Marina Sturdza, un destin nobil

Numele Sturdza este legat de veacuri de istoria tarii. Tot numele Sturdza a obligat-o pe interlocutoarea mea la zeci de ani de exil, alaturi de o mare parte a familiei.
De fapt, in cazul Marinei Sturdza e vorba de trei nume de rezonanta: Sturdza din partea tatalui, Sutu din partea mamei si Bragadiru din partea tatalui vitreg. Ea consi­dera aceasta adunare de familii ilustre „un accident de viata'…

ELLE: Ati fost nevoita sa plecati din România la o virsta foarte frageda. Aveti amintiri legate de copi­laria dumneavoastra aici?

Marina Sturdza: Da si nu… Am trait in România pina la vreo trei ani si jumatate si amintirile mele sint foarte co­lorate. tin minte mai curind copiii mici, de virsta mea. In schimb, cu toate ca am fost refugiati si am trait in foarte multe tari, am avut multi prieteni români si, desi am fost crescuta intr-un mod foarte „poliglot', am vorbit ro­mâneste oriunde am locuit. De altfel, datorita numelui meu, mi se parea ca am o oarecare obligatie sa vorbesc limba româna.

ELLE: Cum ati plecat din tara? Ati plecat impreuna cu familia sau o parte a ramas aici?

M.S.: A fost o plecare foarte complicata, fiindca dupa venirea comunistilor toata lumea a fost arestata – deci si tatal meu, si tatal meu vitreg au ajuns in inchi­soare. Alti membri ai familiei au fost in domiciliu fortat, in diverse locuri. Tatal meu vitreg salvase viata a multi evrei si, cind a iesit din inchisoare, underground-ul evreiesc s-a mobilizat si le-a creat lui si mamei mele o identitate fal­sa, pentru a putea fugi din tara. Eu aveam trei ani si jumatate si eram, evident, des­tul de incomoda – un copil de trei ani era o problema in acest context. Amba­sadorul Elvetiei, care era un apropiat al familiei mele, un om minunat care mai traieste si acum la Bruxelles, i-a condus pe mama si pe tatal meu vi­treg la granita, unde au devenit David si Annie Bloomental. Ideea era sa ajunga in Elvetia, unde tatal meu vitreg fusese la scoala si avea foarte multi prieteni. Eu am fost luata ulterior de catre secretarul delegatiei elvetiene, un domn pe care il chema Arman­do Gropeti si care avea si el copii. Am fost sedata, ca sa nu vorbesc româneste, si m-a scos din tara ca si cum as fi fost copilul lui. M-a dus in Elvetia, unde trebuia sa ma intilnesc cu parintii. Insa, intre timp, ei disparusera…

ELLE: Adica n-au reusit sa ajunga in Elvetia?

M.S.: N-au reusit sa ajunga in Elvetia si nu stia nimeni unde erau. De fapt, mai tirziu, s-a aflat ca se ascundeau in Polonia. Dar dupa citeva luni, familia care avea grija de mine a luat decizia ca trebuie sa ma trimita inapoi in România, la familia mea. Asa ca m-au sedat din nou, m-au adus inapoi in tara si m-au dat bunicii mele. Nu stiu cit timp a trecut de atunci, dar ai mei au aflat in final ca parintii mei sosisera la Zürich. Dupa care am repetat acelasi drum si iarasi am fost dusa cu trenul in Elvetia. Aveam deja patru ani si jumatate.Cind am ajuns la Zürich, ai mei au primit un telefon: „E un pachet la gara, veniti sa-l luati'. Eram eu, asezata pe valizuta mea. Am locuit doi ani in Elvetia, dar cum Elvetia era neutra, nu le putea da permis de munca, asa ca am plecat in Franta, apoi in Italia si in cele din urma, cu un program al Crucii Rosii, ai mei au avut de ales intre Noua Zeelanda, Groenlanda, Africa de Sud si Canada. Au ales Canada. Ne-am urcat pe un vapor care pleca de la Genova. Toti pasagerii erau refugiati. Am ajuns la Halifax si de-acolo ne-au trimis la o ferma de porci in Alberta. Asta se intimpla prin ‘51, ‘52.

ELLE: Deci familia Sturdza-Bragadiru a ajuns la o ferma de porci. Inteleg ca nu era foarte usor sa fii exilat…

M.S.: Oh, eu cred ca au fost multe basme si multe iluzii legate de bunastarea celor din exil. Cred ca cei care au ramas au crezut tot timpul ca aceia care au plecat au avut imediat o viata mult mai buna material, foarte usoara, ca le-a mers foarte bine. Eu nu cred ca oamenii care nu au trait aceasta experienta isi pot inchipui solitudinea absoluta a exilului, cum e sa te rupi de secole de istorie, de context, de fa­milie, de prieteni… Sa pleci cu hainele pe care le porti si sa reincepi totul de la zero. In Alberta, pot sa va spun ca in anii ‘50 oamenii nu auzisera de România. Era o so­cietate foarte conformista, foarte corecta, care oferea oportunitati, dar singuratatea era absolut inimaginabila si nu-ti mai raminea nimic din tot ce cladisesi – in cazul familiilor mele, timp de secole. Nu mai exista nici o referinta la trecut, la propria identitate. Apoi, saracia era extraordinar de mare. Noi am locuit 6-7 ani intr-o pivnita, toaleta era la al treilea etaj, baia la al saptelea. Mama a organizat pivnita cu perdele ca sa faca un fel de separatie. Va spun asta nu ca sa va dezvalui o poveste trista. Dar asa a fost.

ELLE: Oamenii ramasi in tara isi imaginau ca cei ple­cati in exil o duc mult mai bine pe de-o parte datorita propagandei de partid, care spu­nea ca au plecat cu toate bo­gatiile si, pe de alta parte, cei de-aici, ducind-o atit de greu, isi ima­ginau ca nu se poate mai rau.

M.S.: Cred ca un alt lucru care a contribuit la sentimentul asta de singuratate si de ruptura totala a fost faptul ca nu in­drazneai sa comunici cu cei ramasi in tara. Spaima noastra era sa nu le facem rau si atunci orice modalitate de comunicare trecea prin diverse tari si diversi intermediari – daca trimiteai niste bani, de exemplu, pri­meai un mesaj ca a ajuns ciocolata. Era to­tul asa de sucit! Iar da­ca spaima a condus poporul nostru in tara in timpul comunismului, ace­easi spaima a fost extraordinar de puternica si eficace si in afara.

ELLE: Deci au reusit practic sa intrerupa orice comunicare.

M.S.: Da, au reusit. si, de fapt, cel mai trist rezultat al comunismului este ceva care nu se discuta si care constituie cea mai mare pierdere: s-au sters notiunile de conduita, de eleganta si traditiile care se transmiteau din generatie in gene­ra­tie. S-a sters un modus vivendi, un stil de viata care in România era remarcabil de ci­vilizat. tara asta era un lider in multe domenii si eu tin minte discutii cu diplomati care fu­sesera in România; toata lumea isi dorea un post aici. E o tristete foarte mare: s-a pierdut tot capitalul asta de viata frumos. Urmarea este ca astazi in România nu mai sint modele. Pe cine ai arata drept model de comportament frumos, de eleganta, cineva care poate transmite ceva, un model aspi­rational pentru tinerii de azi? Pe cine ai numi? Sint foarte putini.

ELLE: Sint foarte putine modele si de obicei nu sint in front row. Acesti oameni nu sint foarte vizibili fiindca ceea ce fac ei nu este spectaculos; ei nu fac show.

M.S.: Da, dar stiti… lucrurile se vor schimba. Insa e nevoie de timp. Eu cred ca unul din lucrurile triste este ca toata lumea si-a inchipuit ca imediat dupa Revolutie o sa avem o alta viata, total noua, ca o sa fie democratie, ca totul o sa fie cum ne do­ream. Eh, nu mai e posibil, e o chestie de citeva generatii – „there are no quick fixes, iar democratia trebuie invatata, este un proces. Daca filozofia democratiei este ca fiecare sa-l asculte cu respect pe celalalt, noi mai sintem inca la stadiul in care toata lumea zbiara. N-am ajuns inca la civilizatia asta de respect reciproc. Altfel, sint alte lucruri absolut minunate aici – mai exista cultura si educatie la nivel national, subiectele de conversatie sint rasarite, viata sociala este extraordinar de buna. Eu as compara Bucurestiul cu orice mare capitala. Sint multe atuuri de care nu stiu daca românii insisi isi dau seama.

ELLE: Cind v-ati revazut familia ramasa in tara?

M.S.: Nu i-am vazut pina am revenit, 45 de ani mai tirziu. Prima data am venit fara sa stie nimeni, in 1992, si am petrecut trei nopti la manastirea de la Polovragi. Pe urma am revenit, in ‘97, oficial, cu International Herald Tribune, ca sa organizez primul summit de investitie strain in România.

ELLE: De ce v-a luat atit de mult sa reveniti in tara dupa Revolutie?

M.S.: Ah, din mai multe motive: in primul rind, eram putin speriata – cred ca o viata intreaga am fost putin speriata de ideea de a reveni. Nu stiam cum o sa ma inserez eu in tara asta de unde plecasem la patru ani. Imi petrecusem copilaria tot auzind povesti despre România, fiindca parintii mei si prietenii lor au trait in trecut si si-au brodat mereu si mereu toate vechile povesti. Eu le ascultam si imi dadeam perfect seama ca viata asta privilegiata nu mai e­xista, asa ca am in­cercat sa uit si sa tra­iesc in prezent… Apoi, nu stiam ce o sa ga­sesc aici, a­veam alte urgente. Nu venise mo­mentul. Era si un context nepotrivit in viata mea. In ‘88 mi s-a oferit un post de vice­pre­sedinte al unei mari firme de lux din New York – de-abia ma mutasem acolo, asa ca in ‘89, cind s-a intimplat revolutia, nu puteam pleca… Dupa aia, in ‘92 am obtinut un post foarte important la Natiunile Unite, pe care de-abia il incepusem si am putut sa dau o fuga pina aici; dar nu puteam inca sa ma intorc. Abia in ‘97 a venit momentul potrivit: mai intii pentru ca veneam cu niste proiecte de ajutor pentru tara asta, apoi pentru ca era intr-un context foarte potri­vit mie – veneam sa lucrez cu Guvernul si cu Presedintia la organizarea primului mare summit de investitie in România. Partea cea mai interesanta a fost ca tot ce-mi inchipuisem ca va fi greu a fost, de fapt, extrem de usor. Am venit ca si cum nu plecasem vreodata.
 

ELLE: Inainte de ‘89, v-ati gindit vreodata ca veti reveni in tara? V-ati dorit lucrul asta?

M.S.: Nici n-am putut sa-mi inchipui asa ceva. România era atit de departe de viata noastra! si in afara de asta, eu cred ca toata lumea ii pusese cumva cruce tarii asteia. Deci nu mi-am inchipuit deloc ca era posibil sa ma intorc – nu ca nu voiam, dar nu credeam ca e posibil. Apoi, in cazul meu mai era poate un factor: atita mi se povestise de­spre istoria si familiile mele si ce datorii aveam eu, am fost crescuta
intr-un mod asa de extraordinar de sever, de parca miine-poimiine urma sa revin la palatul meu si trebuia sa fiu demna de el. Asa incit o mare parte din viata eu nu am vazut numele meu ca pe un privilegiu, ci intotdeauna ca pe o obligatie. Cind eram foarte tinara as fi vrut sa fiu orice, numai printesa nu. Mi se parea o sarcina foarte grea. si mai interesant este ca acest rang nu avea nici un loc in America, nici un sens, asa ca sint multe persoane care ma cunosc de 50 de ani si care nu aveau nici cea mai mica idee despre asta. In Europa, bineinteles, era cu totul altceva, dar acolo nu insemna nimic.

ELLE: Povestiti-mi, va rog, despre cariera dumneavoastra atit de variata: ati facut jurna­lism de moda si de lifestyle, apoi ati trecut de la jurnalism direct in lumea modei…

M.S.: A inceput putin altfel… A inceput cu Belle-Arte. De fapt, eu voiam sa devin diplomat, dar am terminat scoala mult prea tinara si atunci m-am dus la Belle-Arte. Apoi am inceput sa scriu, sa fiu critic de arta, de pictura, de arhitectura si asta a dus la tot ceea ce era lifestyle. Dar a fost o evolutie oarecum accidentala. Traiectul meu profesional se datoreaza partial si faptului ca vorbeam multe limbi. Cind am inceput sa merg la show-urile de moda puteam sa fac interviurile in italiana, in franceza, in germana si asta m-a ajutat foarte mult, mi-a deschis porti, asa ca totul a evoluat natural. Pe urma mi-am facut firma proprie si aveam o situatie interesanta ca jurnalist, in sensul ca, desi scriam pentru multe reviste, pastram drepturile de autor, deci nu apartineam nimanui.

ELLE: Erati jurnalist independent…

M.S.: Eram jurnalist independent, dar ma gaseai in aceleasi reviste in fiecare saptamina sau in fiecare luna. Apoi, la un moment dat, totul a evoluat spre un alt business, acela de a oferi consultanta si de a colabora cu mai multi creatori. In acelasi timp faceam si televiziune si radio, in mai multe limbi, asa ca toate astea s-au adunat putin cite putin si am inceput sa primesc oferte de a lucra in firme mari de moda. In cele din urma am acceptat sa devin vicepresedinte la Oscar de la Renta, asa ca m-am mutat la New York, in 1988. De acolo, am schimbat putin directia si am ajuns la Natiunile Unite.

ELLE: De ce asa o schimbare radicala?

M.S.: Mai intii pentru ca, dupa 20 de ani, cam vazusem tot ce era de vazut si treaba asta devenise destul de repetitiva pentru mine. Apoi, cred ca a fost si o chestie de virsta. Ma apucase o dorinta sincera de a face ceva mai mult decit a cistiga bani. Aveam prieteni la Natiunile Unite, cunosteam multe limbi, aveam destul de multe atuuri – plus experienta diplomatica, pentru ca lucrasem cu mai multe guverne… Asa ca am aplicat pentru un job la Natiunile Unite si m-am mutat de la New York la Geneva, unde aveam un post global. Am calatorit foarte mult in acea pe­rioada; lucram pentru UNICEF, pe un post foarte interesant, fiind unul din directorii pentru toate operatiile de greeting cards si produse. si asta m-a dus prin multe locuri din lume – prin Nepal, prin Bangladesh, prin Peru, prin toata Asia, absolut peste tot.
 

ELLE: Sa ne intoarcem putin la lumea modei, pe care ati privit-o atit din exterior, ca jurnalist, cit si din interior, ca om care ati lucrat pentru o mare casa de moda. Cum este lumea asta vazuta din interior? E la fel de glam cum pare?

M.S.: Cred ca eu am apucat o perioada extrem de glam, si anume anii ‘70 si ‘80. Pe multi dintre creatorii cei mai mari de azi i-am cunoscut atunci, i-am vazut si am participat la evolutia lor. Sint unii de care am fost mai apropiata decit de altii, de exemplu Karl Lagerfeld, cu care m-am inteles intotdeauna extrem de bine. E un om cu un creier absolut halucinant, un fel de Renaissance man. si extrem de sensibil.
Eu il stiu de cind era la Chloé, mult inainte de a ajunge la Chanel. L-am cunoscut in toate incarnarile lui… E un om diabolic, dar si foarte ge­neros. De exemplu, ii place mult sa daruiasca carti. Eu am citeva carti de la el. stiti, el cumpara de obicei cartile in trei exemplare: unul il rupe si il pune intr-un sistem de filing foarte complicat, altul il pune in biblioteca lui din Normandia si cel de-al treilea exemplar il daruieste prietenilor. Eu am o carte despre Marta Bibesco pe care mi-a dat-o el.

Cu Armani, la fel, am avut o relatie foarte buna. Cind a murit partenerul lui, Sergio Galeoti, cu care cladise tot imperiul, ne-am intilnit la un show de moda. Eu venisem cu o echipa de televiziune. Giorgio era in doliu si nu vedea pe nimeni. si-a anulat absolut toate intilnirile. Eu i-am spus asistentei sale, Gabriella: „Uite, am venit cu o echipa. Imi permiteti sa vorbesc eu singura cu el?. Giorgio a fost de acord si am facut un interviu extraordinar cu el. De fapt, nimeni nu-i vorbise despre Sergio, persoana cea mai a­proa­pe de inima lui, iar tot ce voia el era sa vorbeasca de­spre fiinta asta cruciala in viata lui… Asa ca am vorbit si iar am vorbit. In spatele lui vedeam PR-ul care facea semne sa ne oprim, dar el nu voia. El era intr-o conver­sa­tie personala cu sine. Am filmat timp de o ora si jumatate. Ne-am spus apoi la revedere si, citeva saptamini mai tir­ziu, i-am trimis filmul in intregime cu un biletel pe care i-am scris: „Asta a fost o conversatie personala si, in acelasi pachet, un alt film de citeva minute, pe care i-am scris: „As­ta este ce va aparea pe post. Am folosit numai ce nu era personal. Din motive ca astea, oamenii aveau incredere in mine si aveam acces peste tot. M-am mai inteles foarte bine cu Ralph Lauren, cu care am lucrat foarte mult, cu Christian Lacroix… Inca mai am scrisori de la toti. Apoi am acceptat acel job la Oscar de la Renta, asa ca… s-a cam terminat.

ELLE: Dintre designerii tineri de astazi, aveti citeva nume preferate?

M.S.: Da, port destul de mult Dries Van Noten. Armani continua sa aiba un loc aparte in preferintele mele. Apoi, ii gasesc foarte talentati si pe Marithé et François Girbaud. Imi plac Peter Som, Philip Lim… Eu amestec mult lucrurile scumpe cu lucruri mai putin scumpe, dar mai individualis­te. Imi place sa-mi creez propriul amestec, propria combinatie. Cumpar cite putin de peste tot, am un ochi bun pentru culoare si stiu ce-mi vine bine. si foarte des amestec haine pe care le am de 20 de ani cu haine mai noi. Nu prea cumpar la Londra decit in perioadele de sold, pentru ca e prea scump. si nu ma duc niciodata la shopping… Asa, din cind in cind, vad cu coada ochiului ceva si cum­par, dar nu ma duc niciodata la shopping. Niciodata nu cumpar o rochie pentru un eveniment anume, decit daca in­tr-a­devar nu am nimic. si nu-mi pasa daca port acelasi lucru de multe ori.

ELLE: Spuneti-ne despre proiectele pe care le aveti acum in tara. Practic, ati venit in România cu un eveniment economic, dar apoi lucrurile au mers cumva spre caritate.

M.S.: Am continuat pe partea de economie mai intii ca jurnalista, schimbind de data asta domeniul lifestyle pentru politica si finante. Apoi, in paralel, mi-au cerut mai multe organizatii caritabile sa lucrez cu ele. Mai cu seama in domeniul protectiei copilului. Am devenit patron – adica presedinte onorific – la mai multe fundatii, printre care The Hospices of Hope, Casa Sperantei, unde dam sprijin medical si luam in ingrijire pacientii care au boli incura­bile sau cronice. Asa ceva nu exista in România. Am instaurat un colegiu unde se invata specialitatea asta de ingrijire paleativa, la Brasov, unde este centrul nostru. Mai facem unul la Bucuresti, pentru ca in domeniul asta nu numai Ro­mânia, ci toate tarile din Est stau prost. Daca ti s-a diagnosticat o boala terminala, te trimit acasa sa mori… Celalalt proiect foarte mare este Hope & Homes for Children, unde incercam sa golim institutiile si orfelinatele, adica sa gasim solutii mai individuale – sa gasim parintii, familia apropiata, parinti adoptivi; daca nu reu­sim toate astea, constituim small family houses, unde pot locui 5-6 copii. Pentru cei handicapati, facem casute mici, cu oameni pregatiti sa-i ingrijeasca. Ne mai ocupam de tranzitia lor si de integrarea in societate o­da­ta ce implinesc 18 ani. Un alt proiect la care tin mult se numeste FARA, o organizatie caritabila unde sint presedinte onorific alaturi de Printul Charles si de Nicole Kidman. Este o fundatie britanica si se ocupa mai cu seama de copiii care sint „praful vietii: copii care uneori n-au nume, nu stim exact ce virsta au. De obicei, consiliile locale sau municipale ne atrag atentia asupra lor si a­tunci ii adunam, ii invatam o meserie, le dam o casa, ii ajutam sa se integreze in so­cietate… Pe urma, ma ocup la un nivel mult mai mic, personal, de alte si alte fundatii si organizatii.
 

ELLE: Ce relatii aveti cu politica? Nu vi s-a intimplat in proiectele dumneavoastra sa va ciocniti de politica?

M.S.: Nu, pentru ca am luat inca de la bun inceput o atitudine complet apolitica. Am lucrat foarte bine cu toti politicienii. Intr-un interval destul de scurt de timp, am lucrat cu mai multe guverne. Nu cred ca este rolul meu sa am pareri politice. Eu am trait departe atita timp, asa ca ma abtin putin. In afara de asta, in România exista o mare problema cu zvonurile, se tranziteaza informatii gresite cu o usurinta extraordinara, cum nu prea am mai intilnit altundeva. Aici poti sa distrugi o reputatie destul de repede. si mai e si problema presei, o presa mult prea politizata. Eu nu vreau sa intru in haosul acesta. In plus, ca orice tara postcomunista, totul este politizat mult prea mult. In lume lucrurile-s mai simple.

ELLE: Dar prietenii domneavoastra din Londra, din New York, din lume, cum vad România? Ce le spuneti despre România?

M.S.: Eh, la inceput, cind eram foar­te tinara, nu vedeau România de­loc. Cu timpul si, evident, cu dez­vol­tarea Uniunii Europene, au ince­put sa priveasca incoace din ce in ce mai mult. Intr-o vreme ne-au va­zut prin tot felul de filtre ridicole, cum ar fi Dra­cula, dar trebuie sa spun ca e putin si vina noastra. Este responsabilitatea noastra sa ne prezentam extern, nu es­te responsabilitatea Angliei sau Spa­niei cum se prezinta România. Deci noi de mult timp trebu­ia sa fa­cem un efort concertat ca sa construim o imagi­ne care sa ne reflecte cu ade­varat. Am fost foarte ofuscati din cauza imaginilor despre noi in alte tari; ei bine, e si vina noastra…

ELLE: Ce va exaspereaza cel mai mult la România, la români?

M.S.: Mai sintem inca foarte haotici… Ma enerveaza oarecum aceleasi lucruri de cind am venit. Timpul nu are inca suficienta va­loare. Se iau angajamente prea usor, se spune „da, da, nici o problema si dupa aia, cind revii, nu s-a facut nimic. O tendinta care clar este iesita din comunism, aceea de a nu-ti asuma responsabilitatea individuala. Discursul pe care-l aud cel mai frecvent este „nu-i vina mea, „nu-mi pasa. Nu exista inca un dialog autentic. Pe urma, a ramas putin notiunea asta ca informatia este putere, asa ca daca stiu ceva, tin acel ceva ca sa am putere. Apoi mai exista si o tendinta de a-ti face treaba superficial, ceea ce inseamna sa pui pe altcineva sa munceasca pentru tine. De exemplu, uneori cind dau o sarcina cuiva, acesta se intimpla sa revina in cinci minute, spunind ca a terminat. Cind ma uit ce-a facut si vad ca e plin de greseli, zic: „Nu-i bine, fa-ti treaba. Job-ul meu este sa fac job-ul meu, al tau sa-l faci pe-al tau. Nu pot sa fac eu in locul tau'. In plus, mai persista inca o tendinta foarte ierarhica aici. Sint uimita ca toata lumea vorbeste despre patron ca despre domnul presedinte. Was ist das? Extrem de ierarhic!
In schimb, umorul, creativitatea, cultura sint foarte inalte. Din alte puncte de vedere, tara asta este asa de dotata… Din momentul in care pleci din Bucuresti si mergi in sate, des­co­peri ca românii sint buni, au umor, gasesti tot soiul de oameni de o calitate remarcabila.

ELLE: Cum ati reusit sa creati echilibrul intre viata dumneavoastra de familie si o viata profesionala atit de incarcata?

M.S.: Ah, e o perpetua cautare a echilibrului, e foarte important sa-l gasesti. Uneori, in viata se intimpla sa-ti sca­pe acest echilibru si pe urma esti nevoit sa reajustezi. Am avut perioade in care am reusit asta, am incercat ca activitatile mele sa aiba un impact cit mai mic asupra altora, dar citeodata cu un consum foarte mare pentru mine. Trebuie sa fii foarte organizat. Apoi, am invatat ca nu trebuie sa fac eu totul si acum sint destul de buna la a delega, dar mai cu seama la a gasi oameni talentati cu care sa lu­crez. stiti, românii inca n-au invatat complet sa lucreze in echipa. Dar, uite, asta e unul din lucrurile bune aduse de companiile multina­tionale: românii merg sa faca un stagiu in alte tari si revin cu alte idei si conceptii despre munca. si eu invat de-a lungul drumului. Fiecare evoluam si cred ca asta e secretul echilibrului, sa evoluezi, sa inveti mereu.

ELLE: Aveti o casa la New York, una la Londra, una la Bucuresti… Unde sinteti „mai acasa'?

M.S.: Sint destul de acasa in multe locuri… si stiti ce? Nu sint sigura ca un refugiat ajunge vreodata sa fie 100% acasa undeva. Eu ma uit la prietenii mei americani, care s-au nascut acolo… Ei n-au nici un dubiu. Eu sint un produs diferit… un fel de amalgam. Dar sint românca. Totusi, sint romanca.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK