Interviu cu scriitorul Joel Dicker – Cand succesul vine pe neasteptate

Prezenta lui Joël Dicker in Romania, aflat la inceputul turneului international de promovare a romanului Adevarul despre cazul Harry Quebert, a starnit mai mult buzz decat se bucura de obicei scriitorii, fie ei si cei care au cunoscut gustul dulce al succesului.

Suplimentul de entuziasm a venit ca reactie la poza de pe afisul care anunta evenimentul: un barbat tanar si fermecator, care ar fi putut sa stea alaturi oricand de cele mai in voga staruri masculine de la Hollywood. Cat despre mine, pana sa dau cu ochii de fotografia impricinata, numele lui Joël Dicker mi-a fost picurat in urechi prima data la o cina cu Pascal Bruckner si editorii sai romani – s-a insinuat mai intai in urechea stanga, Soptit de Magdalena Marculescu (directorul editorial al Editurii Trei), iar apoi din fata, confirmat cu entuziasm de Bruckner insusi, care a ciripit vreo douazeci de minute pe tema asta (marturisesc ca am crezut atunci ca cei doi scriitori sunt prieteni, dar nu, mai tarziu am aflat ca nu se cunosc personal).

Dincolo de poze si de recomandari, fapt e ca Joël Dicker (nota bene: scriitor elvetian de limba franceza!) a inhatat doua premii importante in Franta: Premiul Academiei si Goncourt des Lycé­ens. Ceea ce e remarcabil si neobisnuit, din mai multe motive: in primul rand, e aproape un debutant, Adevarul despre cazul Harry Québert fiind abia a doua sa carte, aparuta la cateva luni de la debut; apoi e (sau era) un outsider in mediul literar francez; nu in ultimul rand, romanul premiat nu se incadreaza in tiparele preferate ale celor care acorda Premiul Academiei in Franta, care aleg de obicei romane intelectuale grele si „serioase.

Ei bine, cartea lui Joël Dicker e departe de asa ceva: are o intriga politista care te prinde imediat si un ritm care nu te slabeste nici un moment si nu te lasa s-o abandonezi pe noptiera (Bruckner m-a asigurat ca n-o sa mai dorm pana n-o termin, si vorbim de peste 600 de pagini!). Sigur, romanul nu se rezuma la asta, dar cum vi l-am prezentat deja intr-un numar anterior si cum nu e locul aici sa revin la acest subiect, ma rezum la indemnul sa-l cititi.

Cat despre autor, am descoperit ca succesul l-a prins nepregatit, ca inca si-a pastrat capul pe umeri si ca… e un baiat cuminte – cele doua seri cat a stat in Bucuresti si le-a petrecut nu in cluburi, ci in camera sa de hotel. Scriind! Mi-a marturisit inainte de a ne desparti ca aici i-a venit o idee care ar putea fi urmatoarea lui carte si nu vrea s-o piarda. Tare, nu?

ELLE: Joël, ai avut parte de critici excelente, dar si unele foarte rautacioase. Te-a afectat in vreun fel acest feedback?
Joël Dicker: Nu, din foarte multe motive. E de inteles ca atunci cand vinzi o carte intr-un tiraj mare, vor fi oameni carora le va placea si oameni carora nu le va placea. Sunt foarte deschis la comentarii si critici, pentru ca sunt tanar, iar aceasta nu este, totusi, decat a doua mea carte publicata (si sper sa mai urmeze multe altele). Am tot viitorul in fata, asa ca toate remarcile si criticile sunt constructive pentru mine. Sunt foarte fericit sa stiu ce cred altii, e benefic pentru mine sa vad lipsurile si sa-mi dau seama astfel ce trebuie imbunatatit la scrisul meu. Daca acum, la 27 de ani, toata lumea m-ar lauda, ar fi teribil pentru ca asta ar insemna ca trebuie sa ma opresc, ca nu exista loc de mai bine.

ELLE: Esti un caz fericit in lumea scriitorilor: ai reusit, la aceasta varsta, sa dai lovitura cu un roman care a primit pana acum doua premii foarte importante si, in acelasi timp, se vinde foarte bine. Anul trecut ti-au aparut atat cartea de debut, cat si, cateva luni mai tarziu, romanul care ti-a adus succesul. Banuiesc ca nu le-ai scris, totusi, atat de repede… A fost greu sau usor sa debutezi?
J.D.: Debutul meu a fost destul de dificil. Prima mea carte, Les derniers jours de nos pères, a fost publicata in ianuarie 2012, iar in septembie, dupa noua luni, mi-a fost publicata cea de-a doua carte. Nu am scris doua carti intr-un an – mi-as dori sa pot face asta! De fapt, lucrurile s-au petrecut altfel. Am terminat manuscrisul pentru Les derniers jours de nos pères in 2009, dupa care am incercat sa ii gasesc un editor. L-am trimis mai multor edituri din Elvetia si Franta, dar nimeni nu a vrut sa-l publice, asa ca am decis sa-l tin pentru mine si sa incerc sa scriu un nou roman. Cateva luni mai tarziu, l-am intalnim pe Vladimir Dimitrijevic, fondatorul unei edituri mici, dar foarte cunoscute din Lausanne, care a decis sa publice Les derniers jours de nos pères. Insa, dupa sase luni, editorul meu a murit intr-un accident de masina. Bernard de Fallois, un prieten apropiat al lui Dimitrijevic, a decis sa-mi publice cartea la editura sa, si asa am fost lansat de editura De Fallois.Cand i-am aratat editorului meu Adevarul despre cazul Harry Québert, a spus ca e grozava si ca vrea sa o publice cat mai repede. Prima mea reactie a fost sa refuz, pentru ca e ridicol sa publici doua carti in decursul aceluiasi an. Totusi m-a convins ca e cel mai bun lucru pe care l-as putea face, pentru ca momentul era prielnic pentru carte. Pana la urma am decis sa merg pe mana lui si banuiesc ca a avut dreptate.
Cand i-am aratat editorului meu Adevarul despre cazul Harry Québert, a spus ca e grozava si ca vrea sa o publice cat mai repede. Prima mea reactie a fost sa refuz, pentru ca e ridicol sa publici doua carti in decursul aceluiasi an. Totusi m-a convins ca e cel mai bun lucru pe care l-as putea face, pentru ca momentul era prielnic pentru carte. Pana la urma am decis sa merg pe mana lui si banuiesc ca a avut dreptate.

ELLE: Deci nu ai fost dezamagit de refuzurile legate de prima carte si de moartea tragica a primului editor care a decis sa-ti publice o carte…
J.D.: De fapt, Adevarul despre cazul Harry Québert este a sasea mea carte! Am inceput sa scriu romane la varsta de 20 de ani, iar prima carte pe care am scris-o am trimis-o unor editori, dar nimeni nu a vrut sa o publice. Apoi am scris-o pe a doua, pe a treia, pe a patra, iar a cincea a fost Les derniers jours de nos pères.

ELLE: Zici ca ai inceput sa scrii romane la 20 de ani. Cand ai realizat ca iti place sa scrii?
J.D.: Foarte devreme. Inainte sa pot scrie carti, mi-am dat seama ca-mi place sa spun povesti. Pana sa pot scrie, desenam si apoi explicam povestea din spatele desenului. Apoi am inceput sa scriu cateva din povestile astea si am infiintat o revista in Geneva. Mi-a placut foarte mult sa impartasesc oamenilor prin scris ceea ce iubesc. Imi placea mult sa scriu articole, apoi sa le printez, sa pun paginile impreuna si sa le trimit cititorilor din Elvetia. Actul in sine de a impartasi este cel mai important pentru mine. Apoi am inceput sa scriu povesti scurte, pentru a continua sa transmit oamenilor din creativitatea mea. Asa am ajuns sa scriu romane.

ELLE: Ai avut vreun mentor sau model literar, ca Marcus, personajul cartii tale?
J.D.: Nu chiar, pentru ca nu am intalnit niciodata pe cineva care sa-mi devina mentor, sa imi dea sfaturi si sa ma sprijine. Mentori mi-au fost totusi scriitorii pe care i-am citit. John Steinbeck printre multi altii. Cred ca mentorii scriitorilor sunt autorii pe care acestia ii apreciaza cu adevarat. Pentru mine asa a fost.

ELLE: Am auzit ca lucrezi in politica. Ce faceai inainte sa devii un scriitor de succes?
J.D.: Am studiat Dreptul, apoi am lucrat pentru Parlament, in Geneva. Am fost pentru doi ani asistent al Parlamentului Constitutional. Cand Parlamentul si-a incheiat mandatul, mi-am pierdut slujba, pentru ca mi s-a incheiat si mie mandatul. O luna mai tarziu mi-a aparut cartea si de atunci sunt scriitor cu norma intreaga.

ELLE: La fix, nu-i asa? Ti-a fost greu sa scrii cea de-a doua carte? Descrii atat de bine blocajul literar prin care trece personajul tau, incat nu pot sa nu te intreb daca ai trecut si tu prin asta.
J.D.: Nu, dar am avut parte de alte probleme. Am foarte multe indoieli si multe idei cu care incerc sa lucrez, dar pe care nu sunt foarte sigur – ceea ce e destul de dificil. Mi-a fost teama ca cititorii nu se vor putea identifica cu ceea ce vreau sa spun. Dar trebuia macar sa incerc. Blocajul scriitorului, aceasta pauza in exprimare, a fost pentru mine tocmai calea de a relationa cu cititorul.

ELLE: Este o carte oarecum neobisnuita pentru piata franceza – ii sensul ca nu e chiar genul de carte pe care o premiaza Academia Franceza. Te asteptai sa primesti acest premiu sau a fost o surpriza?
J.D.: A fost o surpriza totala! Nu ma asteptam la nici un premiu, la nici o distinctie. E foarte complicat sa spun de ce. Mi-e greu sa vorbesc despre mine. Cred ca este o lectura placuta si sunt de parere ca acesta este si scopul unui roman – sa petreci un timp placut citindu-l. Joseph Kessel si Albert Cohen, de exemplu, au inteles perfect publicul francez, iar lectura cartilor lor este foarte placuta. Aceasta este, totusi, o traditie in literatura franceza, pe care pana si Balzac si Alexandre Dumas au respectat-o. Cu totii stim cat de frumoase sunt cartile lor pline de actiune, aventura si momente de suspans. Dar exista doua genuri de literatura franceza: cea intelectuala, foarte greoaie, si cea usoara si placuta. Ma bucur ca romanul meu se incadreaza in literatura de placere, pentru ca tocmai acesta a fost principalul scop pentru care l-am scris. Este o carte buna si nimic mai mult.

ELLE: Esti apropiat de scriitorii francezi? Ai prieteni in aceasta lume?
J.D.: Da, cativa. Multi dintre ei sunt foarte amabili cu mine. Nu e chiar usor sa apari de-odata in aceasta lume, si inca destul de tanar, eflorescent si nici macar francez! Dar am fost norocos aici, pentru ca, de exemplu, Jerôme Ferrari a fost foarte binevoitor cu mine. De asemenea, Douglas Kennedy, pe care l-am cunoscut in Bruxelles si cu care am pastrat legatura prin e-mail. Cand a venit in Geneva am luat cina impreuna, iar cand am mers in Montréal m-a invitat acasa la el. Pentru mine sunt foarte importante aceste relatii, pentru ca ma ajuta sa-mi gasesc propriul loc. Nu vreau sa iau locul nimanui, vreau sa stau in aceasta lume pe un scaun liber.

ELLE: M-am intalnit cu Pascal Bruckner acum o luna si ceva si mi-a vorbit foarte frumos despre tine si despre cartea ta. Mi-a spus ca nu a putut sa o lase din mana pana nu a terminat-o.
J.D.: Nu il cunosc personal, dar ma bucur foarte mult sa aud asta. Este unul dintre cei care au o parere buna despre mine. Cum spuneam, e important, pentru ca ma face sa ma simt acceptat, ceea ce nu e chiar usor.

ELLE: Hai sa vorbim si despre America – despre dragostea si legaturile tale cu aceasta tara. Ce te-a facut sa scrii un roman american?
J.D.: Nu stiu daca este vorba despre iubire. Am ales sa scriu despre Statele Unite pentru ca sunt familiarizat cu aceasta tara si este probabil singurul loc din lumea de azi unde simt ca pot sa-mi pozitionez o poveste, in afara de Geneva. Dupa ce am publicat cartea, oamenii m-au intrebat de ce am ales America si nu Parisul sau Elvetia. Pentru mine a fost foarte evident. Nu e nicidecum pentru ca iubesc mai mult America. Iubesc Elvetia foarte mult, e o tara pe care o cunosc, cu partile ei bune si rele. Este categoric o tara fascinanta si foarte frumoasa. Am ales America pentru cartea mea pentru ca, pe langa faptul ca o cunosc foarte bine, mi s-a parut cel mai bun loc pentru aceasta poveste, pe baza experientelor pe care le-am trait acolo.

ELLE: Mi se pare ca esti un bun observator al culturii americane. Te-ai documentat sau ai petrecut timp acolo?
J.D.: Unul din verisorii bunicului meu a locuit in Washington, unde avea o casa de vara, si obisnuiam sa merg acolo des cand eram copil. Desi era o ruda indepartata, eram foarte apropiati. Am petrecut ceva timp in acea casa de vacanta. De acolo au venit ideile pentru carte. A fost o perioada minunata a vietii mele. Dincolo de asta, am stat atata timp in America pentru ca m-a interesat. Nu e ca si cum as fi stat o saptamana acolo si m-as fi simtit indreptatit sa scriu despre America. De 20 de ani merg acolo macar o data pe an. Treptat, am inceput sa inteleg cum functioneaza lucrurile.

ELLE: Ce iti place cel mai mult la americani si la cultura americana? Si ce iti displace?
J.D.: Cred ca ceea ce imi place cel mai mult este dimensiunea tarii, de asemenea frumusetea naturii, iar ceea ce imi place cel mai putin este mentalitatea unor oameni. Imi place Obama si mi se pare ca se afla intr-o pozitie dificila. Cand a fost ales, toata lumea a fost bucuroasa. Acum, desi a repus tara pe picioare, Congresul voteaza impotriva lui. Nu poti schimba o tara care nu vrea sa se schimbe.

ELLE: Te-ai muta in America?
J.D.: Hmm… Buna intrebare, nu m-am gandit la asta. Nu, nu cred. Desi cunosc tara destul de bine si ma intereseaza, nu apartin ei. Merg cu placere acolo, dar nu e locul meu.

ELLE: Exista o editie americana a cartii tale?
J.D.: Nu inca.

ELLE: Atunci cand?
J.D.: Cel mai probabil va aparea primavara viitoare.

ELLE: Ai deja un editor acolo?
J.D.: Nu, dar am un editor englez si sper ca lucrurile sa evolueze prin intermediul lui. Este o piata dificila.

ELLE: Da, doar ca tu esti deja pe piata, esti o mina de aur, iar ei stiu asta. Am citit undeva ca romanul tau este comparat cu Lolita. Ce parere ai despre asta?
J.D.: Lolita este o carte extraordinara, iar cartea mea este un tribut la adresa ei. Numele Nola, de exemplu, este un tribut adus Lolitei. Am citit-o cand avem 15 ani. Inainte sa apara pe piata cartea, am trimis cateva copii unor jurnalisti, iar Marc Fumaroli, membru al Academiei Franceze, a scris un articol in Le Figaro comparand romanul meu cu Lolita, intr-o maniera foarte interesanta. Asta m-a facut sa o recitesc. A fost o experienta ciudata, pentru ca Lolita pe care am citit-o acum, la 27 de ani, e total diferita de cea pe care am citit-o cand aveam 15 ani. Ce am inteles din Lolita cand eram mai tanar e foarte diferit de ceea ce inteleg acum si bineinteles ca daca ar fi sa o recitesc peste zece ani, o s-o inteleg altfel. Chiar daca am crezut initial ca am facut o greseala recitind-o, mi-am dat seama ca nu e deloc asa. Ma bucur ca am facut-o, pentru ca astfel mi-am dat seama ca o carte evolueaza odata cu tine, nu este un obiect mort. Intrebarea e daca as scrie aceeasi carte acum, ca am recitit Lolita la 27 de ani. Probabil ca nu.

ELLE: Daca intre Nola si Lolita exista o legatura, poti spune acelasi lucru si despre numele avocatului Roth si Philip Roth?
J.D.: Nu, nu exista nici o legatura. Nu stiu de ce am ales acest nume. Dupa ce am publicat cartea, mi-am dat seama de unele lucruri care trebuiau schimbate. Numele avocatului Roth l-am decis la sfarsit, pentru ca initial aveam alt nume, care dupa ce a izbucnit scandalul in cazul Dominique Strauss-Kahn mi-am dat seama ca e foarte asemanator cu cel al avocatului sau. Nu stiam ce sa fac, eram confuz: sa pastrez numele pentru ca oricum il alesesem inainte? Dar nici n-am vrut ca lumea sa creada ca l-am preluat din acel scandal. In final, am decis sa pun doar X in loc de nume. Cu cat trecea timpul, cu atat nevoia unui nume devenea mai presanta. Am ales Roth la repezeala si acum imi pare foarte rau. Ar fi trebuit sa-mi acord timp suficient sa gasesc alt nume. Nu a fost foarte profesional din partea mea sa aleg un nume pe ultima suta de metri.

ELLE: Poate pentru ca Philip Roth este unul dintre scriitorii tai preferati, numele lui a iesit din subconstientul tau?
J.D.: Da, doar ca avocatul nu este un personaj prea simpatic. Ar fi trebuit sa-l pastrez pentru cineva mai placut. Adevarul e ca nu ma asteptam sa am succes, nu ma asteptam la nimic din ceea ce s-a intamplat. Nu mi-as fi inchipuit ca acum o sa fiu in Romania, vorbind cu tine despre personajul Roth. Acum imi dau seama ca fiecare detaliu conteaza.

ELLE: Speri sa il intalnesti pe Philip Roth intr-o zi?
J.D.: Da, mi-ar placea.

ELLE: Ce i-ai spune?
J.D.: Nu stiu, poate ca as fi un alt fan plictisitor. L-as intreba de ce a incetat sa mai scrie.

ELLE: Poate ca ti-ar raspunde ca are nevoie de odihna. Ca are o anumita varsta si e timpul sa nu mai munceasca si sa guste din placerile vietii.
J.D.: Poate. O alta intrebare pe care i-as adresa-o este daca regreta ca a ales sa devina scriitor.

ELLE: Este o intrebare foarte buna. O s-o tin minte pentru cand voi face un interviu cu un scriitor mai in varsta decat tine. Simti o presiune pentru urmatoarea ta carte, la fel ca personajul tau?
J.D.: Bineinteles ca exista o presiune, pentru ca atunci cand publici o carte dupa ce ai fost refuzat in trecut de toate editurile, nu poti decat sa tintesti spre mai bine. Trebuie sa-mi dau seama care este cheia succesului, apoi sa incep o noua carte. Pana cand acest nivel nu va fi atins, nu va fi suficient de bine. Este o situatie dura. Este in acelasi timp o provocare si sper ca vor urma si alte carti bune. E ca in fotbal, exista sezoane bune si sezoane rele. Dar trebuie mereu sa mergi inainte.

ELLE: Ai, totusi, ceva din Marcus in tine. Esti foarte ambitios si e de admirat faptul ca nu te-ai dat batut si ai gasit forta sa continui sa scrii. Chiar asa, m-am intrebat in timp ce citeam cartea daca ti-ai propus de la inceput sa scrii un bestseller.
J.D.: Chiar deloc. M-am gandit ca poate aceasta carte nici macar n-o sa vada lumina tiparului. Prin urmare, nu mi-am imaginat vreodata ca ar putea fi un bestseller. Cand am terminat de scris m-am invinovatit ca am scris o carte atat de lunga si de complicata. Nu, nu m-am asteptat deloc la asta.

ELLE: Ai refacut cartea de mai multe ori, nu-i asa?
J.D.: Da, am incercat mereu sa o fac mai buna si mai buna, pana cand eram pe punctul de a o face mai rea. E ca in sculptura, ai un bloc de piatra pe care il slefuiesti pana intr-o anumita faza cand trebuie sa te opresti, pentru ca daca continui sa slefuiesti tot ce vei obtine va fi praf. Asa ca trebuie sa gasesti echilibrul perfect. Cand i-am trimis cartea lui Bernard de Fallois, ma asteptam sa fie doar in regula, nu foarte rea dar nici prea buna, dar el mi-a spus ca e perfecta si ca vrea sa o publice cat mai curand.

ELLE: Exista vreo asemanare intre editorul tau si antipaticul editor al personajului Marcus?
J.D.: Nu, nici una.

ELLE: Iti place turneul de promovare a cartii tale?
J.D.: De-abia am inceput. Romania este prima tara straina in care am ajuns. O sa-ti spun intr-un an mai multe, dar pana acum este foarte interesant. Cu acest turneu am acoperit pana acum Franta, Elvetia si Belgia, tarile vorbitoare de limba franceza, iar de-acum urmeaza tarile straine.

ELLE: Nu stiu daca ai aflat, dar media si retelele sociale din Romania au vorbit mult despre scriitorul frumos, tanar si de succes care urmeaza sa vina in Romania. Chiar si mie mi s-a spus ca sunt norocoasa sa fac acest interviu cu tine. Te amuza asta?
J.D.: Sunt foarte fericit sa fiu aici, sa stiu ca oamenii sunt interesati de cartea mea si prefer sa se spuna ca sunt un scriitor frumos decat sa aud remarci de genul „Cine vrea sa citeasca acest nonsens al unui scriitor prost si urat?'. De fapt, eu sunt cel care se simte foarte norocos. De aceea trebuie sa muncesc din greu ca sa mentin aceasta stare de lucruri.

ELLE: Prietena ta nu e ingrijorata de numarul mare de admiratoare? O ingrijoreaza faptul ca urmeaza sa calatoresti mult?
J.D.: Nu, nu e genul acela de persoana. Este foarte in regula cu asta. Adevarul e ca nu realizez inca ce mi se intampla. De exemplu, odata, la un targ de carte, a venit la mine o tanara ca sa-i dau un autograf, dar era foarte rece, foarte necomunicativa. Mi-a ramas in minte. Apoi o prietena a ei mi-a spus ca era atat de timida si nelinistita din cauza ca ma va intalni, incat n-a fost in stare sa se comporte normal. M-a surprins acest lucru.

ELLE: Eu credeam ca esti deja constient de celebritatea ta. Ma gandeam chiar sa te intreb daca te nelinisteste faptul ca iti pierzi din intimitate.
J.D.: Mi-am pierdut din intimitate in Elvetia, de aceea ma bucur sa fiu aici. Nu cred ca va dura. Pentru mine, succesul este un concept de scurta durata. Vor aparea alte carti, alti autori, asa ca nu imi fac griji din cauza asta. Simt ca voi reintra in anonimitate in curand. Dar poate ca nu.

Interviu realizat de Mihaela Frank
Foto: Photoland
Traducere de Andreea Trifas

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK