Horia-Roman Patapievici este unul dintre cei mai cunoscuti intelectuali din Romania. Atit de cunoscut, incit la un moment a fost etichetat (de unii colegi invidiosi, probabil) drept „vedeta intelectuala' – de altfel, exista o intreaga panoplie de etichete lipite acestui nume… Putini sint cei care nu au despre el o parere clara si de cele mai multe ori spusa raspicat. Cei mai multi fie il adora, fie il urasc; calea de mijloc e cea mai putin populata in acest caz. Dar nu atentia polarizata de care se bucura seful Institutului Cultural Roman a prilejuit dialogul care urmeaza (sincer, nu cred ca as fi obtinut acest interviu cu un astfel de pretext), ci cea mai recenta aparitie editoriala care poarta semnatura Horia-Roman Patapievici: volumul Ultimul Culianu', aparut in vara lui 2010 la Editura Humanitas. Este o carte pe care autorul sau mizeaza foarte mult, daca e sa tinem cont de ceea ce scrie acesta in Cuvintul inainte, cu un proiect cit se poate de ambitios: in primul rind, acela de a zugravi o minte care il fascineaza total, cea a lui Ioan Petru Culianu; apoi, de a lansa o teorie inedita, asa-numita „teorie a ultimului, conform careia un creator de geniu, ajuns intr-un anumit punct al evolutiei sale, face un salt intr-un „dincolo al operei sale, devenind altceva – un „ultim – si apropiindu-se (in chip periculos) de granita care delimiteaza ceea ce-i este permis unei fiinte umane sa cunoasca. Asa incit, am discutat despre toate acestea, dar am atins din plin si subiecte mult mai ancorate in cotidianul nostru mioritc. Un melanj care sper sa va placa…
ELLE: Am o prietena care, de cite ori vine vorba despre tine, imi spune ca a incercat sa citeasca Omul recent, dar i-a fost imposibil. Ei ii place sa spuna ca scrii pentru tine si pentru prietenii tai. Cineva scria pe un blog ca pentru a-l citi pe Patapievici ai nevoie de Wikipedia, vreo trei dictionare si o biblioteca. Deci, cu alte cuvinte, nu esti un autor foarte usor de citit, desi vinzi tiraje importante. Cum iti explici lucrul asta? Unii spun ca ai fi cel mai celebru autor necitit din Romania. Intrebarea mea este pentru cine scrii tu?
Horia-Roman Patapievici: Imi place denumirea asta de autor celebru necitit. Anonimatul este, pentru cine a avut ghinionul sa iasa din el, o binecuvintare. Bun chiar si sub aceasta forma…
ELLE: Ma bucur ca te amuza…
H.-R.P.: Insa parerea care spune ca sint de necitit pentru ca e nevoie de dictionare ca sa ma intelegi e mai degraba o gluma. Suna bine, asa, ca o legenda urbana, dar exagerarea e vadita. Un simbure de adevar exista, totusi. M-ai intrebat pentru cine scriu. Pina in 1989, pentru ca nu se punea problema sa public, scriam intr-adevar numai pentru prietenii mei. Foloseam deci coduri de exprimare si un bagaj lexical care tinea de jocurile noastre amicale. De exemplu, cel practicat cu Dan Waniek, caruia i-am dedicat „Zbor in bataia sagetii” – care e, de fapt, o lunga scrisoare adresata lui. Ei bine, cu el am facut, la inceputul anilor ‘80, un joc (el primise repartitia la Brasov si ne scriam). Ne-am propus sa analizam impreuna cum isi construieste G. Calinescu neologismele, de unde le ia, din ce limba si daca exista la el un mecanism de alegere a neologismului, din perspectiva rasadirii lui in romana. Si experimentam impreuna, in scrisori, ce descopeream. De aceea sint in „Zbor in bataia sagetii” foarte multe neologisme – pentru ca, scriind cartea pentru Dan Waniek, eram in aceasta intelegere tacita, ironica si prieteneasca cu el, sa inventam neologisme. In momentul in care s-a pus problema publicarii, abundenta de neologisme si intrebuintarea lor experimentala a iesit in evidenta. Redactorul de carte a fost socat, dar am lasat totul cum era, ca marturie a unei situatii de fapt. Cind publicul meu s-a largit, atunci sigur ca aceasta conventie experimentala a cazut de la sine. Drept urmare, articolele pe care le-am publicat in presa dupa debutul meu din 1992 folosesc, ca sa spun asa, cuvintele comunitatii. Deci e o exagerare.
ELLE: Omul recent a avut parte de o receptare cam bizara… Daca nu ma insel, cred ca atunci s-a nascut ceea ce s-a numit „cazul Patapievici'…
H.-R.P.: Nu, nu chiar atunci. „Cazul Patapievici' s-a nascut in 1996, cind am publicat „Politicele” – atunci a izbucnit primul scandal legat de scrierile mele, care a venit din partea patriotilor ultragiati si a nationalistilor. A fost primul val de furie impotriva mea. Al doilea val de furie a fost in 2002, ca urmare a publicarii Omului recent, si a venit dinspre postmodernii relativisti.
ELLE: Dinspre intelectuali de data asta… De ce crezi ca a stirnit atita furie? Observatorul cultural ti-a dedicat doua numere, doua ample dosare, apoi au urmat niste replici in Romania literara si 22. Nu-mi amintesc un alt caz in mediul intelectual atit de discutat (poate doar trilogia lui Cartarescu, Orbitor). Ce a infuriat atit de mult la Omul recent?
H.-R.P.: Indrazneala de a pune in discutie vitelul de aur al (post)modernitatii. Ca sa rezum foarte rapid argumentul meu, sustin in cartea mea ca sint doua modernitati: modernitatea pe care am numit-o „clasica', in care ma recunosc integral, si modernitatea „recenta', pe care o resping. Prin „recent' neintelegind ceea ce este acum recent in raport cu momentul acesta, ci acea tendinta a modernitatii de a nu retine din lume decit lumea de acum, de a se stradui in mod bezmetic sa fie tot mai recenta, tot mai la zi, tot mai lipsita de trecut. Cu aceasta modernitate, in care vad o deviatie de la geniul bun al modernitatii, ma aflu intr-un cvadruplu dezacord: uman, filozofic, stiintific si religios. Or, exista o falanga ideologica foarte bine constituita, care seamana cu un soi de avangarda leninista a progresului, care se identifica in mod progresist si militant cu tot ce este mai nou, mai la zi, care a resimtit critica din Omul recent ca pe un atac periculos. Trebuie sa stii ca, pentru progresisti, orice dezacord se traduce sub forma unei etichete: nu le placi, esti fie reactionar, fie fascist. Acesti oameni au veleitatea, ca si leninistii, sa confiste tot ce este decent pe lumea asta, sustinind ca bun este numai ce spun ei ca e bun. Iar cind cineva indrazneste sa le dea frauda in vileag, progresistii recurg la stigmatizare, invocind privilegiul de a poseda adevarul, deoarece, nu-i asa, ei sint „progresisti', iar acela nu poate fi decit un reactionar ori un fascist.
ELLE: Te-a afectat toata campania asta?
H.-R.P.: Campania, nu, m-a amuzat, caci progresistii nostri postmoderni regasisera brusc tonul de vigilenta ideologica al anilor ‘50, dar stigmatizarea, da, m-a afectat. Cum se intimpla adesea la noi si cum fac adeseori (imi vine sa spun intotdeauna) cei care se identifica cu aceasta falanga leninista, singura lor arma reala de atac este stigmatizarea. Ca atare, am fost decretat fundamentalist religios, extremist de dreapta, suprematist alb, antiamerican, antioccidental, antisemit, anti-UE, neolegionar. Ce defilare de rea-credinta! Si ce ura, totusi.
ELLE: Nu toata lumea te uraste, insa. As zice ca esti subiectul unei imense simpatii, pe de-o parte si al unei la fel de imense antipatii. Atentia care ti se acorda este foarte polarizata. Cum te descurci tu cu acest gen de atentie de care ai parte?
H.-R.P.: In general, adica in trecut, bine. In ultima vreme, mai prost. Cum stii, viata mea publica se rezuma la locul unde lucrez, Institutul Cultural Roman, si la prestatia de tip „intelectual public': adica administratie, ca functionar; si articole, conferinte, lansari de carte, dezbateri, ca intelectual. Desi evit polemicile si detest scandalurile, am fost totusi tirit in ele, in contextul inveninarii atmosferei publice din ultimii doi ani, de cind singurul continut al vietii noastre publice a devenit intrebarea daca cineva este pentru ori impotriva lui Basescu. Prin asociere cu presedintele, am devenit tinta televiziunilor zise de stiri, care de doi ani domina autoritar opinia publica. Din acel moment, adica din clipa in care mecanismul de asasinare a persoanei publice a inceput sa functioneze impotriva mea la aceste televiziuni, omului de pe strada i s-a bagat in cap ca sint anti-roman, ca l-am denigrat pe poetul national, ca distrug cultura romana, ca sint pornograf, ca imi urasc semenii si alte asemenea. Ii privesc pe cei intoxicati cu asemenea aberatii ca pe niste victime. Dar, nu mai putin, aceste victime inocente au sentimente si isi au si ele onoarea lor de patrioti si familisti. Ca atare, scena enorma, sint apostrofat la piata in privinta antiromanismului meu!