O dupa-amiaza cu Neagu Djuvara trece repede si placut. Un adevarat maestru in arta de a povesti, profesorul de 90 de ani are un „je ne sais quoi care ii asigura iubirea si pretuirea tinerilor. Iar sentimentul e reciproc. si e firesc sa fie asa, caci istoricul nonagenar, sprinten si sarmant, este una dintre cele mai fascinante figuri ale intelectualitatii romane, descendent al unor vechi familii boieresti.
Nascut in 1916, odata cu izbucnirea primului razboi mondial in Romania, viata sa va ramine mereu legata de istorie, la dispozitia capriciilor vremilor si a coincidentelor salvatoare. Scapat ca prin minune de cosmarul comunist, Neagu Djuvara ia drumul lung al exilului si isi pune viata intre paranteze (dupa cum marturiseste adesea), pentru 45 de ani. Ajuns la Paris, se implica activ in viata emigratiei romane, timp de 14 ani (lucreaza pentru Comitetul Roman de Asistenta, pentru Fundatia Carol si Radio Europa Libera).
Apoi, la 46 de ani, accepta oferta de a organiza ministerul de Externe al noii Republici Niger si pleaca in Africa pentru doi ani care aveau sa devina 23 de ani! In acest timp, isi continua studiile si obtine un al doilea doctorat, la Sorbona.
La 68 de ani, revine in Franta si…se inscrie din nou la facultate, la Institutul de Limbi Orientale, unde studiaza limba sirbo-croata, pentru a putea face cercetari asupra istoriei Balcanilor.
In februarie 1990, la virsta de 72 de ani, revine in Romania, in fruntea unui convoi umanitar, cum ii sade bine unui emigrant roman patriot. Isi ia – pentru a cita oara? – viata de la capat si devine profesor la Universitatea din Bucuresti. In scurt timp, isi cistiga simpatia tinerei generatii si ajunge o adevarata vedeta a vietii culturale romanesti, pretuita pentru tinuta sa de inalta clasa.
ELLE: Domnule Djuvara, aveti in spate 90 de ani de viata traita intr-un secol dramatic. Ceea ce dumneavoastra ati trait „pe viu', astazi e istorie. Cum va simtiti ca „martor al istoriei'?
Neagu Djuvara: Da, e adevarat ca am mostenit gene de longevitate (mama a murit la 94 de ani, alte rude au trecut de 80 de ani), asa ca s-ar putea ca, fara vina mea, desigur, sa traiesc mult. Oricum, am 90 de ani, o virsta care, sincer va spun, ma ingrozeste. Sa treci de 90 de ani inseamna o batrinete adinca. Dar eu nu ma simt diferit de ceea ce eram la 60 sau 70 de ani – ceea ce e extrem de important. Desi am trait atita, sa afirm, insa, ca am participat la aproape un veac de istorie e cam mult. Nu am participat, dimpotriva, am fost ca un pai pe valurile oceanului – din proprie initiativa n-am apucat sa fac aproape nimic. Insa intimplarile, coincidentele din viata mea sint destul de extraordinare.
De pilda, din cauza unor intimplari cu totul neprevazute, mama, impreuna cu fratele meu si cu mine, am iesit din Petrograd (cum se numea pe atunci orasul Sankt Petersburg) exact in ziua in care bolsevicii au preluat puterea. Acesta a fost primul miracol din viata mea. Aveam pe-atunci un an si sint, deci, complet „nevinovat' de aceasta fapta. Situatia era absolut dramatica! Mama era innebunita, a fost imobilizata la Petrograd o luna, din cauza unei confuzii de nume (privind pe tinara noastra guvernanta elvetiana), timp in care situatia se degrada vazind cu ochii – a asistat la atacarea palatului regal de catre bolsevici.
In fine, in ziua in care rusii s-au lamurit de confuzie, un director de la Ministerul de Interne i-a cerut scuze mamei si i-a spus sa vina a doua zi ca sa-i dea pasapoartele. „Dar sa veniti devreme, ca miine bolsevicii iau puterea!' Asta e un lucru de-ti sta mintea-n loc! Care va sa zica, un director de la Interne stia ca a doua zi bolsevicii vor prelua puterea. In fine, noi, copiii, am ramas la hotel, impreuna cu bona, iar mama s-a dus dupa pasapoarte. si, cind a iesit de-acolo si a vrut sa treaca podul peste Neva, ca sa ajunga la noi, toate podurile erau deja ocupate de Armata Rosie. Mama a crezut ca innebuneste de teroare. Pina la urma a reusit sa treaca, cu ajutorul unui ofiter rus. Asta a fost un prim miracol din viata mea, de care sint totalmente nevinovat.
Un al doilea miracol este acela ca in timpul razboiului am fost ranit usor, la timp, ca sa zic asa, pentru ca foarte curind regimentul meu a fost macelarit, nu decimat, fiindca asta inseamna sa moara unul din zece, or la noi a fost invers, au murit sau au fost raniti noua din zece, in acea luna de asediu asupra Odessei.
Un al treilea miracol a fost acela de a fi trimis tocmai eu intr-o misiune diplomatica la Stockholm in noaptea de 22 spre 23 august 1944. Deci iarasi m-a luat Dumnezeu de par si m-a scos din primejdie. Altfel, incontestabil, as fi fost nenorocit – toti colegii mei de la Ministerul de Externe, mai cu seamna cei care participasera la pregatirea lui 23 August, au ajuns in puscarie. Eu am fost salvat: nu m-am mai intors in tara. Astea sint, ca sa spun asa, participari la istorie cu totul involuntare. Un singur gest voluntar am avut, atunci cind am acceptat sa plec in Africa.
ELLE: si asta cum s-a intimplat? Sa stai peste 20 de ani in Africa pare o aventura exotica.
N.D.: Ca multe lucruri in viata, absolut nastrusic! Nevasta-mea lucra la Crucea Rosie franceza de citiva ani si era foarte destoinica, ceea ce ii atrasese simpatia unuia din membrii care veneau regulat la consiliile Crucii Rosii, un medic care traise 20 de ani in Africa si care cred ca era uns cu toate alifiile (probabil facea parte si din serviciile speciale, avea mai multe birouri in Paris, era un tip foarte simpatic si foarte activ). Acesta era prieten cu multi dintre politicienii africani care apoi vor deveni presedinti de republica. Intr-o zi a intrebat-o pe sotia mea daca n-ar vrea sa plece sa deschida o scoala de infirmiere la Fort-Lamy, care era capitala teritoriului Ciad. Nevasta-mea i-a zis ca ar fi o experienta interesanta, dar ca nu poate sa-si lase barbatul si sa plece. „Pai, ce face barbatul tau?', intreaba francezul. „E fost diplomat roman', ii raspunde sotia mea. Ce sa faca el cu un diplomat roman? In sfirsit, pina la urma, treaba asta a ramas balta, pentru ca acolo s-a schimbat puterea.
Au trecut trei ani, apoi tarile africane devin independente. Un alt presedinte african, de data asta presedintele Republicii Niger, se adreseaza aceluiasi doctor francez, pe care il cunostea si in care avea incredere, cu rugamintea de a-i gasi un diplomat independent care sa puna pe picioare Ministerul de Externe. Acesta isi aminteste de discutia din urma cu trei ani si-si zice: „Barbatul lui France Djuvara!'. Nici macar nu ma cunostea. Ulterior l-am intrebat cum de-a avut curajul sa ma recomande pentru acel post fara sa ma cunoasca. Mi-a spus ca barbatul lui France Djuvara nu putea sa fie un prost! si asa am ajuns eu, in ‘61, consilier diplomatic al noii Republici Niger.
ELLE: Cum v-ati hotarit sa faceti asa o schimbare, la 46 de ani?
N.D.: Sigur, a fost o doza buna de aventura in hotarirea mea. In momentul ala eram secretar general al Fundatiei Carol de la Paris, care era intretinuta, modest, e-adevarat, de catre americani, pe cai ocolite. Cei de la fundatie si-au imaginat ca eu plecam ca sa cistig El Dorado in Africa. N-a fost asa. Dimpotriva, am fost mai prost platit la inceput, in Africa, decit eram la fundatie. In plus, la Paris mai faceam si doua emisiuni pe saptamina la Radio Europa Libera, asa ca nu traiam rau. Dar am plecat ca sa ma rup putin, doi ani (ziceam eu), de emigratia romana, pentru care lucrasem timp de 14 ani, si de atmosfera de la Fundatie – nu ma prea intelegeam cu presedintele de-atunci, profesorul Virgil Veniamin. Asa a fost plecarea mea in Africa. Apoi, dupa doi ani, m-am gindit ca n-o sa mai gasesc de lucru in Franta (aveam deja 48 de ani…). Ce poate gasi de lucru un diplomat strain intr-o tara occidentala? Era foarte greu.