Interviu cu scriitoarea Cecilia Stefanescu

Dupa ce romanul de debut, Legaturi bolnavicioase, a fost reeditat, tradus si ecranizat in regia lui Tudor Giurgiu, Cecilia Stefanescu si-a lansat de curind cea de-a doua carte, Intrarea Soarelui, la care a lucrat aproape cinci ani. O poveste de dragoste (filtrata prin lumina nostalgiei pentru copilarie) devine pretext pentru a fictionaliza in jurul intrebarii „ce-ar fi fost daca'. Povestea curge in paralel pe doua planuri temporale, in jurul unui personaj care are viziunea pro­priului viitor, indreptindu-se catre un final pe care trebuie sa-l citesti printre rinduri.
La sedinta foto, autoarea a pozat cuminte, cocotata pe niste tocuri de 12 centimetri, apoi a vorbit despre literatura, intrerupindu-se din cind in cind pentru a da indicatii la telefon despre reteta de piure de legume pentru baietelul ei, Vlad, de numai citeva luni. Ce nu veti afla despre ea din acest interviu este ca in copilarie avea o masina de cusut si obisnuia sa croiasca singura rochii, pe care, mai apoi, le vindea fetelor prin cartier.

ELLE: Un cititor stie foarte putin despre cum a fost scrisa cartea pe care o tine in mina, despre munca din spatele ei. Hai sa definim putin alchimia muncii unui scriitor.

Cecilia Stefanescu: E greu de definit. I se spune talent, i se mai spune inspiratie, insa mai e si exercitiul de zi cu zi. In pofida inspiratiei sau a talentului, un scriitor care nu face lucrul asta aproape zilnic – sa-si intretina talentul, sa-l cultive, sa-l rafineze, sa-l duca la alt nivel – degeaba mai are talent. Sint elementele obligatorii, dar nu suficiente, pentru a te apuca de scris si pentru a scrie o carte, sa zicem, buna. In sine, munca de scriitor e foarte plicticoasa: stai intre patru pereti si iti intorci de pe o fata pe alta ideile. In ceea ce ma priveste, pot sa spun ca de multe ori am ramas in fata calculatorului fara sa fac nimic. Zile intregi. Darsi asta a fost un tip de lucru…

ELLE: Spre deosebire de poezie (unde e inspiratie, nebunie, explozie), in proza exista o munca de constructie, e nevoie de o structura aproape matematica…

C.s.: Eu am nevoie de un timp, la ultima carte mi-a trebuit aproape un an de zile, in care sa ma gindesc la personaje, la poveste, sa o construiesc in minte si apoi pe hirtie. Poate suna a cliseu, dar trebuie sa te imprietenesti cu personajele si cu povestea, ca si cind ai intra intr-o camera plina de oameni straini. Trebuie sa-i cunosti pe fiecare, sa vezi cum se leaga relatiile intre ei. Nu poti sa scrii despre lucruri pe care nu le cunosti indeajuns, fara sa te familiarizezi un pic cu profesia personajelor, cu ce-si doresc, cu pulsiunile lor, cu esecurile. Am nevoie de perioada asta de timp, nu pot sa ma arunc direct intr-o carte. Poate pentru ca inca sint un scriitor tinar si am nesigurantele mele, temerile mele, angoasele mele.

ELLE: Documentarea ofera cartii mai multa credibilitate?

C.s.: Da, dar, pe de alta parte, sint impotriva acestui tip de exactitate. Daca admitem de comun acord ca nu exista relatii sexuale precoce intre doi copii, asta nu in­seamna ca in literatura nu poate sa existe asa ceva. Ar fi ca si cind am spune ca literatura trebuie sa copieze viata, s-o reproduca. Atunci ar fi ingrozitor de plictisitoare. In arta, ai libertatea sa faci orice. Aici nu aplicam judecati mo­rale, nu ne punem problema cum va citi un copil Ma­dame Bovary sau Lolita. Asta e avantajul cartilor, ca nu au bulina de 18 ani pe coperta si ca fiecare intelege in func­tie de propria sa pregatire, inteligenta si intuitie. Cre­dibilitatea si verosimilitatea unei carti stau in cit de bine o scrii si in disponibilitatea ctititorului de a crede in povestea ta.

ELLE: In textul de pe coperta cartii, spui ca vrei sa vorbesti despre „niste lucruri de care literatura contemporana nu mai are pofta sa vorbeasca' si ca acest roman e un pariu pe care l-ai facut cu tine si cu prejudecatile…

C.s.: Ma refeream mai mult la prejudecati literare. Li­te­ra­tu­ra ultimilor douazeci de ani este mai degraba o literatura minima­lista, se ocupa de maruntisurile vietii, ignorind pro­g­ramatic tot ce inseamna intrebari majore, adica „Cine sintem? De unde venim? Incotro ne indreptam? Ce e viata? Ce e moartea? Ce e dragostea?' etc. Brusc, m-am intrebat da­ca nu cumva acest statement literar ascunde, de fapt, o ne­putinta de a scrie despre astfel de lucruri. Pare mult mai usor sa scrii despre ce-ai facut, despre lucruri personale, autobiog­ra­fice, sa faci din tine un personaj – sigur, ironic, poate caricatural, dar pina la urma e vorba despre tine si despre nimic alt­ceva. Intrebarea e cit de mult functioneaza o astfel de lite­ra­tura si ce probleme ridica ea, cum modeleaza mintea citito­rului, cum schimba vre­murile in care traim. Are vreun im­pact? Are vreo importanta? E vorba doar de prejudecatile me­le, nu ma cert absolut de­loc cu restul lumii, pentru ca inteleg ca fiecare e li­ber sa scrie cum vrea.

ELLE: Mario Vargas Llo­sa spunea ca oamenii se apuca sa scrie pentru ca sint niste revoltati, nu le place lumea in care traiesc si simt nevoia sa evadeze, sa-si construiasca propriile lumi. Pentru tine scrisul e o evadare?

C.s.: Cred ca eu ma simt bine mai degraba la mi­ne acasa, intr-un spa­­tiu foarte sigur si incon­jurata, preferabil, de oameni pe care-i cu­nosc. Probabil ca asta vi­ne si din timiditatea mea de copil. Cred ca pentru mine literatura, in pri­mul rind, e o profesie. Asa cum se duc unii la serviciu in fiecare zi, asa ma asez si eu in fata calculatorului. Nu cistig din litera­tura, nu traiesc din ea atit cit sa ma sustin, dar e meseria mea. Daca cineva ma intreaba pe strada „Cu ce te ocupi?', eu zic ca sint scriitor. La maternitate asta am spus, cind a trebuit sa completez rubrica „ocupatie', iar asistentele s-au uitat suspicioase la mine. Revenind, probabil ca ai dreptate: scriitorii, in general, sint oameni cumva, nu neaparat razvratiti, dar neadaptati. Sint niste marginali. Asta la inceput. si probabil ca esecul, foarte rar marturisit, consta in faptul ca, pe masura ce trece timpul si devin cunoscuti, se deplaseaza pe nesimtite de la margine catre centru. La fel cum avangarda, un curent literar autodistructiv, a ajuns azi in muzee. Insa cui nu-i place pute­rea, fie ea si simbolica? si eu sint victima ei, chiar daca notiunea de putere se traduce, in cazul meu, printr-o pereche inutila si frumoasa de pantofi…