Mostenirea Bratianu – un interviu de exceptie cu scriitoarea Marie-Helene Fabra Bratianu

O carte de memorii aparuta recent la Editura Humanitas a constituit pretextul perfect pentru o conversatie cu descendenta unei familii romanesti cu nume istoric, o femeie nascuta in Franta, care priveste spre Romania cu un amestec de simpatie si exasperare. Marie-Helene Fabra Bratianu este nepoata lui Gheorghe Bratianu si a Elenei Bratianu (nascuta Sturdza). Mama sa, Ileana Bratianu, a fost trimisa in Elvetia, impreuna cu sora si fratele ei, atunci cind Romania incepea sa devina o tara potential periculoasa pentru cei „cu origini nesanatoase'. Gheorghe Bratianu, istoric si om politic de prestigiu, intuia cursul catastrofal pe care se inscrisese Romania acelor vremuri si ar fi putut sa plece din tara, impreuna cu cei trei copii si sotia. Dar un Bratianu nu putea sa-si paraseasca tara ca un capitan nevolnic. (Sigur, acum, privind inapoi cu ochii prezentului, putem sa banuim ca nici macar barbati ca Gheorghe Bratianu nu si-au putut imagina amploarea dezastrului care va urma odata cu instalarea comunistilor la putere, altfel cum ar fi putut sa-si semneze condamnarea la moarte sau macar la ani grei de puscarie, umilinta si mizerie! Pentru ca, stim deja, asta e ceea ce a urmat pentru cei ramasi in tara.)

Memoria frunzelor moarte aduna in paginile sale amintiri de familie coagulate in jurul a trei femei, din trei generatii – Bunica, Mama si Nepoata/Fiica. Iar relatiile dintre cele trei femei, marcate puternic de cutremurul istoric care a zguduit Europa postbelica, constituie un fir rosu care strabate cartea de la un capat la altul. Pe de-o parte, avem o femeie cu singe princiar, Elena Bratianu, crescuta si traita pina la maturitate intr-o lume privilegiata, descrisa in fragmente de jurnal pe care nepoata le mosteneste si decide sa le transcrie, pentru ca apoi sa le presare in volum, ca o carte in carte. Astfel, lumea aceasta care nu mai exista se amesteca si explica realitatile prezentului. Un prezent in care Elena Bratianu, dupa confiscarea averii, arestarea, anii de temnita, moartea sotului in inchisoare si apoi libertatea intr-o Romanie intoarsa cu susul in jos, reuseste in cele din urma sa ajunga in Franta si sa-si regaseasca copiii, dupa mai bine de cincisprezece ani. Un prezent in care fiica sa, Ileana (mama autoarei), este deja o femeie matura, casatorita, cu o cariera si… cu multe intrebari legate de decizia parintilor de a-si „abandona' copiii in strainatate. Un prezent marcat de stigmatul „decaderii', al umilintei si al pierderilor irecuperabile. Traumele prin care trec cele doua femei ricoseaza inevitabil si asupra autoarei, care creste alaturi de o mama care n-a avut parte de afectiune materna, dar care e constienta ca, daca al Doilea Razboi Mondial nu ar fi existat si nu ar fi mutilat destinele a milioane de oameni, printre care si familia ei, bunicul sau ar fi murit in patul lui, mama sa ar fi crescut in Romania, iar ea probabil nu ar fi existat. „Sint asadar copilul unei sfisieri de care mama nu s-a vindecat cu adevarat niciodata. Stia lucrul asta, il stiam si eu. Aceasta sfisiere a marcat mereu relatia noastra.' – scrie Marie-Helene Fabra, undeva spre finalul volumului.

Cartea incepe cu moartea mamei, eveniment care, asa cum marturiseste ulterior autoarea, a „trezit' partea romaneasca din ea si a facut-o sa inteleaga cit de apropiata era, de fapt, atit de mama sa cit si de tragedia familiei sale. Desi a crescut inconjurata de povesti despre o tara si o lume pe care nu le putea intelege si cu care nu isi imagina ca va intra in contact vreodata altfel decit din povesti, Revolutia Romana aduce „legenda' in realitate. Desi bolnava, mama sa incepe sa-si petreaca tot mai mult timp in Romania, stapinita de frenetice si iluzorii vise de recuperare a trecutului si de implicare in viitorul tarii. Calatoreste prin tara in campanii politice, incearca sa recupereze cite ceva din averea familiei, se straduieste sa traiasca „pe picior mare' si, desigur, este inconjurata de o pleiada de profitori de tot felul. Toate acestea fac ca, la moartea mamei, in 2009, fiica sa se trezeasca mostenitoarea nu a unei averi, ci a unui hatis de probleme administrative si legale, pe care e nevoita sa inceapa a le dezlega si pune in ordine. Lucru care o obliga sa faca mai multe calatorii in Romania si sa ia contact cu lumea reala de aici, lume care o bulverseaza si pe care incearca sa o inteleaga.

Povestea nu s-a incheiat inca (Marie-Helene Fabra inca are patru procese pe rol in Romania), dar toate acestea (si altele care n-au incaput in spatiul acestui text, printre care si figura remarcabila a bunicului, care apare ca un munte pe fundalul istoriei celor trei femei) reusesc sa se finalizeze, totusi, in paginile unei carti nascute aproape din intimplare, dupa cum avea sa marturiseasca autoarea. Am profitat de prezenta sa in Romania pentru a o cunoaste pe Marie-Helene Fabra si pentru a sta de vorba, cu o cafea in fata, pe frumoasa terasa de la Green Hours.

ELLE: In cartea dumneavoastra, relatia cu Romania pare sa evolueze treptat, de la o tara cvasi-necunoscuta, aproape de poveste, la o tara poate putin ciudata, privita uneori cu oarecare condescendenta, alteori cu caldura si mai apoi cu din ce in ce mai multa intelegere, pe masura ce va intoarceti aici fortata de afacerile familiei sau in vizita. Cu ce sentimente reveniti astazi in Romania, dupa ce ati scris aceasta carte?
Marie-Helene Fabra Bratianu: Sint fericita, in primul rind, pentru ca am reusit sa scriu aceasta carte, care m-a obligat sa asez lucrurile in ordine. E un proces care pentru mine personal nu s-a incheiat inca, dar care din punctul de vedere al cartii mele este terminat. Eu voi continua sa revin aici, pentru ca afacerile familiei nu s-au rezolvat inca.

ELLE: Ati inceput sa scrieti aceasta carte dupa moartea mamei dumneavoastra si poate ca a fost si un travaliu de vindecare pentru dumneavoastra. V-a schimbat, personal, in vreun fel, aceasta carte si scrierea ei?
M.H.F.B.: Trebuie sa marturisesc ca am fost foarte miscata de faptul ca am putut sa trezesc interesul oamenilor cu povestea aceasta. Am inceput sa scriu cartea in timpul unui stagiu de formare in cinematografie experimentala, impreuna cu o prietena. Voiam sa facem in citeva zile un mic montaj care sa cuprinda diferite tehnici. Prietena mea mi-a zis: „Scrie ceva, imi vorbesti mult despre mama ta si arhivele ei, pune-le pe hirtie ca sa avem o baza de la care sa incepem montajul'. Asa a inceput totul. Initial nu mi-a trecut prin cap sa scriu o carte.

ELLE: Si cum v-ati hotarit sa faceti o carte din acest proiect?
M.H.F.B.: De fapt, in acelasi timp am inceput sa copiez pe calculator textele pe care bunica mea mi le lasase, din jurnalul ei. Tot atunci m-am gindit sa copiez si notitele mele, pe care le scrisesem in timpul vizitelor in Romania. O romanca cu care vorbeam despre un eventual proiect de cinematografie exprimentala mi-a spus: „De ce nu scrii o carte?. Ea a fost cea care mi-a dat cu adevarat curajul sa ma lansez intr-un lucru de care nu ma credeam capabila.

ELLE: Vorbiti mult, in carte, despre mama si bunica dumneavoastra, dar mai putin despre copilaria pe care ati avut-o alaturi de aceste femei. Puteti sa ne povestiti despre asta? Daca am inteles bine la lansare, ati fost un copil cu tendinte de razvratire…
M.H.F.B.: Ah, mai curind as spune ca am fost o fetita foarte singuratica. N-am avut frati sau surori, parintii mei nu prea erau acasa, mama muncea mult si tata la fel. Erau amindoi un pic singuratici de felul lor. Aveau o viata sociala, dar nu se prea ocupau de mine, desi erau foarte afectuosi. Nu eram atit rebela, cit mai curind salbatica!

ELLE: Bunica dumneavoastra va spunea multe povesti din trecutul familiei?
M.H.F.B.: Imi spunea, dar nu prea multe, caci eram prea mica. Bunica mea a murit cind aveam noua ani si s-a imbolnavit foarte tare cind aveam doar opt. Mi-o amintesc ca pe-o femeie careia ii placeau mult jocurile. Era foarte jucausa. E adevarat ca in acelasi timp avea si un caracter foarte capri¬cios, imprevizibil, care o facea citeodata foarte orgolioasa, pentru ca altadata sa devina brusc o femeie foarte simpla. Dar a avut dreptate sa-mi lase memoriile astea, pentru ca, desi am amintiri bune cu ea, mai incurc lucrurile pe care mi le-a spus cu ce am citit dupa aceea despre familia mea. Asa ca memoriile bunicii sint pentru mine o sursa foarte importanta de informatii, la prima mina. Bunica a locuit cu parintii mei in casa o vreme, inainte sa ma nasc eu, dar dupa aceea s-a mutat, deci o vedeam mai rar, cam de trei ori pe luna. Mama mi-a povestit multe despre ea, si apoi erau si romani care veneau in vizita si povesteau – membri ai familiei sau prieteni –, dar nu vorbeau prea mult despre chestiuni foarte personale. Da, mama povestea, bineinteles, ca avea un tata extraordinar si ca avusese o copilarie minunata, dar nu stiu daca asta se intimpla prea des.
 

ELLE: O descrieti pe mama dumneavoastra in carte, pe vremea cind era adolescenta, ca fiind o tinara extrem de inteligenta dar nehotarita in ceea ce priveste alegerea unei cariere. Incotro s-au indreptat in cele din urma studiile si cariera ei?
M.H.F.B.: A inceput studii de inginerie in Elvetia, la Zürich, si dupa aceea a intrat la Stiinte Politice, in Franta. Apoi a lucrat la un ziar ce se numea pe atunci La vie française. Tata era si el jurnalist, si asa s-au cunoscut. Dupa un timp, mama si-a schimbat profesia si a creat o companie. A fost unul din pionierii marketingului in Franta. Facea cercetari de piata pentru diferite societati. Dupa vreo zece ani, s-a oprit. A inceput aceasta afacere putin timp dupa ce m-am nascut eu, prin ‘62-‘63. A facut asta timp de sapte-opt ani si a mers foarte bine, dar mama nu avea un mare talent in gestionare, asa incit atunci cind firma ei ar fi putut sa ia o amploare mai mare s-a oprit – era prea complicat pentru ea. Dupa aceea a inceput sa lucreze in diferite societati, in marketing, iar apoi s-a imbolnavit. Astazi inclin sa cred ca a intrat intr-o forma de depresie. La 49 de ani si-a pierdut munca, compania la care lucra s-a inchis si s-a despartit si de tata. Pentru multi ani, mama a incetat sa mai lucreze. Dupa un timp a inceput sa lucreze din nou si a avut niste joburi incredibile.

ELLE: Ce-i mai placea mamei dumneavoastra sa faca, in afara de munca?
M.H.F.B.: Ii placea sa calareasca. A calarit foarte mult, aproape la nivel profesional. E o poveste ciudata, caci mamei i-a fost intotdeauna o frica incredibila sa calareasca, dar mama ei era o mare calareata. Si la 40 de ani a invatat sa calareasca, de la zero. A facut-o pentru tatal meu, dar s-a dovedit ca ea avea competitia in singe! Si-a stapinit frica, lua medicamente inainte sa calareasca. A avut si niste accidente teribile, dar nu s-a oprit. Apoi s-a apucat de dresaj. Era foarte pasionata de cai. Cind era tinara fusese campioana de scrima, deci era o femeie foarte sportiva.

ELLE: M-am gindit, citindu-va cartea, ce drama cumplita trebuie sa fie aceea de a te desparti de copiii tai adolescenti si de a nu-i revedea timp de 15 ani! Cum a fost reintilnirea dintre bunica dumneavoastra si copiii ei? Vi s-a povestit despre asta?
M.H.F.B.: La inceput a fost, daca am inteles bine, extraordinar. Toata lumea era fericita. Dupa aceea a fost un pic mai complicat, deoarece copiii s-au intrebat, bineinteles, „de ce ne-ati lasat?'. Iar bunica mea nu era intotdeauna o persoana cu care era usor sa ai de-a face. Desi era nascuta in Franta, asta nu a facut lucrurile mai usoare. Sigur, nu era ca si cum venise intr-o tara straina, si totusi ea considera ca a ajuns in Franta declasata fata de conditia ei. Nu avea bani, pentru ca tatal ei, Grigore (un om care merita si el un roman), pierduse tot. Am o poza a lui care ma fascineaza, in care el sta intr-un fotoliu si are o privire teribil de tulburatoare, o atitudine pe care o avea si mama uneori: ceva foarte autodistructiv, ca un demon care iese din el…

ELLE: Stiu ca mama dumneavoastra, daca nu ma insel si bunica dumneavoastra aveau o relatie apropiata cu familia regala. Dumneavoastra aveti relatii cu familia regala?
M.H.F.B.: Nu am nici un fel de relatie cu ei. Sa va povestesc o intimplare care a avut loc prin 84-85, pe cind Regele Mihai si sotia sa traiau in Elvetia. Parintii mei erau separati, dar eu eram casatorita si aveam o casa, in aceeasi regiune ca si ei. Mama voia sa-l vada pe Regele Mihai si venise sa ne viziteze la familia tatalui meu, desi nu era usor, pentru ca erau separati. Dar sora tatalui meu o placea mult pe mama, deci nu era o problema. Ne-a rugat pe mine si pe sotul meu sa o ducem cu masina sa il vada pe Rege la Versoix. Eu eram foarte incintata, pina cind mi-a zis (aveam mai putin de 25 de ani) ca trebuie sa fac o anumita reverenta si a incercat sa ma invete cum sa o execut corect. Eu i-am zis ca am mult respect pentru domnul acesta, dar nu pot sa fac asa ceva. Ea s-a suparat, eu la fel, si i-am zis ca o conduc cu masina, dar nu fac nici o reverenta. Ea mi-a zis ca in cazul asta nu-l voi vedea pe Rege, iar eu am decis sa ramin in masina. Asa incit am ratat unica mea sansa de a-l cunoaste pe rege!

ELLE: Dar cu diaspora romaneasca din Franta ati avut legaturi? Era un nucleu puternic acolo. I-ati cunoscut?
M.H.F.B.: Da, matusa mea Maria era foarte fidela Pastelui ortodox si invita foarte multa lume la ea acasa. Erau, insa, oameni din alta generatie decit a mea, erau chiar mai in virsta si decit parintii mei. Maria avea o prietena foarte buna, Marie-France Ionesco, dar eu o cunosc foarte putin – e foarte adorabila, dar am vazut-o doar de trei ori in viata. Trebuie sa recunosc ca am fost chiar stingace cu ea, dar e o poveste lunga. Si am cunoscut si descendenti ai unor mari familii, printre care si Brancovenii, dar nu pot sa spun ca-i cunosteam foarte bine. Insa, da, i-am intilnit.

ELLE: Cum ati trait momentul decembrie 1989?
M.H.F.B.: Nu aveam televizor, dar in decembrie ‘89 eram la cineva acasa si am urmarit Revolutia din Romania. Fusese deja si caderea zidului din Berlin cu ceva timp in urma si mi s-a parut incredibil. Citeodata realitatea are ceva foarte spectaculos, chiar un pic ciudat – cum a fost si 11 septembrie. Revolutia romaneasca avea pentru mine acest ceva extrem de spectaculos. Nu ma refer neaparat la dramatism, caci exista lucruri dramatice care nu sint spectaculoase. Oamenii dispar, e cutremur, sint lucruri cumplite. Dar aici exista acest raport la imagine, ceva teribil. Il vedeam pe Ceausescu asa cum il stiam si dupa un timp il vedeam mort… Vedeam gloante, si oameni morti, si multimi in strada. Ce mi-a placut a fost ca imediat mama mi-a zis: „Gata, ma duc!'. Asta a fost ceva incredibil pentru mine, caci nu mi-as fi inchipuit ca o sa vad vreodata Romania. Pentru mine era o poveste batuta in cuie.

ELLE: Sinteti pictor, desenator, artist grafic, realizator de filme. Cum ati ales aceasta cariera? Mama dumneavoastra a fost fericita ca ati ales o cariera artistica?
M.H.F.B.: Cind am inceput scoala de arta tatal meu a fost foarte bucuros, dar mama era putin ingrijorata, pentru ca ea ar fi vrut sa-mi aleg un domeniu mai avantajos din punct de vedere financiar si ii era teama. Dupa aceea a fost destul de fericita. Intotdeauna imi spunea: „Eu nu sint deloc artista'. Dar cele mai bune prietene ale ei din Franta sint mari artiste. Ioana Celibidache era o foarte buna prietena de-a ei, care s-a purtat extraordinar cu mama mea. La fel L eo Marjane, o celebra cintareata din anii 40, era buna prietena cu mama si o femeie foarte cumsecade…

ELLE: Stiu ca ati avut niste proiecte interesante in inchisori. De ce ati ales sa faceti asta?
M.H.F.B.: Pentru mine inchisoarea jucase un rol important. Chiar daca bunica mea avea mult curaj sa povesteasca anii de inchisoare, experienta fusese pentru ea o umilinta care a marcat-o pentru totdeauna. Nu e vorba de momentele de durere, de teama, de foame… Erau momente de umilinta, de rusine pur si simplu. Si aceasta rusine a existat si la copiii sai putin, iar asta m-a miscat profund. Pareau a fi niste oameni siguri pe ei, dar de fapt fusesera si ei afectati de ceea ce li se intimplase parintilor lor.

ELLE: Asta se intimpla, de obicei, tuturor victimelor unei violente. Victima unui viol, de exemplu, este rusinata de ceea ce i s-a intimplat.
M.H.F.B.: Exact. Deci cred ca bunica mea a scris in jurnalul ei mai degraba intimplarile de care a putut fi mindra pentru felul in care a reactionat. Dar poate ca n-a scris niste lucruri de care nu se mindrea, de care poate ii era intr-un fel rusine, care o raneau. Chiar si mama ducea stigmatul asta in ea, intr-un fel… In fine, cred ca asta m-a facut sa-mi doresc sa lucrez intr-o inchisoare. M-am interesat ce trebuie sa fac pentru asta, la un ghiseu al Ministerului de Interne, si mi-au zis ca trebuie sa scriu o scrisoare de intentie. Si in aceasta scrisoare am scris ca unul dintre motivele pentru care vreau sa lucrez acolo este ca bunicii mei facusera inchisoare.

ELLE: V-a ajutat aceasta experienta pe dumneavoastra personal?
M.H.F.B.: Sa lucrezi in inchisoare este teribil (la un moment dat ma saturasem, asa ca m-am oprit), dar este si pasionant! Este un loc unde societatea iese la suprafata intr-o maniera fascinanta. Eu aveam acolo un atelier de pictura, in fiecare saptamina, sau sub forma de stagiu – stateam citeodata 10-15 zile. Cind am facut filmul a durat mai multe luni si atunci ma duceam in fiecare zi. Sigur, am fost platita pentru asta, nu sint o maicuta, era serviciul meu, aveam un contract. Ceea ce e bine, deoarece asta creeaza o limita emotionala fara de care ar fi un cu totul alt fel de angajament… Da, a fost o experienta care m-a ajutat.

ELLE: Sinteti, la rindul dumneavoastra, mama a doua fete. Fetele dummneavoastra v-au citit cartea?
M.H.F.B.: Nu inca. Va marturisesc ca am ezitat un pic, pentru ca incepea cu moartea mamei mele si de aceea e putin dificil. In plus, pe cind scriam eram oarecum superstitioasa – le aratam fragmente oamenilor mai putin apropiati, atit cit sa-mi dau seama daca e ceva ce merita publicat. Dar acum am lasat cartea pe masa cind am plecat, deci poate ca intre timp au citit-o.

ELLE: Dar n-au fost curioase sa citeasca ce scrieti?
M.H.F.B.: Ba da, m-au intrebat despre carte, dar eu am tot aminat momentul, am tot schimbat subiectul – cum face orice mama cind nu vrea sa vorbeasca despre ceva.

ELLE: Numele Bratianu si Sturdza reprezinta pentru dumneavoastra azi mai curind o mostenire grea sau o datorie? Ce simtiti fata de aceste nume?
M.H.F.B.: O sa va raspund mai usor la aceasta intrebare atunci cind n-o sa mai am patru procese pe cap. Cartea ar fi trebuit sa se numeasca Un Devoir de Gloire…

Mihaela Frank

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK