Daca as fi intalnit-o pe strada sau daca m-as fi asezat langa ea din greseala la o masa intr-un bar, n-as fi recunoscut-o. Probabil ca m-as fi uitat la pantofii ei colorati pe care erau desenati niste ochi si a caror forma mi-ar fi amintit vag de un vagabond celebru, pe care toata lumea il iubeste. Sau la puloverul ei turcoaz Chanel, peste care si-a atarnat o vestuta din fas bleumarin. Mi-as fi spus ca femeia asta de 71 ani, pe care as fi invidiat-o pentru corpul ei de adolescenta, are niste gusturi excentrice, care se potrivesc manusa cu privirea ei verde si vioaie. Probabil ca ar fi gasit ea ceva sa-mi spuna. Sau i-as fi spus eu ca-mi plac pantofii ei cu ochi si m-as fi asezat la masa cu ea, sa povestim. Si atunci, uitandu-ma bine in ochii ei, as fi avut intr-adevar o revelatie, unul din acele sentimente aproape mistice, pe care le ai extrem de rar intr-o viata.
Pentru ca sunt sigura ca, daca as fi intalnit-o pe Geraldine in mod accidental intr-un bar, si nu in cadrul interviului exclusiv pe care mi l-a dat pentru ELLE, as fi avut aceeasi senzatie deconcertanta: ca, dincolo de faptul ca l-am vazut pe Charlot in ochii ei, si asta nu stiu cum sa descriu in cuvinte, am avut sansa sa stau de vorba cu o actrita atat de talentata, dar mai ales cu o persoana frumoasa. Sincera, emotionanta, percutanta.
Pe Geraldine Chaplin am intalnit-o in cadrul festivalului de film clasic Lumière, care a avut loc la Lyon in octombrie. O vazusem in mai multe filme: Doctor Jivago, in care joaca rolul sotiei lui Omar Sharif, Hable con Ella (Pedro Almodóvar), unde o personifica pe profesoara de dans. In Orfelinatul lui Juan Antonio Bayona, in rolul clarvazatoarei.
Geraldine Chaplin a lucrat si lucreaza cu cei mai mari regizori: Scorsese (in The Age of Innocence), Robert Altman (Nashville), Alain Resnais (La Vie est un roman) si bineinteles, Carlos Saura, regizorul spaniol care i-a fost tovaras de viata timp de mai bine de zece ani si cu care are un baiat.
Geraldine Chaplin este una dintre putinele actrite care nu s-au oprit niciodata din jucat sau, „in fine, foarte putin, de fiecare data cand am devenit mama. Sunt rare actritele care pot afisa o asemenea filmografie, chiar daca, asa cum recunoaste Geraldine razand, „am facut si filme foarte, foarte proaste. Sinceritatea cu care imi spune ca e emotionata sa dea un interviu pentru ELLE Romania pentru ca are niste legaturi intime cu tara asta ma dezarmeaza. Oare sa faca parte dintr-un personaj pe care il imbraca, asa, ca pe un costum? Nu pare. Si pentru ca raspunsurile ei nu urmeaza in nici un fel drumul pe care mi l-am imaginat eu, las la o parte lista de intrebari pe care mi-am facut-o constiincioasa si ma las purtata intr-o discutie despre meseria de actrita, despre iubire, femei si Daniel Day Lewis.
ELLE: Mi-ati spus ca unul dintre motivele pentru care ati acceptat sa dati interviul a fost acela ca v-a fost solicitat de ELLE Romania. Ce va leaga atat de puternic de Romania?
Geraldine Chaplin: Matusa mea era romanca. O adoram. Era maritata cu fratele tatalui meu. Era o femeie absolut extraordinara si misterioasa. Nimeni nu stia nimic despre o perioada de zece ani din viata ei, de la 20 la 30 de ani, cand l-a cunoscut pe unchiul meu, Sydney. N-a vrut niciodata sa ne vorbeasca despre asta. Noi ii spuneam Gypsy, pentru ca venea dintr-o familie de romi cu o adevarata traditie nomada. Fratele meu tocmai a inceput sa faca investigatii in ceea ce priveste arborele genealogic al tatalui meu. Se pare ca tata ar fi o optime rom. Ce-ar fi sa se descopere ca Charlie Chaplin e o optime rom din Romania?
ELLE: Ati crescut intr-o familie de artisti. Tatal dumneavoastra nu mai are nevoie de prezentare, dar putina lume stie ca sunteti nepoata dramaturgului Eugene ONeill. Stiu ca nu credeti in determinism, dar ati fi putut deveni si altceva decat actrita?
G.C.: Eu, la inceput, am vrut sa ma fac dansatoare, nu actrita. Da, acum inteleg sensul intrebarii. De multe ori, copiii medicilor se fac medici. In ceea ce ma priveste a fost si mana destinului. In casa tatalui meu din Elvetia veneau foarte multi artisti, majoritatea muzicieni. Violonistul Dinu Lipatti, Clara Haskil, tot romanca, una dintre cele mai mari pianiste din lume. Ea si Dinu cantau impreuna. De fapt, toata lumea venea la tata acasa. Asa am crescut, inconjurata de oamenii astia. Nu stiu daca am fi putut sa devenim medici, in conditiile astea. Dar probabil ca am fi putut sa lucram la Nestlé… (Sediul principal al firmei e la Vevey, in Elvetia, unde a trait familia Chaplin).
ELLE: Dansul e prima dragoste, nu actoria?
G.C.: La 14 ani m-am indragostit nebuneste de sotia fratelui meu, Noëlle Adam, o dansatoare frantuzoaica. O iubeam. As fi vrut sa fiu ea. Imi doream sa fiu dansatoare. Eu am inceput dansul tarziu, dar am incercat sa recuperez timpul pierdut. Luam cursuri intensive, parintii mei imi plateau lectii de balet. Dar eu, de fapt, eram indragostita de femeia asta, nu de dans. Nu voiam sa fiu dansatoare. Voiam sa fiu ea. Apoi m-am dus la Royal Ballet School la Londra si am devenit dansatoare profesionista. Am debutat intr-un teatru de pe Champs-Élysée, la Paris, in rolul Cenusaresei. Eram dansatoare, dar am stiut intotdeauna ca n-o sa pot merge prea departe. Imi place sa spun despre dans ca e prima mea iubire, dar ca nu eu am parasit-o, ci ea m-a parasit pe mine. Multa vreme dupa aceea am urat dansul. Simteam acelasi lucru ca pentru un iubit care m-a parasit. Ura asta s-a vindecat cand am jucat in filmul lui Almodóvar, in care sunt profesoara de balet. A trebuit sa reinvat limbajul dansului. Dupa filmul asta, am putut din nou sa deschid televizorul si sa nu schimb neaparat canalul daca vedeam un spectacol de balet. Pentru ca inainte de Hable con Ella asa era, inchideam televizorul si-mi ziceam: „Ce-o fi cu toti prostii astia care se plimba in varful picioarelor?. Filmul lui Almodóvar m-a exorcizat.
ELLE: Cum se dezvolta o actrita in umbra unui tata asa de celebru ca Chaplin?
G.C.: E mai greu sa fii fata lui Henry Fonda, decat fata lui Chaplin. Tata era cel mai iubit om din lume. Nu exista nici o fiinta pe pamant care sa nu-l iubeasca. A fost eroul tuturor. Cand am vrut sa ma fac actrita nu mi-a spus nimeni: „Ia uite-o si pe asta, vine pentru ca are pile. Toata lumea se purta cu mine ca si cum as fi fost nepoata lor, fata lor… Toata lumea voia sa ma ajute, pentru ca toata lumea il iubea pe tata. Si acum mi se mai intampla sa ma opreasca lumea pe strada ca sa-mi spuna: „Oh, tatal dumneavoastra e un erou. Uneori, oamenii vor sa ma atinga si-mi spun: „Cand pun mana pe dumneavoastra e ca si cum l-as atinge pe Charlot. Datorita lui totul a fost mai usor pentru mine. Inca mai simt asta, inca ii mai simt prezenta, ca o umbra calda si binevoitoare.
ELLE: Fata lui Chaplin are o filmografie impresionanta. Cum va alegeti rolurile?
G.C.: Incep cu regizorul. Daca ii cunosc filmele, nu ma gandesc prea mult inainte sa accept un rol. Dar, intr-adevar, am jucat in multe filme de debutant. De exemplu, in primul film al lui Bayona (Juan Antonio Bayona, regizorul filmului Orfelinat). Intalnirea cu Bayona e o poveste extraordinara. Eram la mine acasa, la Madrid. Dintr-odata aud soneria. Ma duc sa deschid usa si il vad pe tipul asta scund care vine la mine si-mi spune: „Am un scenariu si m-am gandit la dumneavoastra. V-am vazut intr-un serial prost la televizor si m-am gandit ca ati putea juca un medium in filmul meu. Omul asta traia pentru cinema si mi-a placut pentru ca m-am gandit imediat ca are tupeu, sa vina la mine sa-mi propuna un rol micut. Dar am acceptat. Si de atunci imi da mereu cate un rol in toate filmele lui. Am jucat si in ultimul sau film, care va iesi in curand, Monster Call. Si povestea asta e amuzanta. M-a sunat si mi-a spus: „Geraldine, de data asta nu am nimic pentru tine. I-am spus ca nu e nimic, o sa avem si alte ocazii sa lucram impreuna. Pe urma m-a sunat si mi-a spus: „Gata, ti-am gasit un rol, e o chinezoaica de 28 de ani. Uita de chinezoaica, schimbam rolul, il adaptez ca sa joci tu. Bayona are convingerea asta ca-i port noroc. Sper sa fie adevarat si de data asta, ca altfel nu o sa ma mai sune.
ELLE: Se spune ca meseria de actor e mai grea pentru o femeie decat pentru un barbat. Cat de greu e sa fii actrita, mai ales dupa o anumita varsta?
G.C.: Dupa o anumita varsta o femeie devine invizibila. Nimeni nu se uita la o batrana sau la un batran. Pe mine nu ma recunoaste lumea pe strada. Pot sa trec neobservata. Oamenii isi spun doar: „Uite o batrana! Dar nu ma deranjeaza. Dimpotriva, imi place sa observ oamenii si fur multe lucruri de la ei. In principiu, daca vreti, cred ca lucrul cel mai bun pe care il are de facut o actrita dupa 28 de ani este sa se sinucida. Nu eu am spus asta, alta actrita a spus-o, dar e adevarat. Vedeti, si fraza asta, am furat-o!
ELLE: Nu v-ati sinucis dupa 28 de ani. Ati continuat sa jucati. Nu toate actritele pot spune ca au avut mereu de lucru, sau ca joaca in continuare la 70 de ani…
G.C.: O sa radeti, dar acum gasesc mult de lucru tocmai datorita ridurilor. E incredibil! Nici nu va imaginati cata lume cauta bunici dintr-o anume epoca. Doar ca toate actritele de varsta mea, care au facut niste mici „aranjamente, nu pot juca in rolurile astea. Eu sunt printre putinele care n-au facut deloc interventii estetice. De curand am jucat rolul lui Coco Chanel, in patru filme ale lui Karl Lagerfeld. Lagerfeld e un vizionar. A spus: „Singura persoana care o poate personifica pe Coco la 70 de ani este Geraldine Chaplin. Eu nici macar nu-l cunosteam. Pe urma, cand au adus costumele de la muzeu si m-am imbracat in hainele ei, mi-am pus ochelarii, am devenit intr-o secunda Coco Chanel.
ELLE: Vorbiti cu multa pasiune despre meseria dumneavoastra. Care e primul cuvant care va trece prin minte si pe care il asociati cu „cinema?
G.C.: Munca. Da, munca. Meseria asta de actor imi place foarte mult, dar ramane un job.
ELLE: Sunteti genul de actrita ca Daniel Day Lewis, despre care se spune ca munceste atat de mult incat ajunge sa se confunde cu personajele lui?
G.C.: (rade): Oh, nu. Doamne, nu. Imi aduc aminte de Daniel Day Lewis cand isi pregatea rolul din My Left Foot (regia Jim Sheridan), in care joaca un barbat paralizat, in scaun cu rotile. Se povesteste ca si in pauza de pranz insista sa-i dea cineva sa manance. Pana intr-o zi, cand primul asistent al regizorului a spus: „Ia, uite, asta e furculita, asta e farfuria, mananca-ti dracului singur mancarea. Eu nu sunt asa. Si il inteleg perfect pe primul asistent al regizorului care l-a pus la punct. Imi iubesc meseria, dar nu e decat o profesie. Viata mea adevarata e in alta parte. E acasa.
ELLE: A trebuit sa renuntati la ceva ce ati iubit ca sa va faceti meseria?
G.C.: Nu. Cred ca renunti la ceva cand esti indragostit exclusiv de munca ta. Dar nu a fost cazul meu. Sunt de 36 de ani cu sotul meu si cred ca nu o sa incetez niciodata sa-l iubesc. Iubirea a fost mereu pe primul loc in viata mea.
Foto: Photoland/Corbis
Interviu realizat de Ileana F.Buzea