vorba care imi place, este a lui Audrey Hepburn: „Ai nevoie de doua miini de ajutor? La capatul bratelor tale, ai doua miini. Pune-te pe treaba!. si asa e, ar cam trebui sa ne punem cu adevarat pe treaba cu viata noastra: oricit am vrea sa dam vina pe altii, sa cautam vinovati, nu tine, sintem in totalitate respon­sabili de ce facem cu viata noastra.

ELLE: Daca nu ai fi actrita, ti-ai gasi o alta modalitate de exprimare?

O.P.: Da, da, da! Daca Dumnezeu ar cobori pe pamint si mi-ar spune ca nu am voie sa mai joc, probabil ca as suferi trei zile… si mi-as gasi o alta cale de a ma bucura si de a incerca sa daruiesc bucurie.

ELLE: Dar cit de important este pentru tine succesul, atit de vinat in lumea artistica?

O.P.: Important este sa exist la un moment dat intr-o poveste care sa spuna oamenilor ceva. Uite, cum a fost cazul filmului Children of Men, cind fabulos a fost faptul ca am fost primita in echipa restrinsa de oameni a lui Cuaron (n. red.: regizorul Alfonso Cuaron) si ca Universal Pictures mi-a dat credit. Cu adevarat important pentru mine a fost ca am putut face parte din aceasta poveste care transmite un mesaj despre viitorul omenirii.

Children of Men spune o poveste grava despre lumea in care traim. In schimb, nu mi se pare fabulos ca am fost pe covorul rosu alaturi de Clive Owen sau de Michael Caine. Aceasta e partea de blit care nu ma intereseaza si care nu m-a interesat niciodata, asa cum nu m-au interesat nici mondenitatile si nici culisele. Nu ma simt ca un peste in apa decit in fata camerei de filmat sau pe scena. Sint o persoana solitara, nu imi plac fitele, zgomotul, sclipiciul si agitatia. Sint un antistar.

ELLE: Toata lumea spune ca succesul are un gust dulce…

O.P.: Vorba lui tata (n. red.: Amza Pellea), succesul nici nu-ti tine de foame si nici nu te-nvelesti cu el noaptea. Succesul e bun, iti face placere, dar e pasager, nu cred in el. Nu o sa uit niciodata privirea lui Clive Owen de la premiera filmului lui Cuaron…

Eram in Leicester Square, la Londra, si el era asaltat de pustoaice care urlau, isterizate, „Cliiiiive!. In ochii lui se citea constiinta faptului ca este doar o clipa trecatoare de glorie. Asa cum astazi il iubeau, a doua zi il puteau uita definitiv… In ecuatia artistilor ade­varati exista smerenia.

ELLE: Dar daca nu ai succes, nu stii ca faci bine ceea ce faci. Succesul face parte dintr-un cerc vicios fericit.

O.P.: Exista artisti care nu au avut succes ani de zile, dar au crezut in arta si in steaua lor si in final s-a dovedit ca au avut dreptate. Valoarea nu e intotdeauna in strinsa le­gatura cu succesul imediat. Sigur, e bine sa joci cu sala plina. si, in lumea superficiala in care traim, premiile si recunoasterea te ajuta sa iti transmiti mesajul cit mai multor oameni.

Pentru asta este bun succesul: iti inlesneste misiunea. Mai importante decit succesul sint performanta, bucuria de a darui, studiul in sine. Dupa ce le parcurgi, la final, se poate intimpla sa apara si succesul. El nu poate fi un scop in sine, e o rezultanta. Citeodata…

LUMEA

ELLE: Dar nu e greu sa te exprimi intr-o astfel de lume superficiala?

O.P.: Cu totii traim superficial. Am senzatia ca alergam pe benzi de fitness, din ce in ce mai repede, spre niciunde, fara sa inaintam nici un centimetru. Alergam de nebuni in gol, fara sa mai avem forta sa sarim de pe banda. Alergam si uitam sa mai traim si sa mai daruim.

Dar pes­te tot in lume publicul are nevoie de emotie si acesta este un semn bun, in epoca computerului in care am ajuns la performanta de a nu mai co­munica. Am certitudinea ca este nevoie de profesia mea si voi mai e­xista in ea atita timp cit voi mai simti ca oamenii au nevoie de emotie. Iar teatrul este un spatiu in care se simte foamea de comunicare reala.

ELLE: Ce iti aduce cea mai mare bucurie pe lume?

O.P.: Dumnezeu, soarele si tot ce este viu.

ELLE: Ce crezi ca le lipseste oamenilor pentru a se purta cu mai mul­ta blindete cu lumea din jur?

O.P.: Exercitiul iubirii.

ELLE: Dar pentru iubire ai nevoie de exercitiu? Este ca tangoul?

O.P.: Stii, atunci cind cineva face un gest frumos, ar fi atit de bine sa primeasca un semn de la cei din jurul lui ca aceasta este calea… Ar fi asa de bine sa fie incurajat si sa primeasca un zimbet in loc de o palma! Daca cineva te loveste cu rigla peste miini atunci cind inveti sa cinti la pian, o sa te raneasca si o sa te faca sa urasti pianul si solfegiile.

Dar daca cineva te incurajeaza si iti spune ca e bine, chiar daca nu e exceptional, capeti curaj si teama dispare. Asta e iubirea: un exercitiu constant.

ELLE: Dar cum inveti sa-l faci?

O.P.: Treptat. Astazi iubesti o floare, miine un animal si apoi un om. Omul este testul suprem.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK