Interviu: Karl Lagerfeld – Omul fara trecut

Karl, regele incontestabil al modei, este azi intr-o forma de zile mari. Face glume si arun­ca un ochi la corespondenta: printre tonele de scri­so­ri se afla chiar si un prajitor de paine! „Primesc pana si ce­reri in casatorie! Este o femeie care, de zece ani, imi scrie in fiecare zi!

Pentru revista noastra, Karl accepta sa intre din nou in contact cu propria istorie si, lucru rar, sa ne povesteasca despre copilaria lui, despre nebu­nia anilor ‘70 si chiar despre viziunea personala asupra iubirii.

ELLE: Ati fost subiectul unui documentar realizat de Thierry Demaizière: Karl Lagerfeld, un rege singur. V-ati regasit in acest film?
KARL LAGERFELD: E bine realizat… Dar au exa­gerat cu titlul… In primul rand, nu sunt regele nimanui. Pornind de la faptul ca sunt neamt, puteti sa ma numiti dictator, despot, chiar inger albastru! Oricine poate fi singur, dar asta nu inseamna ca devine, automat, rege! Pentru o persoana cunoscuta, singuratatea este un lux care se obtine foarte greu. Iar publicul nu imi lasa spatiu si timp sa reflectez – trebuie sa fiu singur ca sa-mi pot incarca bateriile.

ELLE: In orice caz, asta e impresia pe care o lasati…
K.L.: Sigur, dar poate ca exista o diferenta intre impresia pe care o las si felul in care sunt in realitate! Iar realizatorul, ziaristul, scriitorul sunt exact cei care trebuie sa scoata la iveala aceasta diferenta. Un cineast bun aproape ca trebuie sa-si violeze subiectul…

ELLE: Nu putem viola un mit!
K.L.: Mie mi se pare ca sunt un om obisnuit. Dar recunosc ca ma simt flatat cand sunt oprit pe strada si fotografiat. Iubesc mai ales publicul foarte tanar, intre 20 si 30 de ani; faptul ca ei ma recunosc reprezinta adevaratul meu succes. „Batraneii nu ma agata pe strada. Sunt recunoscut peste tot – ceea ce poate fi o fericire sau o nenorocire, de la caz la caz. De pilda, ador avioanele, dar urasc aeroporturile, mi se par niste locuri unde te atingi de prea multa lume.
In cazul meu, prea multi vor sa ma atinga, ca un fel de razbunare. Odata, a trebuit sa-mi scot haina: eram inconjurat de tot felul de oameni groaznici care ma pipaiau si am simtit cum cineva imi strecoara ceva in buzunar: era o carte de vizita a unui serviciu de masaj intim. Si asta mi se intimpla pe aeroportul Charles de Gaulle!

ELLE: Pe de alta parte, asa cum am vazut si in documentar, ati avut dintotdeauna o putere de atractie irezistibila.
K.L.: Da, pentru ca nu fac parte din establishment. Nu sunt ca ei, dar nu sunt nici ca ceilalti. I was born to be different! Sunt o stea mondiala, recunoscuta in intreaga lume, diferita de anumiti artisti foarte apreciati… In cartierul lor. Nu fac parte din nici o generatie.
Cand eram mai tanar, lumea credea ca sunt un gigolo! Aveam un Mercedes decapotabil – lucru rar in acea vreme – si oamenii credeau ca sunt un intretinut. Era vorba despre o profesie in care nemtii aveau succes! Imi place sa gandesc, simultan, ca un gigolo, dar si ca un tip care ii intretine pe altii. Pur si simplu, mi se pare amuzant. Stiu, este amoral, dar pentru mine cuvantul „morala nu inseamna nimic.

ELLE: Apareti chiar intr-un film de Andy Warhol, in care va sarutati frantuzeste cu o domnisoara… E o scena destul de fierbinte!
K.L.: Ma bucur sa aud asta! Imi pare bine daca credeti ca sunt un tip cu umor… Andy Warhol era un incitator la crime! Am revazut filmul si nu m-am recunoscut in creatura aceea cu gene lungi… Dar eram in pas cu epoca mea si Warhol era omul momentului. Trebuia sa incerc. S-au facut tot felul de comparatii intre noi, dar nu inteleg de ce. Singurul lucru comun era, poate, coafura. Doar ca el purta o peruca, iar eu am parul meu alb natural.

ELLE: In documentarul pe care l-am amintit abordati multe subiecte intime, vorbiti despre familia dvs., despre copilarie… Este o noutate?
K.L.: Nu, nu e ceva nou, dar au aparut atatea povestiri mincinoase despre viata mea, incat am preferat sa spun eu povestea adevarata. Am primit oferte de milioane ca sa-mi scriu memoriile. Nu sunt sigur ca vreau sa o fac, ar fi ca o justificare. In plus, posteritatea nu ma intereseaza! Paradise now! Paradisul este acum!

ELLE: Ati mentionat povestirile mincinoase despre copilaria dumnea­voastra – va refereati la cartea scrisa de Alicia Drake?
K.L.: A, azi oricine poate spune orice si, in momentul in care acest orice este tiparit, el devine adevarul absolut. Cartea despre care vorbiti imi intineaza copilaria si nu este decat o minciuna! Tot ce scrie despre fami­lia mea este fals. Autoarea s-a intalnit cu oameni pe care nu i-am mai vazut de cincizeci de ani, cum ar fi varul Kurt, care o detesta pe mama mea.

ELLE: Alicia Drake a dorit sa stea de vorba cu dumneavoastra?
K.L.: M-a sunat si, inainte de a accepta sa ma vad cu ea, am incercat sa aflu mai multe despre ceea ce face. Informatiile pe care le-am obtinut nu au fost convingatoare.

ELLE: Ce v-a socat cel mai tare in aceasta carte? Acuzatia ca v-ati fi infrumusetat copilaria? Sau ca va ascundeti varsta adevarata? Sau ca povesteste despre partenerul dvs. de viata, Jacques de Bascher, care nu mai este printre noi si care, conform acestei carti, a fost amantul lui Yves Saint Laurent?
K.L.: Povestea despre Jacques de Bascher este absolut rusinoasa! In tinerete, omul acesta era un adevarat diavol, semana cu Greta Garbo, avea o eleganta absoluta si se imbraca asa cum nu se mai imbraca nimeni. Ma facea sa rad ca nimeni altcineva, era exact opusul meu. Dar putea fi si un om imposibil, odios.
Era barbatul perfect si, evident, starnea gelozii ingrozitoare! Nu sunt eu de vina ca Yves Saint Laurent s-a indragostit de el! Iar eu, contrar opiniei generale, nu ma culcam cu el. Si Yves si Jacques au murit, deci nu se mai pot apara. Nu-mi place sa insultam mortii, parca am fi niste corbi in cautarea starvurilor.

ELLE: L-ati cunoscut bine pe Yves Saint Laurent…
K.L.: L-am cunoscut inca de pe vremea cand nu-l cunostea nimeni. Timp de douazeci de ani, Yves a fost cel mai bun prieten al meu. Era un tip plin de umor, spunea mereu glume, in special despre Pierre, care, in acea vreme, nu era deloc un beatnik. Yves era omul cel mai amuzant si mai simpatic din lume.
Cand spun asta, oamenii se uita la mine ciudat. Eu reprosez anturajului lui Yves ca nu l-a supravegheat, ca i-a permis absolut totul si l-a ridicat in slavi cand facea prostii. Ei l-au distrus si l-au facut sa devina alta persoana decat cea pe care o cunoscusem eu.

ELLE: Lasati impresia ca ati traversat aceasta perioada – „sex, droguri si haine – fara prejudecati, cu un autocontrol incredibil…
K.L.: In realitate, sunt un fel de…. voyeur! Admir oamenii care stiu sa se distruga, sa mearga pana la capat. Pe mine, alcoolul ma adoarme. In plus, nu imi plac experientele care ma scot din starea mea naturala. Pentru mine, luxul inseamna sa fiu lucid.
In anii ‘60, oamenii astia se credeau superiori tuturor si ii considerau pe ceilalti mic-burghezi. Doar ca acum sunt toti distrusi, platesc facturile pentru nebuniile facute atunci. Si pentru asta nu am mila, nu pot plange la tragediile care nu se datoreaza fatalitatii. Compasiunea mi se pare in sine un sentiment detestabil, iar daca este provocata de tragedii prostesti e si mai jalnica…

ELLE: Am putea spune ca singurul drog pe care il consumati este munca…
K.L.: Sunt un mercenar, asta e mentalitatea mea. Imi place sa muncesc si, re­cunosc, nu am nici un merit in asta, pur si simplu munca nu este o corvoa­da pentru mine. Eu am o fata de buldog, sunt mereu suparat pe mine insumi, mi se pare ca sunt un lenes. Si ca pacatuiesc prin placerea pe care mi-o provoaca lectura – citesc tot timpul. Nordicii au tot felul de idei tampite si puritane despre datorie si munca.

ELLE: De ce vreti sa lasati impresia ca sunteti un om lipsit de orice dependente?
K.L.: Ma rup de orice nu-mi convine. Brusc, ca si cum as rupe o foaie de hartie. E o metoda foarte buna si o recomand tuturor. Da, sunt complet liber, nu ma intalnesc niciodata cu familia mea. Sora mea este o persoana credincioasa si are copii care nu inseamna nimic pentru mine. Nici macar nu-mi trimit o felicitare de Craciun!

ELLE: Nu sunteti credincios?
K.L.: Nu am fost educat in acest sens, nu am mers niciodata la biseri­ca. Candva, o ghicitoare i-a spus mamei ca voi fi preot – mama ura aceasta profesie si a decis sa ma tina departe de tot ce insemna religie. Asa ca nu m-a dus niciodata la slujbe, la biserica, la catehism.

ELLE: Deci nu credeti in nimic?
K.L.: Ba da, cred in mine. Admir oamenii credinciosi, pentru ca, „in cazul unei nenorociri, credinta este singura care ne ajuta, dupa cum spune Carolina de Hanovra. Traim cat avem de trait, dupa care gata, s-a terminat! Dar sunt foarte superstitios! Nu trec niciodata pe sub scara, nu pun palaria pe pat. Si mi se pare ca sunt grotesc. O oglinda sparta este o oroare pentru mine! Oglinda trebuie sa cada singura, caci daca o sparge cineva, atunci e pur si simplu vorba de neindemanare!

ELLE: In Wikipedia scrie ca sunteti nascut pe 10 septembrie. Dar nimeni nu poate spune cu precizie anul…
K.L.: A, nu, aniversarile sunt odioase! Si nici macar nu m-am nascut pe 10 septembrie. Iar problema anului… 1933 sau 1938… Eu decid cati ani am. Sunt intergenerational, deci nu conteaza cati ani am, m-am eliberat de aceasta corvoada. Si iata un domeniu in care nu am concurenta.

De Sylvia Jorif si Marion Ruggieri

Foto: Arhiva Revistei ELLE

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK