A trecut ceva timp de cand era „micuta Picasso“, iar Alexandra Nechita vrea sa stii ca e acum o artista in toata regula, o femeie care se intoarce in forta pe scena artistica din Romania, gata sa o cucereasca.
Am intalnit-o pe Alexandra Nechita cand abia ce ajunsese, dupa multa vreme, in Romania, si avea oameni de vazut si planuri de dus la capat. Expansiva si prietenoasa, Alexandra era peste tot. Cand nu ii arata Domnicai (care s-a ocupat de sedinta foto) detaliile unei camasi, se intorcea spre mine, ca sa imi istoriseasca tot felul de lucruri despre viata ei. Pentru ca apoi sa pozeze, dramatica, pe scari, in vreme ce rememora intamplari din copilaria ei atat de marcata de titlul de „micuta Picasso. Discutia noastra nu a durat mult, dar suficient cat sa imi dau seama ca am de-a face cu o persoana pentru care multi-tasking este un mod de viata. Dar sa incepem cu inceputul.
La doar 32 de ani, Alexandra are o cariera artistica impresionanta – si, cum stie deja toata lumea, a cunoscut celebritatea la varsta la care altii nu cunosc conceptul. „Nu am putut sa inteleg in intregime ce a insemnat toata fanfara asta. Eram incantata sa calatoresc, ieseam de la scoala sa vad o lume intreaga, pictam, faceam ce imi placea, si mai erau si aplauze dupa! Dar copiii sunt rai, imi spuneau ca pictez ciudatenii. Cuvintele i se rostogolesc de-a valma, in timp ce Alexandra ma roaga sa ii fac si niste poze cu telefonul in tinuta aleasa pentru shooting, pentru ca, imi spune, vrea sa fie sigura ca arata ca ea. Ii cer sa imi explice si zice ca „lumea isi da seama, intuitia omului e mai intensa decat credem, oamenii sunt destepti emotional. A fost o perioada cand lucram intens si eram epuizata, si la un moment dat simteam ca si cu ochii inchisi puteam sa fac un tablou, si aici se pierdea toata intentia si forta lucrarii. Ca pe pilot automat. M-am maritat, am stat cu fetita mea doi ani, am reevaluat si m-am echilibrat, si asta mi-a dat sansa sa ma gandesc. Desi stiam ca pasiunea mea pana mor va fi the act of making a mark. E usor sa intri in presiunea asta. Dar cand incepi sa iti dai seama ca tot ce faci se leaga cu tot ce reprezinti tu, atunci poti sa nu te mai recunosti tu pe tine. Ca e frumos sa crezi ca poti sa inseli oamenii, dar nu exista. Si cu atat mai bine!
Infipta bine cu picioarele in pamant, Alexandra pare cea mai normala persoana din lume, cu toata copilaria ei marcata de succes, si imi spune ca asta se datoreaza in mare parte parintilor ei. „Cea mai mare zbatere a lor a fost sa ma tina cat de normala posibil, sa imi ofere o viata de copil. Conversatia asta: mai poti?, mai vrei?, nu te epuiza!, mi-a dat sansa sa aleg eu, sa nu fiu luata de val. Sa nu cred ca nimeni nu e ca mine. Si, da, cultura americana ofera un senzationalism, dar in toata povestea asta au contat parintii mei. Au fost acolo ca sprijin moral, emotional, si asta a fost foarte important si ramane si azi, in majoritatea deciziilor mele. Tot ma consult cu ei si raman cei mai mari fani ai mei. Asa cred. Asa stiu.
O intreb cum i s-au schimbat sursele de inspiratie de-a lungul timpului si imi vorbeste despre cum, in copilarie, orice activitate banala se transforma, in imaginatia ei, si apoi ajungea intr-un tablou. „Acum accesez alte resurse. La o varsta inca proaspata, am inceput sa imi dau seama ca lumea care venea la expozitiile mele avea un dialog cu lucrarile, iar faptul ca eu reuseam sa starnesc in ei o emotie diferita de cea cu care au intrat era deja un moment de succes. Cand am realizat ca se poate schimba ceva in omul care se uita la o lucrare, nu neaparat in bine, dar ceva se schimba si asta e scopul, atunci pot sa adresez lucruri care sunt mai importante. Si mai ales acum simt ca datoria mea cea mai mare este sa folosesc lucrarile ca sa transmit un mesaj, fie ca e unul de activism social, de egalitate sau de valori.
Despre egalitate imi povesteste mult si cu pasiune, acesta este lucrul care o intereseaza, egalitatea „indiferent de gen, orientare sexuala, culoare a pielii, rasa, statut social si felul in care poate fi ea reflectata intr-o lucrare. „Mai ales ca femeie intr-o lume care este dominata de barbati, chiar daca pot sa ma gandesc pe loc la o suta de pictorite fenomenale. Dar asta nu ma descurajeaza, din contra, imi da si mai multa forta sa merg inainte. Asa ca ideile de toleranta (interpretata ca pace) si egalitate ma intereseaza. Pana la urma, pacea, oricat de idealizat ar suna, inseamna intelegere intre oameni, indiferent de diferente. Cateodata ma duc si spre lucruri mai detaliate. Dar stii cum e, daca nu poti sa faci niste lucruri care au semnificatie, atunci pictezi niste lucruri frumoase de pus pe perete. Ma intereseaza si asta, pentru ca sunt o persoana vizuala, dar nu e prioritatea mea, in nici un caz.
Asa ajungem la o alta tema care o face sa vorbeasca repede-repede si despre care are foarte multe opinii. „Ca femeie in lumea artei, totusi am avut o experienta ok, probabil ca m-a avantajat si faptul ca eram copil si nimeni nu s-a fi purtat cum ar fi facut-o cu o femeie. Dar am avut momente, mai ales in ultimii ani, cand m-am simtit inferioara fata de barbatii alaturi de care lucram. E interesant si e dificil de inteles. De multe ori incerc sa rezolv eu in mine asta, intrand in atelier, si imi place sa zic ca rezolv probleme. Acolo ajunge, oricum, si cand e frustrata, si cand e fericita, si cand anticipeaza ceva. Si in felul acesta, imi spune, a ajuns sa aprecieze o componenta mai dificila pentru temperamentul ei vulcanic – procesul prin care se naste o idee noua, care poate fi anevoios, poate fi dureros chiar, din care poate sa nu rezulte nimic vreme indelungata. Dar care este esential.
Viata ei ca artista este boema – daca ar fi dupa ea, ar sta in atelier de la 9 seara la 6 dimineata si ar dormi cat ar vrea. Dar cu un copil mic ii e mai greu, pentru ca vrea sa faca parte din viata lui. Asa ca prefera sa lucreze cat si cum vrea „atata timp cat sufletul pentru lucrarea aia ramane sincer. A ajuns sa fie o prioritate in munca mea, pe langa mesajul lucrarii. Cred ca asta a captivat publicul atat de puternic, de cand am fost mica. Din nou, stiu, the story was big, wow!, as fi naiva sa nu zic ca asta nu a facut parte din succesul pe care l-am avut, dar cred ca in aceeasi masura a fost faptul ca lumea a simtit un adevar, o puritate, o inocenta poate nu in mod necesar de copil, dar o fearlesness. Si nu vreau sa pierd asta in munca mea, cu toate ca acum poate ca sunt mai concentrata si mai precisa si imi organizez mai mult ideile si stau cateva saptamani inainte sa conceptualizez un tablou. Ok, asta e si obligatia pe care o am. Sa imi mentin skill set-ul, sa imi mentin dexteritatea, sa devin si mai buna la ce fac, si asta numai cu timpul se dezvolta. Si cu dedicare si cu exercitiu, cum ar fi si la un sport.
Acum lucreaza in bronz, in metal, in sticla, si in ultimele luni s-a concentrat pe colaj si pe hartie. Dar imi spune ca ii place orice ii da o sansa sa se exprime. Daca in copilarie prefera lucrarile foarte mari („si iubesc libertatea asta, sa nu simti ca ai un inceput, un sfarsit, o margine! E o lume!), acum se obisnuieste sa creeze pe suprafete mai intime, mai mici. De altfel, perspectiva ei asupra propriilor lucrari se schimba permanent, iar unul dintre lucrurile care i-au modificat fundamental viziunea a fost maternitatea. Egalitatea, la care revine, e una dintre obsesiile care au inflorit odata cu nasterea fetitei ei. „Copiii sufera, copiii sunt rautaciosi, si eu am avut experientele mele si parintii mei m-au ajutat, dar mi-e teama cand ma gandesc la ea. Sigur o sa vina si ea acasa suferind, cautandu-se pe ea, si vreau sa ii ofer cat mai mult sprijin si o baza solida, astfel incat sa aiba ea incredere in ea. Ca asta e cel mai important lucru, restul lumii o sa te dezamageasca o viata intreaga. Dar daca stii cine esti tu si te intelegi si ai incredere in toate capacitatile pe care le ai, date de Dumnezeu, create de tine sau oferite de alti oameni, atunci nu conteaza, esti ok, cred. Si atunci, am multe idei pe care vreau sa le adresez prin lucrari, dar mi se pare si ca estetica mea a devenit mult mai feminina. Adica femeie sunt, mandra sunt sa fiu femeie, dar intotdeauna am fost un pic rough on the edges. Am devenit mult mai thoughtful, am inceput sa ma gandesc mai mult inainte de a vorbi, si in viata mea personala, dar si in modul in care lucrez. Si sunt foarte curioasa sa arat lumii lucrarile astea.
A venit in Romania, insa, cu alt scop – sa participe la o rezidenta in legatura cu care e foarte entuziasta, o tabara la Slanic unde „sunt adunati vreo opt artisti, care lucreaza cu comunitatea si cu resursele naturale, ceea ce mi se pare cel mai tare. Lucrarile nu sunt pe o baza traditionala. Sunt pietre, frunze, copaci, lemn, e un amestec! Si eu nu am avut niciodata sansa sa particip intr-un program de rezidenta artistica. Dar mi-am dorit foarte mult. Sa poti sa te aduni, in acelasi spirit, cu oameni cu care impartasesti aceeasi pasiune, interese, sa stati sa vorbiti, sa fie un schimb de idei si de experiente, de cultura, de valori, asta mi se pare senzational si asta imbunatateste si arta, si comunitatea. Si oamenii intregi. Artistii dintotdeauna au lucrat impreuna. Sigur, competitia exista, recunoaste asta. Pentru ca intotdeauna te uiti sa vezi ce face celalalt. Dar lucrul acesta i se pare natural. „Sa spui ca nu te inspira unul sau altul e o alta minciuna. Daca traiesti intr-o cutie nu te inspira nimeni, e adevarat, dar daca traiesti in lumea adevarata si vezi, si ai ochi, si simti, te inspira. Dar asta e frumusetea.
Fotografii: Andreea Macri
Realizator: Domnica Margescu;
Fotografiile au fost realizate la restaurantul The Artist', Calea Victoriei nr. 147, www.the artist.ro