Michel Houellebecq – posibilitatea unui portret

Vrei sa stii adevarul despre mine?', ma intreaba Michel Houellebecq privindu-ma drept in ochi. Stateam pe doua fotolii asezate in unghi drept linga o masa mica, in camera sa de hotel, unde urcasem pentru o cafea preparata chiar de el, intr-o cafetiera cu care calatoreste mereu (alaturi de scrumiera sa din metal – „Nu mai gasesti astazi scrumiere in camerele de hotel, iar cafeaua e de nebaut', imi spune el pe un ton neutru). Da, stiu, tabloul arata cam cliseistic, dar de fapt situatia nu era defel asa de telenovelistica cum pare. Sa va explic cum am ajuns acolo.

Michel Houellebecq, cel mai cunoscut scriitor francez al zilelor noastre, a venit pentru trei zile in Romania, impreuna cu un grup de confrati, la sfirsitul lunii mai, cu ocazia Tirgului de Carte, unde Franta a fost invitata de onoare a editiei. L-am intilnit cu o seara inaintea interviului pe care urma sa-l facem impreuna pentru ELLE, la un cocktail oferit de Ambasada Frantei. Cea mai mare parte a serii, l-am privit de la distanta, intimidata de reputatia sa de personaj incomod, provocator, care nu-si pierde timpul cu politeturi si fraze de complezenta si nu se sfieste sa spuna ce gindeste (in carti, in articole sau in conversatii), chiar daca asta poate insemna sa-si puna interlocutorul intr-o situatie neplacuta.

Houellebecq este de ani buni „baiatul rau' al literaturii franceze. Viziunea sa asupra lumii occidentale contemporane este una sumbra si antiutopica – omul se degradeaza spiritual, de multe ori pina la disparitia sa ca specie, sexul a devenit o simpla forma de divertisment, ideea de cuplu e din ce in ce mai de domeniul trecutului, economiile se naruie. Publicul fie il adora, fie il detesta (cale de mijloc nu prea exista), iar criticii sint si ei la fel de impartiti. Houellebecq are multi dusmani printre criticii francezi, cu precadere (deh, nici el nu e profet in tara lui), carora le raspunde (atunci cind o face) prompt si usturator. In plus, cel pe care urma sa-l intervievez a doua zi avea o reputatie destul de aparte si printre jurnalisti, ce aduce mai curind cu cea a unui star rock decit a unui scriitor. O data a adormit in timpului unui interviu televizat (intrebarea a fost prea lunga, s-a justificat el ulterior). Alta data a venit atit de beat incit nu putea lega doua cuvinte. Umbla vorba ca i-ar fi facut avansuri unei jurnaliste. Alteori, pur si simplu nu s-a prezentat la interviu. Asa incit imi era imposibil sa imi imaginez cum va fi aceasta intilnire.

Cind, spre sfirsitul serii, mi-am luat in sfirsit inima in dinti si am facut cunostinta cu el, m-am gasit fata in fata cu un barbat care parea ca nu da doi bani pe felul in care arata. Imbracat intr-o camasa galbena usor botita, indesata intr-o pereche de pantaloni din bumbac bej, largi si legati in talie un pic prea sus, plus nelipsita sa canadiana, Houellebecq avea aerul ca se intreaba cum a ajuns el acolo. L-am intrebat daca e de acord sa vorbim in engleza, ca sa putem avea o conversatie mai fluenta. Stiu ca francezii detesta sa le vorbesti in engleza, dar Houellebecq nu e nici pe departe un francez tipic, ma gindeam eu. De ani buni traieste intr-un sat izolat din Irlanda (desi acum mi-a marturisit ca intentioneaza sa se mute inapoi la Paris), si asta din mai multe motive: pentru ca e un singuratic, pentru ca sistemul fiscal irlandez e mult mai prietenos decit cel francez si chiar „pentru a invata mai bine frumoasa limba engleza' – dupa cum a declarat intr-un interviu acum citiva ani. Ceea ce nu stiam e ca intre timp scriitorul si-a schimbat parerea. „Nu', mi-a raspuns. „Nu mai vreau sa vorbesc in engleza. M-am saturat sa aud limba asta, mi-e dor de franceza.'

Acestea fiind zise, ne-am continuat prima noastra conversatie in franceza, eu poticnindu-ma din cind in cind, el rabdator si incapatinat. Cuvintele mele veneau adesea greu, dupa un search de citeva secunde in dictionarul meu francez mental, neaccesat de foarte multa vreme (dar pentru el asta nu era o problema, mi-a spus ca ii plac oamenii care-si cauta cuvintele). Dinspre partea sa, cuvintele veneau taraganat si cu o dictie care ma supunea la adevarate cazne. (Am fost tentata sa pun acest lucru pe seama paharelor de vin rosu pe care Houellebecq le bause de-a lungul serii, dar de fapt aveam sa-mi dau seama a doua zi ca pur si simplu omul asa vorbeste.) Fumeaza mult si intr-un fel pe care nu l-am mai vazut niciodata, la nimeni. Intre degetele sale – mai exact intre inelar si degetul mijlociu –, tigara are o viata extrem de scurta si de chinuita. Trage cu o sete devoratoare, tigara se chirceste, se moaie, se consuma ca intr-un film derulat cu viteza inainte.

A doua zi, dimineata, m-am dus la hotelul Continental, unde delegatia scriitorilor francezi isi avea cartierul general. Intr-un spatiu special amenajat pentru interviuri, citiva jurnalisti isi asteptau interlocutorii. Al meu a intirziat vreo jumatate de ora pentru ca nu i-a placut deloc cafeaua de la hotel si a rugat pe cineva sa-i cumpere o „cafea adevarata' de undeva. Cind i s-a spus ca risca sa-si dea programul peste cap, a spus ca e OK, oricum nu avea de gind sa vina la masa de prinz, dupa cum refuzase si un tur al Bucurestiului organizat de ambasada. In fine, apare. Pare abia trezit din somn, cu ochii incercanati si parul sau blond-cenusiu care sigur nu se intilnise cu pieptenul inca, dar zimbeste politicos celor din jur si e gata sa-si inceapa treaba.

Timpul pe care il aveam alocat pentru acest interviu era destul de scurt (20 de minute), asa ca nu prea era loc de small talk. Il intreb direct daca nu s-a saturat de eticheta de scriitor controversat care i s-a lipit inca de la prima sa carte si care a ramas atasata numelui sau. Isi aprinde de data asta o tigareta din foi, care avea sa dureze mai mult decit o biata tigara obisnuita. Tacere. Trage din tigara, o framinta intre degete si, mai ales, mormaie (acest „mmmm' prelung si repetat aveam sa-l aud de multe ori in ziua aceea). „Cred ca sint controversat mai ales in Franta', spune in cele din urma. „E normal. De obicei, noi, scriitorii, sintem controversati mai mult in propria tara. Cind vii din alta parte, reactiile de acest fel se mai estompeaza. De parca granita ar functiona ca un paravan protector. Esti tratat cu mai putina violenta… Sa fii controversat e obositor…' Vorbeste lent si cu pauze lungi, de parca s-ar poticni, facindu-ma sa simt nevoia de a-l completa, de a-l ajuta. „Cred ca e si cam plictisitor pe termen lung', ii completez eu fraza. „Da', imi raspunde. „La un moment dat, nu mai vreau o reactie de frica din partea lumii atunci cind se vorbeste despre mine.'

Imi aduc aminte o fraza din Inamici publici, o carte de dialoguri intre Michel Houellebecq si filosoful Bernard-Henri Lévy, un intelectual la fel de controversat ca si interlocutorul meu. Acolo, Houellebecq marturisea ca s-a saturat de polemici si de ura pe care a alimentat-o atitia ani si ca pentru moment isi doreste sa fie iubit – in ciuda declaratiilor sale epatante –, sa fie iubit pur si simplu, de catre toti, ca un fotbalist sau un music star. Il intreb de unde aceasta dorinta rasarita, aparent, dintr-o data. „E o aparenta. Nu stiu. Poate pentru ca imbatrinesc si o doza de energie agresiva dispare din mine. Cind ma gindesc cum eram la prima carte! Extensia domeniului luptei e o carte incredibil de agresiva. Nu putem sa spunem ca punkistii cauta neaparat sa fie iubiti – sau poate doar intr-o maniera punk. Da… cred ca aceasta dorinta se datoreaza faptului ca imbatrinesc. Incerc sa dau impresia ca devin mai calm.'

Aceasta este, de altfel, exact impresia pe care ultima sa carte o lasa: ca autorul priveste lumea cu mai putina incrincenare, ca s-a saturat de provocari si „lasa de la el in multe privinte. Cu o seara inainte, la cocktailul de la ambasada, cind am pomenit despre statutul sau de provocator notoriu, mi-a spus ca nu mai e un provocator. L-am intrebat ce a vrut sa spuna. „Cred ca in fond n-am fost niciodata provocator. Daca as fi vrut cu adevarat sa fiu provocator, as fi fost mult mai rau.' Si atunci, de unde impresia asta generala? „Totul se trage din ceva, are o baza', admite Houellebecq. „Din cartile mele, in primul rind, din problematica lor. De exemplu, impresia de provocare mai potolita din ultima mea carte vine din subiectul mai putin dispus la controverse.'

Una dintre temele centrale ale ultimei sale carti, Harta si teritoriul, este imbatrinirea si moartea. Imi explica interesul sau fata de aceste subiecte tot prin virsta la care a ajuns. Are 54 de ani si, dupa cum marturisea in Inamici publici, inca din ziua in care a implinit 47 de ani (virsta la care au murit scriitori importanti pentru el, precum Baudelaire, Lovecraft, Musset, Nerval) a simtit ca incepe coborisul care constituie cea de-a doua parte a vietii si care inseamna degradari succesive aduse de batrinete, urmate de moarte. „Am virsta la care oamenii din generatia mea incep sa moara. Cind cei din jur, parintii incep sa dispara, se rupe filmul si, iata, incepi sa te gindesti ca tu vei fi urmatorul.' Il intreb daca acesta este felul sau de a lupta cu batrinetea si moartea: sa scrie despre ele, sa le intoarca pe toate fetele. O noua tacere, lunga, intrerupta de acel mormait cu care incepeam sa ma obisnuiesc. „Nu', raspunde in cele din urma. „Regret. Nu-i asa simplu. Putem scrie despre ce subiect vrem noi, dar subiectul ramine. Ideile apartin doar cartii. Chiar daca am scris despre moarte, nu pot sa spun ca o accept mai usor.'

Michel Houellebecq s-a nascut in Insula Réunion, in 1958. Parintii lui, conform unei fraze de-acum celebre de pe site-ul sau oficial, „si-au pierdut repede interesul pentru existenta sa', asa incit, la virsta de cinci luni, este incredintat bunicii materne, in Algeria, in timp ce parintii pleaca sa faca turul Africii. Copilul va ramine acolo pina la sase ani, cind este trimis in Franta, la bunica paterna. In Particulele elementare, mama sa apare ca personaj (cu numele real) si are parte de un portret teribil: o mama hippioata egoista si obsedata sexual, care isi abandoneaza copilul intr-o mansarda, in propriile excremente, pentru a putea experimenta iubirea libera, intr-o secta bizara. Houellebecq n-a mai vorbit cu mama sa de mai bine de 20 de ani, iar intr-un interviu mai vechi a declarat chiar ca aceasta a murit. Insa mama cu pricina nu numai ca nu murise, dar s-a infuriat ingrozitor si a simtit nevoia sa dovedeasca lumii de unde-si mostenise scriitorul gura otravita. Asa ca a scris o carte (intitulata Inocentul), in care ofera lumii propria versiune a vietii ei si a acordat o multime de interviuri care i-ar fi putut aduce fara probleme titlul de cea mai oribila mama din Franta tuturor timpurilor – si-a numit fiul, printre altele, impostor, mincinos, bastard, parazit si arivist obsedat de bani si faima. A fost atit de vulgara si violenta, incit pina si cei mai mari dusmani ai lui Houellebecq l-au compatimit. Cu tatal sau, in schimb, un ghid montan si instructor de schi pasionat de natura, Houellebecq a pastrat o legatura civilizata, fara a atinge insa vreodata caldura fireasca a unei relatii tata-fiu. Cu astfel de parinti si de traume, nu-i de mirare ca scriitorul a trecut prin perioade de depresie sau ca lumea nu i se pare chiar cel mai vesel loc din Univers.
 

Si totusi, in ciuda imaginii de provocator si a acuzelor de mizantropie, rasism, cinism, nihilism, pornografie si misoginism, Michel Houellebecq e un autor iubit. Am avut ocazia sa vad asta cu ochii mei, fie la Tirgul de Carte, unde publicul a venit in numar foarte mare sa-l vada, sa-l asculte si sa-i vorbeasca, fie mai tirziu, pe strada, cind oamenii il opreau sa-i spuna ca il admira sau ca ii iubesc cartile. Il intreb care crede el ca este cel mai atragator lucru la cartile sale. „Cred ca sint doua motive: pe de-o parte, din cind in cind, cartile mele sint emotionante, si pe de alta parte, sint amuzante, ciudate. Nu e ceva foarte original. Eu un mix pe care il putem intilni si la alti autori. Recunosc ca-mi place sa-i fac pe oameni sa rida, dar sa si plinga.' Ii marturisesc ca reuseste asta, mai ales atunci cind isi omoara personajele. „Te-am facut sa plingi?', se entuziasmeaza el. „Poate ca nu chiar am plins, dar cu siguranta m-am intristat foarte tare', raspund. „La moartea cui?', insista el. „La moartea lui Valérie, in Platforma. Si a personajului feminin din Particulele elementare – nu-mi amintesc cum o chema…' „Ah, Anabelle', ma ajuta el. „E o moarte reusita', admite cu o nedisimulata satisfactie. „Si nu mi-a placut deloc felul in care l-ati ucis pe Houellebecq, personajul din ultima dumneavoastra carte. Mi s-a parut oribil. De ce atita cruzime?' „Pentru ca am avut cosmaruri despre hacuire, despre faptul ca sint taiat in bucati. E o angoasa mai veche, care-mi da cosmaruri. Chiar noaptea trecuta am avut un vis lung, pe care daca ar fi sa-l povestesc in scris – daca as avea timpul, forta si n-as avea altceva de facut –, mi-ar iesi vreo 200 de pagini.' Il intreb ce-a visat, dar imi spune ca e prea lung, mult prea lung. „E o poveste foarte condensata si complicata. Mi-ar trebui un roman, n-as putea sa-l povestesc in doua pagini.' Cine stie, poate ca vom gasi acest vis transpus intr-o viitoare carte, caci dupa cum marturiseste scriitorul, pentru el visele sint foarte utilizabile in literatura, motiv pentru care le si foloseste destul de des.

Pentru ca am pomenit despre personajul Michel Houellebecq din Harta si teritoriul, o sa va spun ca aceasta este cartea care i-a adus, in sfirsit, lui Houellebecq premiul Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franta. Romanul este plasat in lumea artei contemporane (pe care, de altfel, o satirizeaza intr-un mod foarte reusit), personajul sau central fiind Jed Martin, un artist plastic avind toate caracteristicile unui erou houellebecqian tipic: crescut fara afectiune parinteasca, Jed ajunge un exponent perfect al lumii occidentale de azi, un artist conceptual, lipsit de dimensiune culturala si un om handicapat emotional, incapabil de intimitate si fara nici un fel de abilitati sociale, detasat si dezinteresat de cele mai multe aspecte ale lumii in care traieste. Jed va cunoaste succesul mai intii printr-o expozitie intitulata „Harta e mai interesanta decit teritoriul', care aduna o serie de fotografii la scara mare ale unor harti Michelin reprezentind diferite regiuni ale Frantei, atingind apoi notorietatea internationala printr-o expozitie de picturi portretizind diferite meserii. Pentru meseria de scriitor, Jed il alege drept protagonist pe Michel Houellebecq, pe care il roaga sa-i pozeze, dar si sa-i scrie prefata pentru catalogul ce va insoti expozitia. Cei doi bat palma, apoi, in timp, intre ei se infiripa un soi de relatie ciudata, la distanta, care ar fi putut fi chiar prietenie, daca vreunul dintre ei ar fi fost capabil de asa ceva. Ei bine, e interesant portretul pe care Houellebecq il face personajului Houellebecq – unul nu tocmai flatant: scriitorul este descris ca un barbat imbracat prost si uneori cu o igiena precara, traind izolat intr-un sat din Irlanda, intr-o casa lipsita aproape total de mobila, dar plina de cutii nedesfacute (se mutase acolo… de vreo trei ani). Pe linga portretul nu tocmai flatant pe care-l face „autorului Particulelor elementare' (asa cum isi numeste Houellebecq cel mai adesea personajul), acesta are parte si de o moarte grotesca, fiind hacuit impreuna cu ciinele sau si apoi imprastiat, bucata cu bucata, in livingul locuintei sale. Bleah!

„Mi-a placut titlul primei expozitii a lui Jed – «Harta e mai interesanta decit teritoriul». Vreti sa spuneti ca reprezentarea lumii e mai interesanta decit lumea insasi?', il intreb. „Cred ca este destul de adevarat. E adevarat aproape pentru orice. Mai putin, poate, pentru scenele sexuale. Sexul ramine mai bun in realitate decit in carti. Poate ai remarcat ca nu exista scene sexuale in Harta si teritoriul. In fapt, e foarte dificil sa scrii scene sexuale si nu am impresia ca am progresat aici. Voi scrie din nou astfel de scene daca voi simti ca pot s-o fac mai bine. Ai impresia ca e un nimic, dar de fapt e foarte-foarte greu.' Dar personajul Michel Houellebecq? E si acesta mai interesant decit omul Michel Houellebecq? „Mmm… Sa spunem ca e mai amuzant. Uneori e chiar haios. De fapt n-am impresia ca sint o persoana exceptional de interesanta. Imi dau seama ca e teribil sa spui asta intr-un interviu, dar ceea ce e interesant la mine nu vine din ceea ce spun, ci din ceea ce observ. E interesant sa calatoresti cu mine. Vad multe lucruri pe care oamenii nu le remarca. Din cind in cind, am si ceva de spus, dar nu foarte des.' De asta acorda destul de rar interviuri? Sau pur si simplu ii displace acest lucru? Sau, asa cum sustin unii, ii displac ziaristii? „Nu neaparat. Cind lansez o carte noua dau interviuri. Dar daca nu e cazul, nu. Nu-mi plac oamenii care isi exprima opiniile fara incetare. Cind scot o carte, dau interviuri. Nu fac nimic nou, nu dau interviuri.' Personajul sau Jed nu citeste deloc presa. O gaseste plictisitoare. Il intreb pe Houellebecq daca si el gaseste presa plictisitoare. „Nu', imi raspunde. „Cred ca Jed exagereaza. E mai tinar decit mine si, intr-adevar, exista oameni din generatia lui care nu se vad citind un ziar. Pur si simplu nu-i gasesc utilitatea. Au televizor si nu mai trebuie sa citeasca ziare. Exista astfel de oameni, dar nu din generatia mea, pentru care scrisul ramine cel mai important. Intre Internet si televizor, sint oameni care n-au citit niciodata un ziar.'

Timpul acordat interviului se apropia vertiginos de sfirsit. Imi consult carnetul pe care imi notasem un numar destul de optimist de intrebari si spun cu regret sincer: „Pacat ca nu mai avem timp. Mai sint multe lucruri despre care mi-ar fi placut sa stam de vorba'. Spre surprinderea mea, Houellebecq imi spune ca, dupa intilnirea cu publicul de la Tirgul de Carte, are doua-trei ore libere, asa ca am putea continua atunci. Ma entuziasmez, ma fisticesc, ma ingrijorez (v-am spus doar ce reputatie are scriitorul, asa incit imi intelegeti reticentele). Ii multumesc si hotarim sa ne revedem la acelasi hotel, dupa ora cinci. Dupa citeva ore, iata-ma la receptia hotelului Continental, rugind receptionerul sa-l anunte pe Michel Houellebecq ca il astept in lobby. Era prima zi insorita dupa o saptamina de frig si ploaie, asa incit planuiam sa-l invit in gradina din spatele librariei Carturesti, la o cafea sau un drink. Cafeaua aveam sa o bem, insa, in camera sa de hotel, caci imediat ce a coborit din lift Houellebecq mi-a spus ca tocmai facuse o cafea buna si ma invita sa-i fiu oaspete. Accept si ii propun, la rindul meu, o plimbare pina la terasa pomenita, dupa cafea.

Camera e destul de mica, dar neasteptat de ordonata. Houellebecq toarna cafea in doua pahare si isi aprinde o tigara. Dupa ce imi spune „adevarul' despre el, imi repeta faptul ca e un bun observator, dar si un bun ascultator. „Oamenii mi se confeseaza adesea. Mi se intimpla de multe ori (mai ales cind calatoresc) ca persoane pe care nu le cunosc si care nu ma cunosc sa-mi spuna lucruri incredibile. Cred ca asta se intimpla pentru ca dau impresia ca nu judec pe nimeni.' Si e adevarat, il intreb, chiar nu judecati pe nimeni? „Nu neaparat', imi spune. „Uneori sint chiar socat de confesiunile care mi se fac. Am si eu repere morale.' Apoi gindurile par sa ii zboare in alta parte, caci dupa citeva secunde de tacere imi spune ca lumea de azi e prea complicata, prea greu de inteles. Il intreb daca e la fel de pesimist in legatura cu viitorul omenirii, ca si cartile sale. „Da. Cred ca da. In fine, nimic nu e batut in cuie, dar cred ca exista motive sa fii pesimist.' Apropo de pesimism, il intreb cind l-a citit prima data pe Cioran. Imi spune ca Cioran era foarte la moda cind era tinar, asa ca l-a citit pe la 20 de ani. I-a placut foarte mult, desi apoi l-a citit pe Schopenhauer, care spune acelasi lucru, dar mai profund. „Dar Cioran scrie atit de bine in franceza, incit lectura lui ramine o placere.'

In drum spre Carturesti trecem prin Piata Revolutiei. Ii povestesc cite ceva despre revolutia din 89, despre fuga lui Ceausescu de pe acoperisul Comitetului Central, despre luptele de strada. Nu arata nici interes, nici dezinteres pentru locurile pe linga care trecem. Se opreste totusi si arunca o privire panoramica Pietei Revolutiei. Vorbim putin despre ce inseamna viata intr-o dictatura si cum e sa traiesti o revolutie. Imi spune ca nu reuseste sa simta empatie sau compasiune fata de tragediile de grup, ale popoarelor. Simte compasiune doar fata de tragediile individuale. De altfel, simplul fapt de a trai, statutul de fiinta vie, expusa inevitabil atitor suferinte, e suficient pentru a-i stirni un soi de compasiune intelectuala.

Pe Magheru, sintem opriti de doua ori de oameni care vor sa-i stringa mina. Nu pare impresionat sau flatat. Mai curind, as spune ca i se pare firesc. Cind, pe terasa de la Carturesti, un barbat s-a apropiat de masa si i-a spus: „Domnule Houellebecq, vreau doar sa va spun ca va iubesc cartile', scriitorul a raspuns sec: „Oui. Vous avez raison'.
Cum iubirea e o tema care nu lipseste din nici o carte a sa, il intreb despre interesul sau pentru acest subiect. „Iubirea este pentru romanele mele ceea ce este problema lui Dumnezeu pentru Dostoievski. E o tema foarte importanta, la care nu am gasit inca raspuns.' Si totusi, de ce se termina prost toate povestile lui de iubire (uneori chiar tragic)? „Pentru ca tragedia e intotdeauna mai interesanta.' E de parere ca relatia de cuplu e tot mai putin viabila in ziua de azi, ca divortul e o tragedie si ca cuplul functiona mai bine pe vremea cind familiile largite locuiau impreuna. Izolarea de azi nu este benefica relatiei de cuplu.

Imi spune din senin (poate pentru ca lucrez la o revista pentru femei?…) ca feministele au dreptate sa-l urasca. Nu aveam de gind sa abordez subiectul asa-zisului sau misoginism, din simplul motiv ca nu cred in el. Femeile din cartile lui nu sint tratate, in opinia mea, intr-un mod jignitor. Ele sint egale barbatilor in ceea ce priveste inteligenta, viata profesionala si chiar sexualitatea. Cind ii spun asta, imi raspunde: „Tocmai din acest motiv ma urasc feministele. Pentru ca femeile din cartile mele sint egale barbatilor. Ele vor ca femeile sa fie superioare'.

Il intreb de ce crede ca scenele de sex sint atit de greu de scris. „E mai usor sa scrii despre primejdie sau moarte, fiindca atunci te afli intr-o stare care iti ascute toate simturile si observi totul. Cind faci dragoste, e exact contrariul: esti intr-o stare in care pierzi contactul cu realitatea si de aceea e greu de descris ce simti.' Il intreb cum ar arata femeia pe care ar iubi-o. Imi spune ca cel mai bine a descris-o in Particulele elementare. „Valérie este, trebuie sa recunosti, o femeie foarte OK. Trebuie sa admit ca sint periculos de sensibil si la stilul lui Esther din Posibilitatea unei insule. Dar sint constient de pericol!'

Ne intorceam spre hotel, unde il astepta deja o masina care trebuia sa-l duca la un restaurant unde urma sa ia cina impreuna cu editorul sau roman, Silviu Lupescu. Abia acum, cind mai aveam de petrecut maximum zece minute impreuna, am reusit sa ma relaxez, am realizat ca temutul Houellebecq nu musca, ba chiar ca poate fi un interlocutor agreabil, daca-l lasi in ritmul lui. Pacat ca nu mi-am dat seama de asta mai repede, m-as fi scutit de niste emotii in ziua aceea!

Il pomenim pe prietenul sau Beigbeder. Ii spun ca acesta adora sa vina in Romania, poate si pentru ca e tratat ca un star, de fiecare data. „Cum adica e tratat ca un star?', ma intreaba Houellebecq. „Da mai multe interviuri?' Ii raspund rizind ca da destule interviuri, dar nu despre asta-i vorba. E mereu inconjurat de o mica „curte', petrece in cluburi pina dimineata, se distreaza de minune. „Eu n-am nici un club in program!', spune Houellebecq. „Bineinteles ca nu!', rid eu si mai tare. „Ati fost invitat aici de Ambasada Frantei, o institutie sobra, si nu de o regizoare tinara, frumoasa si talentata care v-a pus in scena o carte!' „Asa e', admite scriitorul. „In plus, aveti o reputatie… de om serios, nu foarte dispus la genul asta de distractie. Chiar ati fi mers intr-un club?' „Hmmm… Mmmm… Nu stiu… Poate. Cred ca da…' Pauza. „Chiar crezi ca am asa o reputatie?… Poate ca ai dreptate. Mmmm… O sa ma gindesc la asta.'

Sintem deja la doi pasi de hotel, iar Houellebecq imi spune ca ar trebui sa ne despartim aici, fiindca intirziase deja vreo 15 minute si avea de gind sa se scuze spunind ca a iesit la plimbare si s-a ratacit. „Credeam ca va temeti pentru reputatia mea', glumesc eu. „Da, si asta', imi raspunde el, cu o jumatate de zimbet, de parca nu si-ar ingadui sa zimbeasca cu adevarat niciodata. Ne luam ramas-bun, iar el imi spune cu o expresie serioasa: „Cred ca mi-ar placea sa revin in Romania. In stilul Beigbeder. Probabil ca sint prea serios'. Eu, una, m-as bucura. Data viitoare voi face un interviu mult mai relaxat si o sa va povestesc cum se distreaza (daca se distreaza) Michel Houellebecq in Gaia. A bientôt, Michel!

Foto: Guliver
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK