Marina Sturdza – Povestea unica a unei femei de un rafinament desavarsit

Marina Sturdza este o prezenta care impune. Cand a intrat in studioul foto in care noi ne aflam deja de trei zile, pentru editorialul dedicat ELLE Style Awards, simpla sa aparitie a schimbat ritmul lucrurilor.

Trecand printre mesele de machiaj, aruncand o privire catre stander-ele incarcate de haine, dand binete oamenilor care isi faceau inca de lucru cu luminile si cu fundalurile, Marina Sturdza a schimbat complet (si fara intentie, imi imaginez) atmosfera intregului studio. Dintr-odata, fetele de la machiaj se grabeau sa isi ofere serviciile, iar noi, echipa ELLE, nu stiam ce sa facem mai intai pentru ca sederea ei alaturi de noi sa fie cat mai confortabila si placuta. Marina Sturdza, insa, parea sa se simta in largul sau, zambind binevoitoare si binedispusa catre noi toti.

De altfel, prezenta intr-un studio foto in care se trag cadre de moda nu ii este straina. A lucrat in moda, ca jurnalist, multa vreme, cu mult inainte ca noi sa stim macar ce este si cum se face moda. Si chiar despre asta o intreb in primul rand, curioasa despre istoria ei indelungata cu domeniul in care noi lucram acum. Si asa incepe povestea.

„Mi se pare, pana la un punct, ca defileurile la care mergeam la vremea aceea erau un fel de circ, ca un performance, si erau foarte creative. Pe multi dintre designeri i-am cunoscut de la inceputurile lor. Apoi, si-au facut nume mult mai mari. Dar, in sfarsit, in anii 70 si la inceputul anilor 80 erau foarte accesibili. Si, daca te cunosteau si era si un respect reciproc pentru meseria respectiva, puteai sa vorbesti cu ei despre tot felul de lucruri. Pe mine ma interesa intotdeauna sa descopar ceva nou, sa arat ceva foarte personal. Asa, in opt-zece ani, am putut sa ii cunosc personal si foarte bine, si nu le era teama sa se deschida fata de mine.

Nu intentiona sa lucreze in moda, imi spune. Plecata in exil in Elvetia si apoi in Canada, pe drumul luat de multi dintre reprezentantii aristocratiei romanesti dinaintea instaurarii comunismului, terminase scoala si voia sa devina diplomat. Si-a luat un an de pauza pentru ca era extrem de tanara, la doar 15 ani, si era mult prea devreme sa mearga la universitate. A revenit in Europa pentru o vreme. Apoi, a lucrat la cel mai important muzeu din Canada. „Asta mi-a deschis ochii. Dupa care am decis sa fac Belle Arte. Am lucrat in departamentul de textile, primul meu post insemna sa recataloghez toate hainele care veneau… de la Vionnet, Dior, Balenciaga, nume vechi si rasarite. La universitate, primul an era mai general, apoi trebuia sa te specializezi. Eu am facut ilustratie si pictura, dar mi-am dat seama ca nu aveam talentul pe care, de fapt, ar fi trebuit sa il am. Puteam sa fac lucruri repede, dar nu aveam dorinta sa inventez. Atunci am inceput sa scriu despre design, arhitectura, voiaje, moda si asta a crescut treptat. Cand am inceput cu moda si cu designul am scris pentru vreo 35 de publicatii. Ca freelancer. Nu cred ca ai mai putea sa o faci acum, dar scriam in mai multe limbi, de exemplu in mai multe editii Harpers Bazaar. Puteam sa revand materiale care fusesera folosite, din Canada, in Australia, pentru ca am pastrat intotdeauna drepturile de autor.

In anii de jurnalism de moda a cunoscut si a intervievat multe dintre numele celebre si azi ale industriei. Interviul luat lui Giorgio Armani dupa moartea partenerului sau a devenit aproape legendar – inca se vorbeste despre el in presa de moda, zeci de ani mai tarziu. Cu unii dintre designeri a devenit chiar prietena, dar tonul firesc cu care povesteste despre ei nu indica nici un moment ca alaturarea ar flata-o. Pur si simplu e felul in care s-au insirat lucrurile intr-o viata de om.

„Am fost in special apropiata de Lagerfeld, care e un geniu. Era mai putin slefuit si dichisit fata de cum este acum, nu devenise inca o profesie cum se prezinta, dar era mult mai spontan si era foarte interesant si creativ. Cumpara carti in trei exemplare, punea unele pentru arhiva si pe celelalte le citea si le dadea mai departe. Pe Ralph Lauren l-am cunoscut la inceputurile sale si asta s-a stricat cand m-am dus sa lucrez la Oscar de la Renta. Eu nici macar nu cautam de lucru. Oscar mi-a oferit, timp de un an, un post. Nu m-am asteptat deloc si eram intr-o seara la masa cu Ralph Lauren. Si, cand i-am spus ca urma sa lucrez la Oscar, a plecat. M-a lasat balta pe loc. Era foarte, foarte suparat. Dupa aia i-am scris si i-am explicat ca eu nu cerusem niciodata un post, ca mi s-a oferit si era un moment potrivit sa ma mut din Canada. Nu prea mai erau multe lucruri pe care nu le facusem. Si in Italia devenisem foarte apropiata de Armani, ca venisem de multe ori si cu televiziunea, si am putut sa fac foarte multe cu un om foarte reticent, spune, referindu-se chiar la acel interviu.

Curand dupa aceea, a decis ca moda ca industrie nu mai era neaparat pentru ea. Trecuse, de la jurnalism, in interior. Lucra pe 7th Avenue, un mediu extrem de competitiv si deseori rautacios. Dar, zice, „in moda nu ai nici o valoare in afara de viitoarea colectie. Cat de mult il iubeam pe Oscar, nu m-am regasit foarte mult in zona asta. Chiar in anul in care am ajuns eu acolo, meseria devenise mai mult un business. Nu mai eram iluminati de creatie, era un moment economic greu. La un moment dat a inceput sa-mi devina totul repetitiv. Cunosteam deja industria. Trecea un sezon, schimbai, refaceai… si atunci am decis. Aveam vreo 42-43 de ani si cred ca a contat si varsta, dar m-am gandit ca nu mai invatam. Si cand nu mai inveti cred ca e timpul sa schimbi.

O intreb daca mai urmareste domeniul (desi stiu ca o face si observ vesta cu motive traditionale romanesti semnata de Valentina Vidrascu, semn ca e atenta la designerii din tara) si daca nu cumva i se pare, astazi, ca moda nu mai este ce era in vremurile in care lucra pe 7th Avenue. „Inevitabil urmaresc moda, dar eu cred ca am moda mea, fiindca am tendinta sa aleg din ce vad doar ce imi vine mie. Fusta pe care o port are cativa ani, cu body-urile… ma organizez in jurul lor. Eu mi-am gasit look-ul. In sezonul acesta au fost prea multe printuri, totul foarte amestecat… it passed me by.

Moda mea este o sintagma care se potriveste perfect stilului Marinei Sturdza – e unul atat de clar, atat de increzator, de bine definit si de potrivit persoanei care este incat nu ti-ai putea-o imagina purtand vreodata altceva. Bijuteriile care ii impodobesc mainile, nuantele sobre cu care se inconjoara, precizia cu care cere, la machiaj, un ton „putin mai mov pentru rujul de buze arata ca femeia aceasta stie bine si a aflat cu multa vreme in urma ce i se potriveste, iar de la calea aceasta nu are motive sa se abata. In schimb, moda actuala, cu frivolitatile si consumerismul sau, nu o impresioneaza. Pentru ca a vazut de toate. „Eu nu m-am gandit prea mult la frivolitatea modei, pentru ca am inceput cu istoria ei. La muzeu erau niste colectii extraordinare. Apoi am fost mult in fabrici, vedeam cum se tese si cum amalgamau traditii vechi cu unele noi si cum unele lucruri nu se puteau inlocui. Era si o perioada atat de creativa si apreciam si partea sociala… ca, totusi, moda te exprima si inainte sa deschizi gura. Ce porti a spus mult despre tine cand nu ai timpul sa te explici. Mi se pare ca e si o politete in moda, un dialog, o creativitate. Deci sunt traditii si e un limbaj intreg acolo. Acum, e adevarat, se consuma excesiv si consumul nu mai aduce calitate. Moda e, de la sfarsitul anilor 70, intr-un ritm mult mai accelerat. Nici nu stiu de unde a venit ideea asta ca trebuie sa tot schimbi lucruri!

Ne intoarcem si imi spune cum a ajuns sa lucreze la Natiunile Unite. Prietenii ii tot spuneau ca ar trebui sa aplice si a facut-o, in cele din urma, cand a simtit ca schimbarea ii este necesara. Nu a luat primul post, ci pe al doilea, si s-a mutat de la New York la Geneva, la UNICEF, iar de atunci a fost mai tot timpul intr-un avion. Cutreiera din Nepal pana in Guatemala, si imi povesteste despre oamenii alaturi de care lucra (nu toti dintre cei mai priceputi) si despre ce a invatat aici, cu diplomatia care trebuie sa ii fi ghidat si prima dorinta profesionala. „UNICEF-ul facea o treaba destul de exemplara, dar erau complicatii de structura si eu eram obisnuita cu standardele mele. Care, trebuie sa spun, erau mult mai inalte decat rezultatele cotidiene acolo. Imi era pofta sa inaintam, sa iesim din niste conjuncturi. Cred ca am facut cat se putea si nu sunt inca sigura daca mi-au cerut demisia sau eu am demisionat. Oricum, am plecat. Atunci multi prieteni mi-au trimis un anunt din Herald Tribune despre un summit romanesc.

La acest punct al povestii, trebuie sa spun ca Marina Sturdza se intorsese deja o data acasa, in Romania, dupa caderea comunismului. Venise discret, insotita de mama si de matusa sa, in 1992. Stateau la Continental, in Bucuresti, cand au fost anuntate ca trebuie sa elibereze apartamentul pentru ca urma sa soseasca in tara regele. Au mai fost doar pana la Targu Jiu, sa vada monumentele lui Brancusi. Si apoi au plecat. A doua intoarcere a fost abia in 1997, dupa ce aflase despre summit-ul despre care vorbea mai devreme. „Ma apucase un dor sa am o identitate romana, si cu of, si cu vai, si cu mare dificultate, am avut pasaport romanesc. Si am decis atunci sa scriu o scrisoare, sa cer (ceva ce nu facusem niciodata). Am scris la Herald Tribune ca as vrea sa imi ajut tara si m-au chemat o saptamana mai tarziu sa imi spuna ca persoana responsabila de summit este extrem de bolnava si nu mai poate sa lucreze. O saptamana mai tarziu am plecat spre Romania sa lucrez cu Presedintia ca sa organizam acest summit. Era Constantinescu presedinte. Si tin minte ca plecasem complet ilegal din tara, si cand am revenit ma astepta protocolul. Mi s-a parut foarte frumos.

A reusit sa organizeze acest summit foarte complicat (mai ales ca, imi spune, Guvernul nu era functional si la Cotroceni nimeni nu era pregatit pentru ce avea sa urmeze, iar toate raspunsurile punctuale care ar fi ajutat-o nu veneau decat tarziu, dupa miezul noptii, de obicei de la Zoe Petre) si apoi inca doua evenimente de care se legau multe dintre sperantele economice ale romanilor de a trai intr-o tara mai prospera. Si, de atunci, nu a incetat sa ajute.

Acum, Marina Sturdza e implicata intr-o multime de organizatii caritabile alaturi de care face tot soiul de lucruri, cele mai multe dintre ele dedicate copiilor saraci ai Romaniei. O intreb daca e un soi de datorie, de responsabilitate care o mana. „Un simt al datoriei l-am avut dintotdeauna, spune, „mi s-a inculcat de cand eram mica, am fost foarte sever crescuta. Si apoi, cand am venit in tara, am fost foarte atinsa. Cred ca tinerii erau cei mai curiosi in legatura cu mine si mi-au dat rolul acesta de model si o anumita valoare. Eu cred ca au lipsit vreme indelungata in tara modelele de comportament. S-au sters toate si s-au sters voit si acum totul trebuie recladit. E o lipsa.

Cat despre ce face, de-abia asteapta sa povesteasca. „La un moment dat foarte multe caritati au inceput sa ma cheme. M-am alaturat celor care mi se pareau cruciale pentru Romania, ori foarte bine organizate fiscal. Astfel, am ajuns cu foarte multe, trei sau patru mari de tot. Homes & Hopes for Children, cu care cred ca am schimbat sistemul si am salvat mii de copii. Cu a doua, Hospice Casa Sperantei, implinim 25 de ani de munca si mi se pare foarte important sa asiguram un sfarsit cu demnitate oamenilor de aici. Apoi sunt foarte implicata in Fundatia FARA, care implineste 25 de ani. Aici avem copii semnalati de judete, fara documente sau care au fost abandonati, si le asiguram un viitor, ii invatam o meserie. Problema cu multi copii care au fost in institutii pana la 18 ani e ca nu au fost invatati cum sa traiasca. Iar la 18 ani sunt scosi din institutii complet nepregatiti. Mi se pare foarte important, fiindca ce facem cu copiii e ce va fi tara noastra peste 10 sau 20 de ani. Educatia e absolut cruciala, deci sunt implicata in mai multe caritati de invatamant, si in cea a lui Leslie Hawke (OvidiuRo, n. red.), unde suntem complet axati pe invatamantul prescolar, pentru ca s-a dovedit ca un copil ia obiceiuri bune si e mult mai probabil sa termine scoala daca merge la gradinita. Pe urma, mai este Pro Patrimoniu, unde incercam sa salvam si sa educam poporul despre cum se salveaza cladiri, ca sa mai ramana ceva autentic din tara asta. Incepe sa dea rezultate si tinerii sunt mult mai receptivi decat cei care au crescut doar in comunism. Apoi, activez in mai multe caritati mai mici. Sfantul Dumitru, Acorns, diverse… lucrand de atatia ani, sunt destul de priceputa in domeniu si ce ma bucura si ma sporeste e ca, in fine, vad tineri talentati, creativi, care ajung in pozitiile pe care le merita. Azi-dimineata eram la Guvern si eram uimita ca sunt mai toti tineri acolo. Mi se pare ca e foarte bine pentru tara.

Daca toate lucrurile pe care le face par multe sau obositoare, pentru Marina Sturdza lucrurile nu stau asa. A fost dintotdeauna implicata in caritate, la fel si familia sa. Una dintre bunicile sale a fost presedinta Crucii Rosii si a facut chiar inchisoare pentru asta. Cealalta a fost infirmiera de razboi si a facut toata Rusia pe front. Are, deci, o lunga traditie in a servi. Si apoi, „eu nu am cautat lucrurile astea, doar raman cu cele cu care am inceput si se mai alatura si altele, daca cred ca au merit si ar beneficia de un sprijin oarecare. Mi se pare bine, si cu cat sunt mai bine cunoscuta, cu atat pot sa le ajut mai mult. Toate au inceput sa se lege, s-au innodat destul de natural. Bun, pe mine ma sporeste. Un prieten mi-a spus la un moment dat ca nu o sa pot sa salvez toti copiii. Da, nu toti, dar salvez cat pot eu. Si cat putem. Munca e fara sfarsit, imi dau seama, dar e cu progres, si e un fel de a educa poporul post-razboi si post-comunism. Daca as fi incercat, acum 20 de ani, sa fac unele lucruri pe care le fac acum, nu raspundea nimeni. Acum vin in fiecare an, sunt mandri de ce se reuseste si nu le mai e teama sa se profileze in bine. Tinerii valorizeaza experienta lor ca voluntari. Nu se sfarseste munca, dar te tine in priza. E optimista, imi spune, de la natura, dar in ultima vreme se bucura sa vada ca optimismul ei incepe sa fie mai bine fondat. E optimista chiar si in legatura cu clasa politica, desi a refuzat dintotdeauna sa se implice: „M-am ferit si cred ca am facut bine, dar asta nu inseamna ca sunt oarba si ca nu am preferinte personale.

O mai intreb, in cele din urma, dupa doua ore de povesti, cum i-a fost ca femeie si cum a vazut ea feminismul, miscarea care a inceput pe cand era o tanara in Canada si care mai are atata munca de facut si astazi. „Am fost intotdeauna foarte implicata in asta, zice, „dar nu mi-a placut perioada extrema in care trebuia sa iti arzi sutienul. Adevarul este ca eu, personal, nu am avut probleme, ori le-am gestionat destul de bine. Am avut posturile potrivite, nu cred ca a fost un post pe care l-as fi vrut mai mult. Eu nu am resimtit personal nevoia, dar vreau sa vorbesc despre importanta de a amesteca femeile si barbatii peste tot. Se imbogateste tot procesul daca este diversitate, si femeile abordeaza lucrurile putin altfel si sunt mult mai constiente de efectul probabil. Am studiat foarte mult si e interesant ca s-au facut progrese. Dar tot mai exista probleme si nu stiu daca o sa se sfarseasca vreodata. Desi, uite, toata echipa voastra e feminina. La Banca Mondiala, de exemplu, sunt foarte multe femei. Incepe. Chiar si in Romania avem o lunga traditie de femei care sunt sefi de societati mari. Cand am facut summit-urile si trebuia sa tratez cu ministri, gaseam intotdeauna femeia desteapta din spate si rezolvam lucrurile impreuna. Mai sunt lucruri de facut, dar cred ca lumea e destul de constienta. Incepe, incepe…, imi spune cu un zambet.

Citeste si:
Interviu exclusiv: Cate Blanchett, de vorba cu Roxana Voloseniuc

Fotografii: Dan Beleiu

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK