Am intalnit-o pe Alexandra Nechita cand abia ce ajunsese, dupa multa vreme, in Romania, si avea oameni de vazut si planuri de dus la capat. Expansiva si prietenoasa, Alexandra era peste tot. Cand nu ii arata Domnicai (care s-a ocupat de sedinta foto) detaliile unei camasi, se intorcea spre mine, ca sa imi istoriseasca tot felul de lucruri despre viata ei. Pentru ca apoi sa pozeze, dramatica, pe scari, in vreme ce rememora intamplari din copilaria ei atat de marcata de titlul de „micuta Picasso. Discutia noastra nu a durat mult, dar suficient cat sa imi dau seama ca am de-a face cu o persoana pentru care multi-tasking este un mod de viata. Dar sa incepem cu inceputul.
La doar 32 de ani, Alexandra are o cariera artistica impresionanta – si, cum stie deja toata lumea, a cunoscut celebritatea la varsta la care altii nu cunosc conceptul. „Nu am putut sa inteleg in intregime ce a insemnat toata fanfara asta. Eram incantata sa calatoresc, ieseam de la scoala sa vad o lume intreaga, pictam, faceam ce imi placea, si mai erau si aplauze dupa! Dar copiii sunt rai, imi spuneau ca pictez ciudatenii. Cuvintele i se rostogolesc de-a valma, in timp ce Alexandra ma roaga sa ii fac si niste poze cu telefonul in tinuta aleasa pentru shooting, pentru ca, imi spune, vrea sa fie sigura ca arata ca ea. Ii cer sa imi explice si zice ca „lumea isi da seama, intuitia omului e mai intensa decat credem, oamenii sunt destepti emotional. A fost o perioada cand lucram intens si eram epuizata, si la un moment dat simteam ca si cu ochii inchisi puteam sa fac un tablou, si aici se pierdea toata intentia si forta lucrarii. Ca pe pilot automat. M-am maritat, am stat cu fetita mea doi ani, am reevaluat si m-am echilibrat, si asta mi-a dat sansa sa ma gandesc. Desi stiam ca pasiunea mea pana mor va fi the act of making a mark. E usor sa intri in presiunea asta. Dar cand incepi sa iti dai seama ca tot ce faci se leaga cu tot ce reprezinti tu, atunci poti sa nu te mai recunosti tu pe tine. Ca e frumos sa crezi ca poti sa inseli oamenii, dar nu exista. Si cu atat mai bine!
Infipta bine cu picioarele in pamant, Alexandra pare cea mai normala persoana din lume, cu toata copilaria ei marcata de succes, si imi spune ca asta se datoreaza in mare parte parintilor ei. „Cea mai mare zbatere a lor a fost sa ma tina cat de normala posibil, sa imi ofere o viata de copil. Conversatia asta: mai poti?, mai vrei?, nu te epuiza!, mi-a dat sansa sa aleg eu, sa nu fiu luata de val. Sa nu cred ca nimeni nu e ca mine. Si, da, cultura americana ofera un senzationalism, dar in toata povestea asta au contat parintii mei. Au fost acolo ca sprijin moral, emotional, si asta a fost foarte important si ramane si azi, in majoritatea deciziilor mele. Tot ma consult cu ei si raman cei mai mari fani ai mei. Asa cred. Asa stiu.
O intreb cum i s-au schimbat sursele de inspiratie de-a lungul timpului si imi vorbeste despre cum, in copilarie, orice activitate banala se transforma, in imaginatia ei, si apoi ajungea intr-un tablou. „Acum accesez alte resurse. La o varsta inca proaspata, am inceput sa imi dau seama ca lumea care venea la expozitiile mele avea un dialog cu lucrarile, iar faptul ca eu reuseam sa starnesc in ei o emotie diferita de cea cu care au intrat era deja un moment de succes. Cand am realizat ca se poate schimba ceva in omul care se uita la o lucrare, nu neaparat in bine, dar ceva se schimba si asta e scopul, atunci pot sa adresez lucruri care sunt mai importante. Si mai ales acum simt ca datoria mea cea mai mare este sa folosesc lucrarile ca sa transmit un mesaj, fie ca e unul de activism social, de egalitate sau de valori.
Despre egalitate imi povesteste mult si cu pasiune, acesta este lucrul care o intereseaza, egalitatea „indiferent de gen, orientare sexuala, culoare a pielii, rasa, statut social si felul in care poate fi ea reflectata intr-o lucrare. „Mai ales ca femeie intr-o lume care este dominata de barbati, chiar daca pot sa ma gandesc pe loc la o suta de pictorite fenomenale. Dar asta nu ma descurajeaza, din contra, imi da si mai multa forta sa merg inainte. Asa ca ideile de toleranta (interpretata ca pace) si egalitate ma intereseaza. Pana la urma, pacea, oricat de idealizat ar suna, inseamna intelegere intre oameni, indiferent de diferente. Cateodata ma duc si spre lucruri mai detaliate. Dar stii cum e, daca nu poti sa faci niste lucruri care au semnificatie, atunci pictezi niste lucruri frumoase de pus pe perete. Ma intereseaza si asta, pentru ca sunt o persoana vizuala, dar nu e prioritatea mea, in nici un caz.
Citeste si:
Horia Tecau, laureat cu premiul Arthur Ashe’ pentru actiunile sale umanitare
Page: 1 2