Madeleine Thien – Despre certitudini si incertitudini

Scriitoarea canadiana Madeleine Thien a venit in Romania vara aceasta din doua motive: ca invitata a Festivalului International „Zile si Nopti de Literatura, unde a fost laureata cu Premiul acordat de Uniunea Scriitorilor din Romania si pentru a participa, impreuna cu partenerul ei, scriitorul Rawi Hage, la Tirgul de Carte Bookfest. Am profitat de prezenta ei aici pentru a o invita la o intilnire a Clubului de Carte ELLE. si, pentru ca Madeleine ne-a cucerit iremediabil, am invitat-o la o discutie despre romanul Certitudine (Editura Humanitas Fiction), despre istorii de familie si despre limitele cunoasterii celor pe care ii iubim.

ELLE: Ai cochetat multi ani cu dansul, dar acum esti scriitoare. Cum ai trecut de la dans la scris?

Madeleine Thien: La inceput am incercat sa le fac pe amindoua. Am studiat baletul de la cinci ani si apoi, cind am intrat la Uni­ver­si­tate, am studiat dansul modern. si am vrut, de ase­menea, sa scriu. La Universitatea unde studiam am crezut ca pot sa le fac pe amin­doua, pentru ca ei aveau si un program pentru scriitori, dar s-a intimplat sa nu fie disponibil in anii cit am fost eu acolo. Atunci am luat decizia sa renunt la dans si sa ma duc la o alta universitate, unde puteam studia scrisul. Iubeam dansul, dar chiar si atunci cind iubesti ceva, poti sa-ti dai seama ca nu ai suficient talent. Iar eu am avut acel sentiment. Scrisul a ramas singurul lucru pe care voiam sa-l fac pentru tot restul vietii mele. |ntr-un fel, cred ca asta a fost cea mai res­pon­sabila decizie pe care am luat-o vreodata, pentru ca dansul era pentru mine o placere, pura placere, dar scrisul simteam ca este vocatia mea.

ELLE: Cum asa? |n ce fel ai simtit asta?

M.T.: Pur si simplu, iubeam cartile. si sim­team ca scrisul imi este mai potrivit, ca exista povesti pe care doream sa le spun. Ma simteam in largul meu cu limbajul, cu cuvintele. Iubeam mult dansul, dar nu eram sigura daca voiam sa-l si creez, sa-l interpretez pe scena macar; imi placea doar sa-l practic. Asadar, in final nu a fost o decizie grea. A fost greu sa renunt la dans, dar n-a fost greu sa ma indrept spre scris.

ELLE: Sa vorbim despre romanul Certi­tu­dine. Protagonistii acestei povesti par sa semene destul de mult cu familia ta: parinti emigrati din Asia in Canada, o fiica nascuta in tara adoptiva… Mai exista si alte corespondente? Cit din cartea ta este fictiune si cit este realitate?

M.T.: Cartea incepe cu povestea buni­cului, tatal lui Matthew, care colaboreaza cu japonezii in timpul ocupatiei acestora in Bor­neo de Nord. Acest episod se ba­zeaza pe singurul lucru pe care-l stiu, de fapt, despre bunicul meu – pentru ca tatalui meu nu-i place sa vorbeasca despre fami­lia lui ramasa in Malaezia, de care noi am fost separati, instrainati. Razboiul si bunicul erau subiecte sensibile in familia mea. Tot ceea ce stiam era ca el fusese obligat sa colaboreze cu fortele ocupante japoneze si ca, atunci cind razboiul s-a incheiat, a fost omorit. De fapt, nu i-au gasit niciodata cadavrul. Tata mi-a spus ca ultima amintire pe care o are despre tatal sau este ca niste soldati au venit acasa, au intrebat de el si au plecat impreuna. A fost ultima data cind l-a vazut. Mai tirziu au auzit diverse zvonuri – ca fusese luat pe o barca sau ca fusese impuscat si cadavrul aruncat in mare.

Ei, de aici mi-am inceput romanul. Cind am fost in Malaezia, am crezut ca pot afla mai multe despre ce s-a intimplat cu bunicul meu, dar nu a fost posibil pentru ca, pe de-o parte, oamenii nu-si mai aminteau de el, iar pe de alta parte, cei de virsta lui plecasera sau erau batrini si nu voiau sa vorbeasca despre razboi. Pierdusera si ei oameni dragi, nu voiau sa-si aminteasca si nu mi s-a parut corect sa deschid iar capitolul asta. Deci pina la urma a fost o munca de imaginatie pura. Personajul bunicului a trebuit sa vina complet din imaginatie, pentru ca nu stiam ce fel de om era. Dar asta a fost saminta principala a romanului. De acolo totul se intimpla in spirala. Partea pe care am incercat sa o redau cel mai realist a fost cea despre mama.

Personajul Clara am incercat sa-l construiesc pornind de la mama mea, pentru ca ea a murit in 2002 foarte brusc, in timp ce lucram la aceasta carte, si am vrut sa gasesc o cale sa-i aduc un omagiu, pentru ca a fost o femeie foarte puternica si care m-a sustinut intotdeauna. Ea a fost liantul care a tinut familia inche­ga­ta si, totusi, multe din durerile ei personale le-a pastrat as­cunse. Am vrut sa scriu despre genul asta de personaj feminin: pu­ter­nic, care face multe sacrificii, dar stie de ce le face si nu are regrete. Sau daca are, le ascunde. ~sta a fost cel mai greu lucru pentru mine, pentru ca dorinta de a o portretiza era foarte mare, dar iscusinta… nu in aceeasi masura. Nu reauseam s-o fac. Nu puteam sa creez un personaj atit de complex precum mama si asta cred ca e interesant: totul a inceput ca o fictiune si apoi lucrurile pe care am vrut sa le fac reale n-am putut, asa ca a trebuit sa recurg la fictiune. E un mix ciudat intre realitate si fictiune in cartea asta.

ELLE: Apropo de Clara, dar si de fiica ei, Gail… Femeile din cartea ta par sa fie mai puternice decit barbatii. E ceva ce ai simtit in familia ta sau exista o alta explicatie?

M.T.: Da, e foarte interesant… Mi s-a mai spus asta. N-am avut aceasta intentie, dar cred ca a iesit asa pentru ca acea gene­ratie de emigranti din care faceau parte si parintii mei venea de multe ori din tari in care barbatii erau capi de familie si, atunci cind au emigrat, lucrurile s-au schimbat: ei nu au mai putut sa asigure traiul familiei, asa cum o faceau acasa. Cred ca a fost dificil pentru ei, au resimtit asta ca pe o pierdere a demnitatii si s-au simtit rusinati ca nu-si pot intretine familii­le. |n schimb, in cazul femeilor situatia era oarecum inversa: ele s-au trezit intr-o socie­tate in care aveau un grad diferit de libertate si mult mai multe oportunitati decit in tarile din care veneau.

ELLE: E interesant… Deci pentru femei a fost o experienta benefica…

M.T.: Da, cu siguranta pentru mama mea, care in mod normal in Malaezia ar fi stat acasa sa aiba grija de copii si ar fi avut servitori. Era o lume diferita, un stil de viata diferit. Dintr-o data, a fost nevoita sa lucreze si cred ca si-a gasit locul. N-a mai vrut niciodata sa se intoarca in Asia, era foarte fericita in Canada. Cu tatal meu era alta poveste: el mereu tinjea sa se intoarca si ii era dor de viata de acolo si de Malaezia. Cred ca asta a creat o divizare in acea prima generatie de familii imigrante.

ELLE: Vorbind despre parintii tai, ti-as pro­pune sa ne intoarcem la parintii din carte, la parintii lui Gail. Exista si o drama sentimentala in aceasta familie, pentru ca tatal avu­sese o poveste de dragoste din tinerete pe care nu o poate uita. S-a intimplat asta si in familia ta?

M.T.: Da, desi intr-un mod diferit. |mi amintesc ca mi s-a spus pe vremea cind eram adolescenta ca am un frate vitreg in Malae­zia, dar cam atit. si apoi, fara vreun motiv anume, am uitat de asta. Cind m-am intors in Malaezia, ani mai tirziu (aveam 25-26 de ani), cineva m-a pus in legatura cu el si asa am ajuns sa-l cunosc. Povestea pe care o spun in roman este totusi destul de diferita de cea reala.

ELLE: Mai este un episod interesant in carte, si anume cel al infidelitatii cu care Gail are de-a face. Esti interesata de genul asta de experiente feminine, cum ar fi iubirile din trecut sau infidelitatile?

M.T.: Nu stiu sigur, cred ca da. Ma intereseaza lucrurile pe care ni le spunem noi insine intr-o relatie si genul de alegeri pe care le facem. |ntr-un fel, cartea vorbeste despre variantele care ne sint la indemina in viata, despre alegerile pe care le facem si cum ne influenteaza asta viata, modul in care fiecare decizie ne remodeleaza destinul. Unele dintre ele sint alegeri mari, de exemplu daca poti sa minti in relatie si totusi sa te astepti ca acea relatie sa mai insemne ceva. Cred ca am vrut sa intorc ideile pe toate fetele. |ntr-un fel, infidelitatea din carte este parte a unei dez­bateri mai largi, despre alegerile pe care Gail le face si cu care trebuie sa traiasca apoi. Cred ca, in acest caz, nu e vorba atit de mult de infidelitate, cit de faptul ca cei doi nu stiu unde se pozitioneaza unul fata de cela­lalt, nu mai stiu cum sa-si vorbeasca. Sint in­teresata de infidelitatea in sine si poate intr-o zi o sa scriu despre ea intr-un mod diferit, dar in acest caz a fost vorba mai curind de consecintele infidelitatii.
 

ELLE: In carte vorbesti, in diverse circumstante, despre cunoasterea celor pe care ii iubim. Cit de adinc consideri ca putem ajunge sa-i cunoastem pe cei de linga noi, fie ca vorbim de partener, de parinti sau de copii?

M.T.: Mi se pare imposibil de masurat. Un lucru care m-a fascinat atunci cind am scris aceasta carte este faptul ca sint atit de multe lucruri pe care personajele mele nu le stiu unul despre celalalt: Gail despre parintii ei, Matthew si Ani despre trecutul lor… Cu toate aceste goluri, exista o mare apropiere intre ei, exista acel sentiment ca se cunosc in mod intim. De asemenea, ei ajung sa accepte faptul ca exista lucruri pe care nu le pot cunoas­te. Nu stiu daca intrebarea ta isi gaseste raspuns in carte.

ELLE: Dar tu personal ce crezi? Cit de mult poti sa cunosti pe cineva iubit si in ce punct ceea ce stii e de ajuns pentru ca relatia sa-ti confere siguranta, incredere?

M.T.: Cred ca este o intrebare vesnic valabila pentru mine. Exista o parte din mine care spune ca la un moment dat nu poti sti mai multe… Este unul din lucrurile dificile intr-o relatie, faptul ca mereu ramii un individ solitar, singular. E ca atunci cind ai senzatia ca a­proa­pe cunosti pe cineva, dar totusi nu poti explica sau masura asta. Nu e ceva tangibil. Poate ca asa este, pur si simplu, dragostea: la un moment dat te simti atit de „acordat cu cealalta persoana incit nu-ti mai pui intrebarea cit de mult o cunosti, sau aceasta nu mai e o intrebare relevanta. Nu stiu, cred ca in toate relatiile trebuie sa rezolvam lucrurile diferit. Pe unii oameni simti ca ii cunosti din prima clipa, iar cu altii, oricit de mult timp ai pe­trece, e ceva intre voi peste care nu poti tre­ce. Asta mi se pare extrem de interesant in relatiile interumane. Mai exista si aspectul  opus, si anume cit de mult ii lasam pe ceilalti sa se apropie de noi. Cred ca trecem prin diferite faze ale vietii si uneori lasam oamenii sa se apropie de noi, iar alteori nu.

ELLE: Gail pare sa fie un alter ego al tau, asa ca sint curioasa de ce ai omorit-o. Chiar era necesar? Disparitia ei subita, ca si cea a tatalui lui Matthew, pare o tema a ta. Are asta legatura cu moartea mamei tale?

M.T.: Da, e o obsesie a mea, la fel ca si toate intrebarile ramase fara raspuns odata cu disparitia cuiva… Am scris romanul exact dupa moartea mamei. Ea a murit in somn, foarte brusc. Nici macar nu era acasa, era in alt oras. Inca tin minte cum am luat avionul ca sa ma duc s-o aduc acasa. si socul. Erau atitea lucruri care au ramas nespuse… Dar am realizat ca acele lucruri erau cunoscute oricum. Insa pur si simplu iti doresti ca persoana aceea sa fi trait mai mult. Parintilor mei le-a fost asa greu dupa ce au emigrat, era mereu o lupta economica pentru supra­vie­tuire si mama abia ajunsese la momentul in care copiii ei crescusera, primii nepoti se nascusera si acum era timpul sa se bucure pur si simplu de viata si sa culeaga roadele tuturor greutatilor indurate. Apoi, caracteristica unei morti subite este faptul ca simti ca ti
s-a furat ceva si despre asta am vrut sa scriu. Despre ce se intimpla cind o viata e retezata brusc. Ce se intimpla cu oamenii din jur. Pare ca persoana disparuta este inca in mijlocul lor. Sint inca atitea lucruri de facut! Cind cineva dispare subit, pur si simplu simti ca nu e corect, ca unele lucruri meritau sa fie lasate sa se termine. Asta e crucial pentru carte, aceste intrebari ramase fara raspuns, aceas­ta viata neterminata…

ELLE: Deci a fost felul tau personal de a face fata mortii mamei tale…

M.T.: Da, exact. Ma intreb cum reusesc alti oameni. Eu, daca nu as fi putut sa scriu aceas­ta carte, nu stiu ce s-ar fi intimplat, pentru ca ma gindeam atit de mult la asta si, cind te gin­desti prea mult la ceva, nu mai ai spatiu liber in minte. M-am simtit norocoasa ca am putut scrie si am transformat experienta asta in altceva – ceea ce mi-a oferit timp si spatiu.

ELLE: Titlul cartii mi se pare foarte bine ales. Este certitudinea atit de importanta pentru tine, pentru noi?

M.T.: Am creat in carte atitea personaje care trec prin momente dificile si cel mai mult isi doresc sa fie sigure de anumite lucruri: ca totul va fi bine, ca se vor reintilni cu anumiti oameni, ca tatal se va intoarce, pentru Clara ca Matthew se va intoarce… De multe ori, viata noastra e in tranzitie, la un punct de cotitura. si cred ca in momentele alea simti ca pamintul se clatina si nu mai stii unde te situezi. Tinjesti dupa lucrurile solide si certitudine – a viitorului tau sau al cuiva iubit –, sau poate tinjesti dupa reasigurari. Cred ca asta ne-a oferit religia mult timp. Indiferent de greutatile din viata ta, puteai sa te indrepti catre ceva. Atunci cind acest punct de sprijin dispare, daca nu mai ai certitudinea religiei, ce te va mai ancora? Cred ca oamenii nonreligiosi trebuie sa-si gaseasca alte certitudini sau trebuie sa invete sa traiasca fara ele.

ELLE: Am auzit ca iti plac foarte mult cartile de stiinta. De unde aceasta pasiune?

M.T.: A debutat dupa moartea mamei, cind voiam pur si simplu sa fac ceva solid, serios… Am vrut sa invat despre modul in care sintem construiti si ce se intimpla cu mintile noastre dupa ce murim. Este o intrebare metafizica, dar in acelasi timp una care se pune si in termeni biologici. Niste neurocer­cetatori ti-ar spune ca tot ceea ce simtim si experimentam, totul se reduce la biologie de baza si este modul in care organele noastre lucreaza impreuna, in simfonie, creind lucru­rile minunate pe care le simtim. Din punctul asta de vedere, de indata ce biologicul se destrama, nu mai existi, pentru ca tu esti reprezentat de celule.

Citeam foarte mult despre diferite boli neurologice, pentru ca mi se parea fascinant cit de mult o parte anume a creierului iti poate altera intreaga persona­litate, facindu-te de nerecunoscut pentru cei din jur. Asta te face sa te intrebi, in mod esen­tial, cine esti tu. Pentru ca, daca e asa usor sa fii alterat de o afectiune, nu mai exista pro­priu-zis un sine de care sa te agati. Dintr-un motiv sau altul, acest lucru m-a consolat, intr-un mod in care literatura si alte lucruri nu au facut-o. In plus, multi dintre autorii stiintifici pe care i-am citit au un limbaj incredibil, plin de poezie, precizie, introspectie, viziune!

ELLE: Personajele tale sint de multe ori imigranti. Cind scrii, ai in minte un mesaj pe care ai vrea sa-l transmiti cititorilor in le­ga­tura cu asta?

M.T.: Cred ca, daca exista un mesaj, ceea ce incerc sa spun prin povestile mele populate cu personaje venite din diverse locuri ale lumii este ca nimeni nu e mai exo­tic decit celalalt. Incerc sa-i pozitionez pe toti pe un teren comun. Canada este o tara cu atit de multi imigranti, care au venit de-a lungul timpului si – desi nu stiu daca altii sint de acord cu mine – eu simt ca povestile din afara Canadei sint, de fapt, povesti tipic canadiene, pentru ca locurile care aduna oameni atit de diferiti sint patrunse de istorii­le lor. Daca un roman care a emigrat in Canada ar scrie un roman despre al doilea razboi mondial sau chiar despre Romania comunista, acea opera ar fi o parte la fel de importanta in istoria canadiana ca si in istoria ro­ma­neas­ca, pentru ca s-a nascut si exista in Canada. Imi place aceasta idee de literatura mare, fara gra­nite, unde fiecare persoana este un alter ego al nostru. Genul asta de literatura ma intereseaza pe mine.

ELLE: O ultima intrebare. In cartea ta vorbesti cu multa caldura si intelegere despre munca de jurnalist, ceea ce m-a facut sa cred ca poate, daca n-ai fi fost scrii­toare, ai fi fost jurnalista. Este adevarat?

M.T.: Da, mi-ar placea aceasta meserie. Iubesc documentarele si mi-ar placea sa fac radio, la fel ca personajul meu. Am facut un curs de documentar radio cind eram studenta si mi-a placut foarte mult. Radioul este mediul prin care poti sa strabati timpul si spatiul foarte usor, pentru ca atunci cind ascultam nu avem nevoie de prea multe indicii, putem sa sarim dintr-un loc in altul, doar cu o sugestie, cu o informatie minuscula. Atunci cind asculti, ar trebui sa inchizi ochii si sa nu mai faci nimic… E ca cititul: are nevoie de un loc in mintea ta. Cred ca este cel mai apropiat lucru de literatura, pentru ca incerci sa existi in mintea cuiva. Mi-ar placea sa fac asta, intr-o buna zi.
 
Foto: Iulian Nan

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK