Vrei sa stii adevarul despre mine?', ma intreaba Michel Houellebecq privindu-ma drept in ochi. Stateam pe doua fotolii asezate in unghi drept linga o masa mica, in camera sa de hotel, unde urcasem pentru o cafea preparata chiar de el, intr-o cafetiera cu care calatoreste mereu (alaturi de scrumiera sa din metal – „Nu mai gasesti astazi scrumiere in camerele de hotel, iar cafeaua e de nebaut', imi spune el pe un ton neutru). Da, stiu, tabloul arata cam cliseistic, dar de fapt situatia nu era defel asa de telenovelistica cum pare. Sa va explic cum am ajuns acolo.
Michel Houellebecq, cel mai cunoscut scriitor francez al zilelor noastre, a venit pentru trei zile in Romania, impreuna cu un grup de confrati, la sfirsitul lunii mai, cu ocazia Tirgului de Carte, unde Franta a fost invitata de onoare a editiei. L-am intilnit cu o seara inaintea interviului pe care urma sa-l facem impreuna pentru ELLE, la un cocktail oferit de Ambasada Frantei. Cea mai mare parte a serii, l-am privit de la distanta, intimidata de reputatia sa de personaj incomod, provocator, care nu-si pierde timpul cu politeturi si fraze de complezenta si nu se sfieste sa spuna ce gindeste (in carti, in articole sau in conversatii), chiar daca asta poate insemna sa-si puna interlocutorul intr-o situatie neplacuta.
Houellebecq este de ani buni „baiatul rau' al literaturii franceze. Viziunea sa asupra lumii occidentale contemporane este una sumbra si antiutopica – omul se degradeaza spiritual, de multe ori pina la disparitia sa ca specie, sexul a devenit o simpla forma de divertisment, ideea de cuplu e din ce in ce mai de domeniul trecutului, economiile se naruie. Publicul fie il adora, fie il detesta (cale de mijloc nu prea exista), iar criticii sint si ei la fel de impartiti. Houellebecq are multi dusmani printre criticii francezi, cu precadere (deh, nici el nu e profet in tara lui), carora le raspunde (atunci cind o face) prompt si usturator. In plus, cel pe care urma sa-l intervievez a doua zi avea o reputatie destul de aparte si printre jurnalisti, ce aduce mai curind cu cea a unui star rock decit a unui scriitor. O data a adormit in timpului unui interviu televizat (intrebarea a fost prea lunga, s-a justificat el ulterior). Alta data a venit atit de beat incit nu putea lega doua cuvinte. Umbla vorba ca i-ar fi facut avansuri unei jurnaliste. Alteori, pur si simplu nu s-a prezentat la interviu. Asa incit imi era imposibil sa imi imaginez cum va fi aceasta intilnire.
Cind, spre sfirsitul serii, mi-am luat in sfirsit inima in dinti si am facut cunostinta cu el, m-am gasit fata in fata cu un barbat care parea ca nu da doi bani pe felul in care arata. Imbracat intr-o camasa galbena usor botita, indesata intr-o pereche de pantaloni din bumbac bej, largi si legati in talie un pic prea sus, plus nelipsita sa canadiana, Houellebecq avea aerul ca se intreaba cum a ajuns el acolo. L-am intrebat daca e de acord sa vorbim in engleza, ca sa putem avea o conversatie mai fluenta. Stiu ca francezii detesta sa le vorbesti in engleza, dar Houellebecq nu e nici pe departe un francez tipic, ma gindeam eu. De ani buni traieste intr-un sat izolat din Irlanda (desi acum mi-a marturisit ca intentioneaza sa se mute inapoi la Paris), si asta din mai multe motive: pentru ca e un singuratic, pentru ca sistemul fiscal irlandez e mult mai prietenos decit cel francez si chiar „pentru a invata mai bine frumoasa limba engleza' – dupa cum a declarat intr-un interviu acum citiva ani. Ceea ce nu stiam e ca intre timp scriitorul si-a schimbat parerea. „Nu', mi-a raspuns. „Nu mai vreau sa vorbesc in engleza. M-am saturat sa aud limba asta, mi-e dor de franceza.'
Acestea fiind zise, ne-am continuat prima noastra conversatie in franceza, eu poticnindu-ma din cind in cind, el rabdator si incapatinat. Cuvintele mele veneau adesea greu, dupa un search de citeva secunde in dictionarul meu francez mental, neaccesat de foarte multa vreme (dar pentru el asta nu era o problema, mi-a spus ca ii plac oamenii care-si cauta cuvintele). Dinspre partea sa, cuvintele veneau taraganat si cu o dictie care ma supunea la adevarate cazne. (Am fost tentata sa pun acest lucru pe seama paharelor de vin rosu pe care Houellebecq le bause de-a lungul serii, dar de fapt aveam sa-mi dau seama a doua zi ca pur si simplu omul asa vorbeste.) Fumeaza mult si intr-un fel pe care nu l-am mai vazut niciodata, la nimeni. Intre degetele sale – mai exact intre inelar si degetul mijlociu –, tigara are o viata extrem de scurta si de chinuita. Trage cu o sete devoratoare, tigara se chirceste, se moaie, se consuma ca intr-un film derulat cu viteza inainte.
A doua zi, dimineata, m-am dus la hotelul Continental, unde delegatia scriitorilor francezi isi avea cartierul general. Intr-un spatiu special amenajat pentru interviuri, citiva jurnalisti isi asteptau interlocutorii. Al meu a intirziat vreo jumatate de ora pentru ca nu i-a placut deloc cafeaua de la hotel si a rugat pe cineva sa-i cumpere o „cafea adevarata' de undeva. Cind i s-a spus ca risca sa-si dea programul peste cap, a spus ca e OK, oricum nu avea de gind sa vina la masa de prinz, dupa cum refuzase si un tur al Bucurestiului organizat de ambasada. In fine, apare. Pare abia trezit din somn, cu ochii incercanati si parul sau blond-cenusiu care sigur nu se intilnise cu pieptenul inca, dar zimbeste politicos celor din jur si e gata sa-si inceapa treaba.
Timpul pe care il aveam alocat pentru acest interviu era destul de scurt (20 de minute), asa ca nu prea era loc de small talk. Il intreb direct daca nu s-a saturat de eticheta de scriitor controversat care i s-a lipit inca de la prima sa carte si care a ramas atasata numelui sau. Isi aprinde de data asta o tigareta din foi, care avea sa dureze mai mult decit o biata tigara obisnuita. Tacere. Trage din tigara, o framinta intre degete si, mai ales, mormaie (acest „mmmm' prelung si repetat aveam sa-l aud de multe ori in ziua aceea). „Cred ca sint controversat mai ales in Franta', spune in cele din urma. „E normal. De obicei, noi, scriitorii, sintem controversati mai mult in propria tara. Cind vii din alta parte, reactiile de acest fel se mai estompeaza. De parca granita ar functiona ca un paravan protector. Esti tratat cu mai putina violenta… Sa fii controversat e obositor…' Vorbeste lent si cu pauze lungi, de parca s-ar poticni, facindu-ma sa simt nevoia de a-l completa, de a-l ajuta. „Cred ca e si cam plictisitor pe termen lung', ii completez eu fraza. „Da', imi raspunde. „La un moment dat, nu mai vreau o reactie de frica din partea lumii atunci cind se vorbeste despre mine.'
Imi aduc aminte o fraza din Inamici publici, o carte de dialoguri intre Michel Houellebecq si filosoful Bernard-Henri Lévy, un intelectual la fel de controversat ca si interlocutorul meu. Acolo, Houellebecq marturisea ca s-a saturat de polemici si de ura pe care a alimentat-o atitia ani si ca pentru moment isi doreste sa fie iubit – in ciuda declaratiilor sale epatante –, sa fie iubit pur si simplu, de catre toti, ca un fotbalist sau un music star. Il intreb de unde aceasta dorinta rasarita, aparent, dintr-o data. „E o aparenta. Nu stiu. Poate pentru ca imbatrinesc si o doza de energie agresiva dispare din mine. Cind ma gindesc cum eram la prima carte! Extensia domeniului luptei e o carte incredibil de agresiva. Nu putem sa spunem ca punkistii cauta neaparat sa fie iubiti – sau poate doar intr-o maniera punk. Da… cred ca aceasta dorinta se datoreaza faptului ca imbatrinesc. Incerc sa dau impresia ca devin mai calm.'
Aceasta este, de altfel, exact impresia pe care ultima sa carte o lasa: ca autorul priveste lumea cu mai putina incrincenare, ca s-a saturat de provocari si „lasa de la el in multe privinte. Cu o seara inainte, la cocktailul de la ambasada, cind am pomenit despre statutul sau de provocator notoriu, mi-a spus ca nu mai e un provocator. L-am intrebat ce a vrut sa spuna. „Cred ca in fond n-am fost niciodata provocator. Daca as fi vrut cu adevarat sa fiu provocator, as fi fost mult mai rau.' Si atunci, de unde impresia asta generala? „Totul se trage din ceva, are o baza', admite Houellebecq. „Din cartile mele, in primul rind, din problematica lor. De exemplu, impresia de provocare mai potolita din ultima mea carte vine din subiectul mai putin dispus la controverse.'
Una dintre temele centrale ale ultimei sale carti, Harta si teritoriul, este imbatrinirea si moartea. Imi explica interesul sau fata de aceste subiecte tot prin virsta la care a ajuns. Are 54 de ani si, dupa cum marturisea in Inamici publici, inca din ziua in care a implinit 47 de ani (virsta la care au murit scriitori importanti pentru el, precum Baudelaire, Lovecraft, Musset, Nerval) a simtit ca incepe coborisul care constituie cea de-a doua parte a vietii si care inseamna degradari succesive aduse de batrinete, urmate de moarte. „Am virsta la care oamenii din generatia mea incep sa moara. Cind cei din jur, parintii incep sa dispara, se rupe filmul si, iata, incepi sa te gindesti ca tu vei fi urmatorul.' Il intreb daca acesta este felul sau de a lupta cu batrinetea si moartea: sa scrie despre ele, sa le intoarca pe toate fetele. O noua tacere, lunga, intrerupta de acel mormait cu care incepeam sa ma obisnuiesc. „Nu', raspunde in cele din urma. „Regret. Nu-i asa simplu. Putem scrie despre ce subiect vrem noi, dar subiectul ramine. Ideile apartin doar cartii. Chiar daca am scris despre moarte, nu pot sa spun ca o accept mai usor.'
Michel Houellebecq s-a nascut in Insula Réunion, in 1958. Parintii lui, conform unei fraze de-acum celebre de pe site-ul sau oficial, „si-au pierdut repede interesul pentru existenta sa', asa incit, la virsta de cinci luni, este incredintat bunicii materne, in Algeria, in timp ce parintii pleaca sa faca turul Africii. Copilul va ramine acolo pina la sase ani, cind este trimis in Franta, la bunica paterna. In Particulele elementare, mama sa apare ca personaj (cu numele real) si are parte de un portret teribil: o mama hippioata egoista si obsedata sexual, care isi abandoneaza copilul intr-o mansarda, in propriile excremente, pentru a putea experimenta iubirea libera, intr-o secta bizara. Houellebecq n-a mai vorbit cu mama sa de mai bine de 20 de ani, iar intr-un interviu mai vechi a declarat chiar ca aceasta a murit. Insa mama cu pricina nu numai ca nu murise, dar s-a infuriat ingrozitor si a simtit nevoia sa dovedeasca lumii de unde-si mostenise scriitorul gura otravita. Asa ca a scris o carte (intitulata Inocentul), in care ofera lumii propria versiune a vietii ei si a acordat o multime de interviuri care i-ar fi putut aduce fara probleme titlul de cea mai oribila mama din Franta tuturor timpurilor – si-a numit fiul, printre altele, impostor, mincinos, bastard, parazit si arivist obsedat de bani si faima. A fost atit de vulgara si violenta, incit pina si cei mai mari dusmani ai lui Houellebecq l-au compatimit. Cu tatal sau, in schimb, un ghid montan si instructor de schi pasionat de natura, Houellebecq a pastrat o legatura civilizata, fara a atinge insa vreodata caldura fireasca a unei relatii tata-fiu. Cu astfel de parinti si de traume, nu-i de mirare ca scriitorul a trecut prin perioade de depresie sau ca lumea nu i se pare chiar cel mai vesel loc din Univers.
Page: 1 2