Neagu Djuvara intre istorie si istorii

VEZI FOTO

POZA 1 / 4

O dupa-amiaza cu Neagu Djuvara trece repede si placut. Un ade­varat maestru in arta de a po­vesti, profesorul de 90 de ani are un „je ne sais quoi care ii asigura iubirea si pretuirea tine­rilor. Iar sentimentul e reciproc. si e firesc sa fie asa, caci istoricul nonagenar, sprinten si sarmant, este una dintre cele mai fascinante figuri ale intelectu­ali­tatii romane, descendent al unor vechi familii boieresti.

Nascut in 1916, odata cu izbucnirea primului razboi mondial in Romania, viata sa va ra­mine mereu legata de istorie, la dispozitia capriciilor vremilor si a coincidentelor salvatoare. Scapat ca prin minune de cosmarul comunist, Neagu Djuvara ia drumul lung al exilului si isi pune viata intre paranteze (dupa cum marturiseste adesea), pentru 45 de ani. Ajuns la Paris, se implica activ in viata emigratiei romane, timp de 14 ani (lucreaza pentru Comitetul Roman de Asistenta, pentru Fundatia Carol si Radio Europa Libera).

Apoi, la 46 de ani, accepta oferta de a organiza ministerul de Externe al noii Republici Niger si pleaca in Africa pentru doi ani care aveau sa devina 23 de ani! In acest timp, isi continua studiile si obtine un al doilea doctorat, la Sorbona.

La 68 de ani, revine in Franta si…se inscrie din nou la facultate, la Institutul de Limbi Orientale, unde studiaza limba sirbo-croata, pentru a putea face cercetari asupra istoriei Balcanilor.

In februarie 1990, la virsta de 72 de ani, revine in Romania, in fruntea unui convoi umanitar, cum ii sade bine unui emigrant roman patriot. Isi ia – pentru a cita oara? – viata de la capat si devine profesor la Universitatea din Bucuresti. In scurt timp, isi cistiga simpatia tinerei generatii si ajunge o adevarata vedeta a vietii culturale romanesti, pretuita pentru tinuta sa de inalta clasa.

ELLE: Domnule Djuvara, aveti in spate 90 de ani de viata traita intr-un secol dramatic. Ceea ce dumneavoastra ati trait „pe viu', astazi e istorie. Cum va simtiti ca „martor al istoriei'?

Neagu Djuvara: Da, e adevarat ca am mostenit gene de lon­gevitate (mama a murit la 94 de ani, alte rude au trecut de 80 de ani), asa ca s-ar putea ca, fara vina mea, desigur, sa traiesc mult. Oricum, am 90 de ani, o virsta care, sincer va spun, ma ingrozeste. Sa treci de 90 de ani inseamna o batrinete adinca. Dar eu nu ma simt diferit de ceea ce eram la 60 sau 70 de ani – ceea ce e ex­trem de important. Desi am trait atita, sa afirm, insa, ca am participat la aproape un veac de istorie e cam mult. Nu am participat, dimpotriva, am fost ca un pai pe valurile oceanului – din proprie initiativa n-am apucat sa fac aproape nimic. Insa intimplarile, coincidentele din viata mea sint destul de extraordinare.

De pilda, din cauza unor intimplari cu totul neprevazute, mama, impreuna cu fratele meu si cu mine, am iesit din Petrograd (cum se numea pe atunci orasul Sankt Petersburg) exact in ziua in care bolsevicii au preluat puterea. Acesta a fost primul miracol din viata mea. Aveam pe-atunci un an si sint, deci, complet „nevinovat' de aceasta fapta. Situatia era absolut dramatica! Mama era innebunita, a fost imobilizata la Petrograd o luna, din cauza unei confuzii de nume (privind pe tinara noastra guvernanta elvetiana), timp in care situatia se de­grada vazind cu ochii – a asistat la atacarea pala­tului regal de catre bolsevici.

In fine, in ziua in care rusii s-au lamurit de confuzie, un director de la Ministerul de Interne i-a cerut scuze mamei si i-a spus sa vina a doua zi ca sa-i dea pasapoartele. „Dar sa veniti devreme, ca miine bolsevicii iau puterea!' Asta e un lucru de-ti sta mintea-n loc! Care va sa zica, un director de la Interne stia ca a doua zi bolsevicii vor prelua puterea. In fine, noi, copiii, am ramas la hotel, impreuna cu bona, iar mama s-a dus dupa pasa­poarte. si, cind a iesit de-acolo si a vrut sa treaca podul peste Ne­va, ca sa ajunga la noi, toate podurile erau deja ocupate de Armata Rosie. Mama a crezut ca innebuneste de teroare. Pina la urma a reusit sa treaca, cu ajutorul unui ofiter rus. Asta a fost un prim miracol din viata mea, de care sint totalmente nevinovat.

Un al doilea miracol este acela ca in timpul razboiului am fost ranit usor, la timp, ca sa zic asa, pentru ca foarte curind regimentul meu a fost macelarit, nu decimat, fiindca asta inseamna sa moara unul din ze­ce, or la noi a fost invers, au murit sau au fost raniti noua din zece, in acea luna de asediu asupra Odessei.

Un al treilea miracol a fost acela de a fi trimis tocmai eu intr-o misiune diplomatica la Stockholm in noap­tea de 22 spre 23 august 1944. Deci iarasi m-a luat Dumnezeu de par si m-a scos din primej­die. Altfel, incontestabil, as fi fost nenorocit – toti colegii mei de la Ministerul de Externe, mai cu seamna cei care participasera la pregatirea lui 23 August, au ajuns in puscarie. Eu am fost salvat: nu m-am mai intors in tara. Astea sint, ca sa spun asa, participari la istorie cu totul involun­tare. Un singur gest voluntar am avut, atunci cind am acceptat sa plec in Africa.

ELLE: si asta cum s-a intimplat? Sa stai peste 20 de ani in Africa pare o aventura exotica.

N.D.: Ca multe lucruri in viata, absolut nastrusic! Nevasta-mea lucra la Crucea Rosie franceza de citiva ani si era foarte destoinica, ceea ce ii atrasese simpatia unuia din membrii care veneau regulat la consiliile Crucii Rosii, un medic care traise 20 de ani in Africa si care cred ca era uns cu toate alifiile (probabil facea parte si din serviciile speciale, avea mai multe birouri in Paris, era un tip foarte simpatic si foarte activ). Acesta era prieten cu multi dintre politicienii africani care apoi vor deveni presedinti de republica. Intr-o zi a intrebat-o pe sotia mea daca n-ar vrea sa plece sa deschida o scoala de infirmiere la Fort-Lamy, care era capitala teri­toriului Ciad. Nevasta-mea i-a zis ca ar fi o experienta interesanta, dar ca nu poate sa-si lase barbatul si sa plece. „Pai, ce face barba­tul tau?', intreaba francezul. „E fost diplomat roman', ii raspunde sotia mea. Ce sa faca el cu un diplomat roman? In sfirsit, pina la urma, treaba asta a ramas balta, pentru ca acolo s-a schimbat puterea.

Au trecut trei ani, apoi tarile africane devin independente. Un alt presedinte african, de data asta presedintele Republicii Niger, se adreseaza aceluiasi doctor fran­cez, pe care il cunostea si in care avea incre­dere, cu rugamintea de a-i gasi un diplomat independent care sa puna pe picioare Ministerul de Externe. Acesta isi aminteste de discutia din urma cu trei ani si-si zice: „Barbatul lui France Djuvara!'. Nici macar nu ma cunostea. Ulterior l-am intrebat cum de-a avut curajul sa ma recomande pentru acel post fara sa ma cu­noasca. Mi-a spus ca barbatul lui France Djuvara nu putea sa fie un prost! si asa am ajuns eu, in ‘61, consilier diplomatic al noii Republici Niger.

ELLE: Cum v-ati hotarit sa faceti asa o schimbare, la 46 de ani?

N.D.: Sigur, a fost o doza buna de aventura in hotarirea mea. In momentul ala eram secretar general al Fundatiei Carol de la Paris, care era intretinuta, modest, e-adevarat, de catre americani, pe cai ocolite. Cei de la fundatie si-au imaginat ca eu plecam ca sa cistig El Dorado in Africa. N-a fost asa. Dimpotriva, am fost mai prost platit la inceput, in Africa, decit eram la fundatie. In plus, la Paris mai faceam si doua emisiuni pe saptamina la Radio Europa Libera, asa ca nu traiam rau. Dar am plecat ca sa ma rup putin, doi ani (ziceam eu), de emigratia romana, pentru care lucrasem timp de 14 ani, si de atmosfera de la Fundatie – nu ma prea intelegeam cu presedintele de-a­tunci, profesorul Virgil Veniamin. Asa a fost plecarea mea in Africa. Apoi, dupa doi ani, m-am gindit ca n-o sa mai gasesc de lucru in Franta (aveam deja 48 de ani…). Ce poate gasi de lucru un diplomat strain intr-o tara occidentala? Era foarte greu.
 

ELLE: Se pare ca asta era o problema generala printre emigranti…

N.D.: Intr-adevar. Vreau sa va spun ca toti fugarii astia ai nostri isi gaseau de lucru cu foarte mare greutate. Daca erau ingineri mai mergea, dar ce sa faci cu un militar de cariera sau cu un diplomat? Ajungeau portari la hotel sau chelneri. Asa ca mi-am reinnoit contractul pe inca doi ani, apoi inca doi si tot asa, pina s-au facut 23 de ani. Am sperat me­reu ca daca imi termin cel de-al doilea doctorat de stat, in filo­sofia istoriei, o sa gasesc un post de profesor in Statele Unite sau in Canada – tari mult mai liberale decit Franta, unde n-aveam nici o sansa de cariera universitara pentru ca nu eram francez (stiti, eu mi-am pastrat nationalitatea romana pina in 1989). Am facut o suta de cereri in America, dar n-am primit nici un raspuns. Asa ca am ramas in Africa pina cind, la 68 de ani, mi-am zis ca e timpul sa ma intorc la Paris, cu o mica pensie.

Sederea in Africa a fost o intimplare extraordinara, care mi-a deschis multe orizonturi. Presedintele african era un om cumsecade, cu care m-am inteles foarte bine, fost invatator care apucase sa fie lector la scoala de Limbi Orientale de la Paris. Era un tip destul de slefuit si cu foarte mult bun-simt. A fost rasturnat dupa treisprezece ani de un militar cu care m-am inteles mai putin bine, dar nici acela nu m-a dat afara fiindca stia ca fac treaba buna la Externe. Perioada cea mai buna a fost cu primul presedinte, care ma lua peste tot cu el, iar eu ii faceam discursurile; asa am vizitat foarte multe tari africane. Am participat chiar la lansarea faimoasei Organizatii a Unitatii Africane; am fost la sedinta de deschidere de la Adis-Abeba, in 1963, unde din o mie de delegati eram numai doi albi: un consilier al presedintelui Senegalului si eu.

ELLE: stiti cum se cheama cei care scriu discursurile sau cartile altora?

N.D.: Se cheama „negri'! Da, eu eram „negrul' presedintelui african… Acesti 23 de ani petrecuti in Africa au fost oarecum placuti, dar si tristi – ca si viata. Mai intii, sotia mea nu m-a insotit. A fost inceputul unei despartiri definitive, fara sa divortam. Fiica mea a venit acolo ca profesoara la un liceu si au fost doi ani extrem de simpatici – ea avea 23 de ani, pofesase in imprejurimile Parisului, si aici a predat la liceul de baieti si fete din Niamey. M-am inteles admirabil cu fiica mea, ea ma atragea in mediul ei de tineri, eu o duceam in lumea diplomatica, asa ca faceam o pereche buna. si ea isi aduce aminte de acei doi ani ca de o perioada dintre cele mai fericite din viata ei. A stat cu mine pina s-a casatorit cu un diplomat american, care a luat-o cu el, pentru ca, dupa legea americana, nu putea ramine intr-o tara unde socrul sau avea un post oficial.

ELLE: Ce-ati facut dupa ce v-ati intors la Paris?

N.D.: M-am intors om deja virstnic la Paris, unde de un an ma chemau Alexandru Ghica si Cristina Sturdza la Casa Romaneasca. Aceasta functiona numai din cotizatiile romanilor de acolo, nu eram platiti. Apoi m-am apucat din nou de scoala! Am inceput sa invat sirbo-croata, nu ca sa stiu sa vorbesc, ci ca sa aflu istoria si literatura lor, diferentele dintre ei; acei patru ani la scoala de Limbi Orientale m-au ajutat sa inteleg ce se intimpla in fosta Iugoslavie. Am stat ca pe jaratic ani intregi citind toate comentariile din ziare, facute de oa­meni care nu stiau ce inseamna acest grup de limbi, acest teritoriu care nu era o tara, ci un mozaic de culturi si religii diferite. Tito i-a tinut impreuna cu o mina de fier. Dupa caderea lui, a explodat totul pentru ca nu era o uniune fireasca…

ELLE: Banuiesc ca ati trait intens razboiul din fosta Iugoslavie…

N.D.: Da. Moralmente, desigur, caci nefiind acolo, nu am avut de suferit. La fel s-a intimplat si la revolutia din ‘89. Noi, cei din exil, am trait in fata televizorului o saptamina intreaga, pentru ca in Franta se dadea la televizor tot ce se intimpla la Bucuresti. Am suferit groaznic cind am vazut cacealmaua care a iesit. Sigur, eram entu­ziasti la ve­derea revoltei poporului, a sutelor de mii de oameni iesiti in strada… Pe urma am aflat de combinatii, de cadavrele scoase din morga la Timisoara si aratate drept victime, plus procesul lui Ceausescu, care s-a dat in toate tarile occidentale si care a facut o impresie detestabila – un proces complet stalinist! Dintr-o data, dupa ce se ridicase in slavi Romania, am cazut mai jos decit inainte. Am hotarit imediat sa ma intorc in tara, sa vad ce se intimpla si, daca pot, sa fac si eu ceva. M-am intors pentru ca tot timpul, chiar si in Africa, am stat tot cu gindul ca odata si odata ma voi intoarce…

ELLE: Am inteles de ce v-ati intors, dar de ce ati ramas cind ati vazut ce-i aici?

N.D.: Asta ma intreb si eu, fiindca intr-adevar am fost extrem de stresat de ceea ce am vazut. Mai intii, impresia ca profilul romanului s-a schimbat in cei 45 de ani. Omul intilnit pe strada nu mai era romanul pe care il cunoscusem in tineretea mea. Imi veti spune ca e o deformare a tineretii, dar eu am plecat la 27 de ani, nu eram un copil; si va spun, cind m-am intors am gasit alte mutre! Mai intii, po­pulatia bucuresteana: multi dintre cei care circulau pe strada inainte erau functionari, aveau profesiuni liberale, era burghezia romaneas­ca. Or astia au fost casapiti sau au fugit, citi au putut, asa ca strada nu mai era aceeasi. Populatia bucuresteana se inmultise de patru ori cu lume adusa de la tara, si nu intotdeauna cei mai buni, fiindca si la sa­te cei mai buni au fost persecutati. Sigur, nu poti sa-i condamni pe toti, fiindca foarte multa lume de acum, nepotii sau copiii celor care au aparut pe scena in timpul comunismului, sint oameni foarte inteli­genti.

Prima impresie a fost ca am de-a face cu alta natie: lumea nu zim­bea, toti erau imbufnati, nu stiau catre ce se merge, se temeau de vecini. Chiar extrema politete care se practica azi mi se pare bol­na­vicioasa. De exemplu, inainte vreme, cind intilneai pe cineva pe strada, il intrebai simplu: „Puteti sa-mi spuneti unde este strada X?'. Acum nu. Ii spui: „Iertati-ma, nu va suparati, va rog, unde este strada X?'! Ai nevoie de trei formule inainte de a spune ce vrei, pentru ca lumea se teme de strainul care i se adreseaza. Am gasit, deci, oa­meni care se tem unii de altii, oameni care au ceva pe constiinta si nu pot sa o spuna, motiv pentru care nu sint in largul lor.

Asta este un aspect care ar fi putut sa ma indemne sa nu mai stau, dar au mai fost si altele: in momentul cind m-am angajat la Universitate ca profesor asociat, puterea de atunci, cu toate firele trase de fosta Securitate, mi-a facut tot felul de sicane. Mai intii au aranjat ca in primul an de invatamint sa nu fiu platit, sub pretextul ca cererea a fost facuta prea tirziu. Am inghitit asta, in fond nu am venit in tara ca sa cistig bani – traiam prost, dar nu avea importanta. In anul urmator, dupa doua-trei luni, tot nu eram platit – s-au facut ca pierdusera dosarul. A trebuit sa intervin pe linga Emil Constan­tinescu, pe vremea aia rectorul Univer­sitatii, iar contabilul-sef s-a bilbiit in tot felul de explicatii, pina cind s-a aflat de la o subalterna ca nici macar nu aveam nevoie de dosar, pentru ca fusesem cooptat de Senatul Universitatii. Pur si simplu, voiau sa ma scirbeasca. Apoi m-au platit la cel mai jos nivel posibil. N-am protestat si am acceptat.

Pe urma, in iarna ‘91-92, fratele meu, care ramasese la Paris, imi scria multe scrisori, pe care le numerota. Dupa trei luni, am socotit ca imi lipseau 19 scrisori! Atunci am scris directiunii postei o scrisoare putin in doi peri, cu o discreta amenintare ca o sa ma adresez presei… Bineinteles, au raspuns ca este o eroare, dar de atunci n-a mai disparut nici o scrisoare. Vedeti, astea erau micile smecherii cu care se umbla. Cunosc multe cazuri de repatriati carora li s-au pus bete in roate si care s-au scirbit si au plecat. Eu m-am incapatinat! Recunosc si ca o anumita elita m-a luat in brate facindu-ma mai mare decit sint, si asta m-a magulit. Am avut impresia ca devin cineva, ca pot fi folositor noilor generatii. In plus, am gasit un editor, Humanitas, care a inceput sa ma publice, sa-mi traduca lucrarile publicate deja in Franta. Toate astea m-au facut sa ma simt, totusi, acasa. Asa se face ca de 15 ani sint domiciliat aici.

ELLE: Cum vi se pare ca arata românii azi, in comparatie cu cei din ‘90?

N.D.: S-au schimbat mult lucrurile in acesti 16 ani. E o generatie noua care intra acum in scena, desi unii dintre ei sint cam golani, umbla in masini luxoase si te stropesc cu noroi. Exista acum o clasa extrem de antipatica: copiii bogatasilor facuti peste noap­te, dupa ‘89. Ingrijorator este faptul ca s-a nascut o noua bur­ghezie care risca sa fie de proasta calitate: cei imbogatiti prin hotie. Occidentul stie asta. Daca acum intram in Europa cu toate bubele astea, este fiindca ne vor europenii, chiar daca stiu ca inca nu sintem curati.

ELLE: Ati spus de multe ori ca politica se invata in familie. Dar copiii politicienilor români de astazi de la cine sa invete si ce?

N.D.: Un exemplu concret, cu toate ca si lui i s-au gasit bube in cap, este Dan Amedeo Lazarescu, un om din inalta burghezie, cu o cultura intinsa, vorbind multe limbi, cu maniere vechi. El a transmis aceste calitati fiului nevestei sale, lui Tariceanu. Daca acum avem un prim-ministru apreciat in Occident pentru manierele sale, este pentru ca a invatat acest lucru acasa. Sint multi cei care vor sa invete. Eu stiu, pentru ca am fost profesor la universitati in Romania timp de 7 ani si am avut 500 de studenti. Problema este ca partea cea mai mare din burghezia romana ori a fost omorita, ori a fugit in strainatate. Asta este catastrofal, stratul subtire de elita formata in ultimii 200 de ani a fost distrus sau exilat. Altii au sira spinarii rupta, nu mai pot participa la viata publica pentru ca au facut compromisuri. Am prieteni vechi care nu mai ies din birlogul lor… Asta e o boala care nu se mistuie in 10-20 de ani, trebuie sa treaca doua generatii intregi pina cind sa se uite trecutul. Tinerii calatoresc, vad alta lume si se intorc. Peste 30 de ani vom avea o noua Românie…

ELLE: Care credeti ca a fost cel mai mare rau pentru România din ‘90 incoace?

N.D.: Raul cel mai mare, dupa parerea mea, a fost ca romanul, invatat sa rabde, nu a avut curajul sa accepte, de pilda, punctul 8 al Declaratiei de la Timisoara, adica sa-i impiedice de la inceput pe cei care fusesera colaboratori activi ai partidului comunist si ai Securitatii sa ia puterea; marea masa a populatiei nu si-a dat seama de drumul gresit luat de la inceput: peste optzeci la suta din voturi au fost date domnului Iliescu, care – va rog sa scrieti asta – este un criminal. El a acceptat din partea unei factiuni a Securitatii o momeala, o cacealma aproape unica in istoria României: aceea ca vin teroristii lui Ceausescu; din pricina asta au murit 500 de oameni numai in Bucuresti. Acest om a acceptat sa fie pus in fruntea unui stat in conditii mincinoase si criminale, inca de la inceput.

Au trecut 16 ani si inca nu se poate face nici un proces; noi stim acum ca de cinci ani domnul procuror militar Voinea are un dosar intreg, dar de undeva de sus i se inchide gura si nu se incepe acest proces. Parerea mea este ca, atita timp cit nu facem procesul celor care prin viclenie au intors lucrurile pe dos, nu putem merge mai departe. Iliescu este si omul care ne-a intirziat cu zece ani apropierea de Europa, cu faimoasa lui lozinca „Nu ne vindem tara!', lansata pentru ca toata averea tarii sa ajunga in miinile oamenilor Securitatii si ai fostei nomenclaturi a partidului. Astea sint niste bube de care nu ne-am lecuit nici astazi si mi-e teama ca nici in actuala presedintie nu se baga bisturiul in rana.

ELLE: Credeti ca se va intimpla asta vreodata? Poate, asa cum spuneati, intrarea in Uniunea Europeana va impune si aceste schimbari…

N.D.: Vad schimbarea, dar in viitor, pentru ca natia noastra este inteligenta si rezistenta in timp: citi pagini am inghitit noi vreme de doua mii de ani, si pe toti i-am asimilat! Istoriografia noastra era nitel mincinoasa chiar si inainte de comunisti. A existat mereu o nuanta patriotarda care se straduia sa ne faca daco-romani curati. Nu e chiar asa! Ca toate tarile din Europa, sintem un amestec extraordinar. Cartea la care lucrez in momentul de fata, despre Negru Voda, aduce dovezi foarte serioase ca acesta si Basarab sint de origine cumana. De ce sa tainuim lucrul asta, cind toate tarile europene, dupa Imperiul Roman, au fost create de barbari? Este ca si cind francezii, crezindu-se descendenti autentici din galo-romani, ar spune ca Clovis, primul lor rege, era galo-roman, cind el era germanic, franc. In toate fostele tari de limba latina, noile state medie­vale nu au fost create de autohtoni. La noi au fost slavii si cumanii, noii veniti, care au format elita si care au avut vlaga de a schimba ceva. Inceputurile noastre au fost facute de alogeni!

ELLE: si astazi Europa e plina de nou-veniti.

N.D.: Da, dar generatia nepoatei mele, care traieste in Occident, nu este speriata deloc de acest lucru! Or eu, vazind ce se intimpla in Germania cu turcii, in Franta cu africanii si arabii, in Anglia cu pa­kistanezii, indienii si jamaicanii, am senzatia unei invazii imense care intr-o suta de ani va impestrita toata Europa.

ELLE: si ce se va-ntimpla?

N.D.: Cred ca am intrat intr-un nou Ev Mediu, dupa care Europa nu va mai fi deloc ce a fost!

ELLE: Daca istoria se repeta, poate ca pina la urma se va naste o lume noua…

N.D.: Poate ca da, dar va fi bine abia peste cinci sute de ani, nu pentru generatiile care vin. Deocamdata vor fi tulburari ingrozitoare. Revolta musulmanilor impotriva Occidentului nu se va termina intr-o zi-doua. In momentul de fata ei ne tin piept in lumea intreaga. Deocamdata ne apara americanii, dar incetul cu incetul vor fi si ei invadati de prea multi sud si central-americani. Pentru citeva zeci de ani, ei vor fi stapini pe situatie, diferenta de putere intre SUA si restul lumii este asa de mare, incit nu vad cum ar putea sa scada in viitorul apropiat. Eu imi pun toata increderea in ei.

ELLE: si in tineri, cred, caci sinteti mereu inconjurat de ei. Se vorbeste des de conflictul intre generatii, dar la dumneavoastra nu se vede asta.

N.D.: Am si eu acest conflict, dar nu cu tinerii, ci mai curind cu cei maturi... S-ar parea ca eu sar peste o generatie: ma inteleg mult mai bine cu cei de virsta nepoatei mele decit cu generatia fetei mele. In România, oamenii intre 40 si 60 de ani sint ori fosti persecutati ai comunismului, ori compromisi. E un strat de populatie cu care eu nu pot avea afinitati… Cu tinerii nemurdariti de epoca comunista sint absolut pe acelasi picior; si ei au simpatie pentru mine, batrinul de la care incearca sa afle mai multe.

ELLE: Va asumati rolul de mentor?

N.D.: E cam tirziu pentru mine si, in plus, nu am putere politica. Daca aveam, as fi facut alte lucruri: as fi descotorosit tara de reteaua Securitatii si a fostei nomenclaturi. Asta se putea face in primii ani; nici Emil Constantinescu nu a avut curajul s-o faca. Lucrurile merg foarte incet. Cit despre tineri, contactul meu cu ei e limitat, insa impactul pe care il pot avea cartile este mult mai mare. Asa ca scriu carti pentru ei.

ELLE: Cum va impartiti timpul intre Paris si Bucuresti?

N.D.: In medie, stau doua luni, in vacanta, la Paris sau in America. Am multi prieteni in Franta, in fond mi-am trait jumatate de viata acolo. Am mai multe cunostinte acolo, pe care le mentin prin corespondenta – sint foarte bun la asta, scriu 50-60 de scrisori pe luna. Scriu pe hirtie, caci e-mail-ul e cam rece… eu am ramas cu condeiul in mina. Sint incapabil sa redactez o carte fie si la masina de scris, imi trebuie o hirtie pe care sa vad scrisul, sa fac sageti, sa refac o fraza de douazeci de ori, lucru pe care nu pot sa-l fac pe computer.

ELLE: Sinteti intotdeauna foarte elegant. Cine v-a invatat asta?

N.D.: Ha, ha! Acum nu sint asa elegant. Eram foarte ferches pe vremea cind eram student! i acum imi vine sa rid cind ma gindesc ca la 19-20 de ani ma duceam la Universitate, la Paris, cu guler tare si camasi cu plastron. Acum umblu fara cravata, ceea ce pe-atunci nu se intimpla. Astazi observ ca e sic sa te imbraci neglijent, sa ai un pantalon care atirna peste pantofi sau o camasa necalcata – e un sno­bism sa arati ca un vagabond; la fel si cu barbieritul: barbatii um­bla nerasi, ceea ce intilneste si prostul obicei al românului de a nu se bar­bieri decit o data pe saptamina. Ei, acum acest obicei s-a internationalizat!

ELLE: stiu ca nu aveti urmasi de sex masculin. Mai exista alti Djuvara care sa poarte numele mai departe?

N.D.: Djuvarestii sint la origine un clan aromân din Muntii Pindului si probabil ca numele s-a extins – acum mai sint Djuvara in Grecia si Albania, cu care nu am legaturi. Noi, cei din România, am fost trei ramuri, venite aici la sfirsitul veacului al optsprezecelea; pentru ramura mea, ortografia cu „Dj' dateaza de la fuga strabunicului meu si a fratilor lui, in 1848, la Paris. Au capatat un pasaport de la consulatele turcesti si asa a aparut acest „Dj' – România nu avea pe-atunci alfabetul latin. Mai exista o ramura in Moldova, ortografiata Juvara. Ne consideram rude, fara a putea deocamdata stabili exact cum… Am avut stramosi care au luptat impotriva musulmanilor albanezi si care sint pomeniti in niste cintece populare aromâne si grecesti foarte frumoase, unele publi­cate in cartea lui Papahagi, o culegere de cintece populare aromâne. Acum s-au stins toate ramurile. Pe nepoata mea o cheama Sandra Djuvara Melone, dar acest middle name nu se transmite mai departe… s-a terminat. Asemenea si familia mea materna, o familie boiereasca autohtona – Gradistenii.

ELLE: S-au stins multe familii boieresti…

N.D.: Da, si impresionant e faptul ca nu s-au stins din cauza comunismului, ci cu de la Dumnezeu citire – rostul lor pe lume s-a terminat si, de la 1900 incoace, au murit chiar inainte sa fie distrusi de comunisti… Eu am facut odata un arbore genealogic al celor doua familii ale mele si am constatat ca in generatia bunicului meu erau noua­spre­zece Djuvara si Gradisteni. Ei bine, acest arbore se termina cu fiica mea, una singura. Dupa doar doua generatii! Impre­sionant, nu? E ceva care depa­seste rationalul. Ne incadram si noi in modelul european: rasa indoeuropeana face copii putini, creind astfel un gol care e umplut de arabi, negri, extrem orientali… Va spun, Europa va deveni in viitor metisa…

Interviu realizat de Mihaela Frank

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK