Interviu cu scriitoarea Alexandra Ares – Zbor fara plasa

O scriitoare romanca traieste la New York visul american. ELLE a stat de vorba cu Alexandra Ares despre ce inseamna, mai exact, acest lucru si a aflat atat partea buna, cat si reversul medaliei.

Am cunoscut-o pe Alexandra Ares cu ocazia lansarii romanului sau, Viata mea pe net. Cartea aparuse de cateva luni, dar cum autoarea locuieste la New York, lansarea a trebuit sa astepte… vacanta de vara. Alexandra Ares este scriitoare, scenarista, producator TV si publisher al publicatiei online Manhattan Chronicles. A publicat pana acum trei carti in America, de facturi diferite (de la chick lit la indie), cea mai recenta dintre ele, The Other Girl (in curs de aparitie la editura Polirom) fiind recompensata cu The Next Generation Indie Award for Best Novella, anul acesta. Am profitat de prezenta sa in Romania pentru a sta de vorba cu Alexandra despre traiectoria sa de la Bucuresti la New York, despre viata de femeie singura in marea metropola americana, despre scris si despre… barbati.

ELLE: Biografia ta de pe site-ul personal incepe cu o fraza amuzanta si interesanta despre familia ta. Poti sa ne spui cateva vorbe despre ei?
Alexandra Ares: Sint fiica scriitorului Dinu Grigorescu, care provine dintr-o familie de vechi oameni politici – tatal lui (bunicul meu), care a fost detinut politic douazeci de ani, era in partidul lui Iuliu Maniu. Strabunicul meu a fost senator de Prahova in perioada interbelica si avea sonde de petrol. Şi stra-strabunicul meu are o istorie interesanta: a fost gradinar, s-a casatorit cu fata unui preot de familie buna, a studiat si la sfirsitul carierei a devenit inspector scolar in Comarnic (cred ca poza lui se afla intr-un fel de muzeu scolar de acolo). Familia mamei, Despina, este din Dobrogea, dar ea s-a nascut in Bucuresti. E o familie cu o istorie foarte zbuciumata, dar pe care, din pacate, bunicii mei n-au aflat-o in totalitate, n-au investigat-o prea bine pentru ca n-au vrut sa riste, in comunism. Se pare ca bunicii mamei mele, frate si sora, au venit din Grecia, la inceputul secolului, cu doica lor si cu o lada foarte mare cu aur, parintii lor fiind omoriti in Constantinopol. S-au stabilit in Dobrogea si au cumparat foarte mult pamint acolo, la granita cu Bulgaria. Cind s-a facut impartirea Romaniei multe din terenuri au ramas in Bulgaria, odata cu cedarea Cadrilaterului.

ELLE: Cariera ta in Romania a inceput foarte frumos. Ai lucrat la Televiziunea Romana, ai facut documentare, ai facut parte din lumea teatrului, ai publicat niste carti. Ce ti-a venit sa emigrezi, ce-ti lipsea aici?
A.A.: Eu am ajuns in America printr-un concurs de imprejurari, fara intentia de a ramine acolo, dar cred cumva ca fiecare persoana are intuitia viitorului. Eu am avut intuitia ca o sa ajung in America si ca voi trai acolo. Nu stiu de ce in America, si nu in alta tara. De asemenea, simteam ca avusesem o viata foarte protejata si redusa ca experienta. Cred ca am vrut sa ajung intr-un alt mediu, in care sa fiu libera si in care sa capat o anumita experienta de viata pe care imi era imposibil sa o am in Romania. Dar asta a fost o motivatie la nivel subconstient, pentru ca la nivel constient a fost doar un concurs de imprejurari.

ELLE: Cum ai ajuns, mai exact, acolo?

A.A.: M-am dus cu tatal meu care si-a lansat o carte la Centrul Cultural Roman din New York, in 1997 – o culegere de piese de teatru, Wild East. Imi amintesc ca intr-o luni am terminat emisiunea la TV si nici prin cap nu-mi trecea ca n-o sa ma intorc la birou. Am plecat cu un bagajel mic. La petrecerea de lansare a cartii tatalui meu am intilnit un oftalmolog. (Eu aveam niste probleme de sanatate. Imi spusesera foarte multi doctori ca o sa orbesc la un ochi.) Doctorul respectiv avea un cabinet pe Park Avenue. M-am dus la el si mi-a spus ca exista un medic in Montreal care face o operatie cu laser, neomologata inca in Statele Unite, care ar putea sa ma salveze. Parintii mei s-au intors in Romania si eu m-am dus in Canada (a fost o intreaga aventura cu viza, as putea sa scriu un roman despre asta). Apoi a trebuit sa stau trei luni fie la Montreal, fie la New York pentru observatie, si am decis sa stau la New York pentru ca mi-a placut foarte mult, nici nu se compara cu Montreal-ul. Am stat vreo doua saptamini la Centrul Cultural, dupa care m-au dat afara, evident. Si am luat-o de la zero la New York. Aveam ochelari de soare care sa-mi protezeje ochii, n-aveam nici un ban in buzunar, n-aveam drept de munca. A trebuit sa gasesc o solutie pentru trei luni si exact in perioada respectiva l-am intilnit pe fostul meu sot. Am stat cu el o perioada, pina m-am intors in Romania. Am crezut atunci ca a fost o iubire de-o vara, dar spre surprinderea mea a continuat. M-a cerut in casatorie la sfirsitul anului. A venit in Romania, ne-am casatorit si am plecat definitiv la inceputul anului 1998. Cam asta a fost.

ELLE: Care a fost primul tau job in America?
A.A.: Am lucrat intr-un magazin de genti cu patru dolari pe ora, de unde am fost data afara dupa doua saptamini pentru ca a fost angajata ilegal o mexicana, cu doi dolari pe ora. Am avut foarte multe job-uri, care mai de care mai interesante. Am lucrat ca hostess in mai multe restaurante – asta pina sa am drept de lucru. Era interesant ca in perioada cind lucram ca hostess eram si corespondentul TVR la New York! In timpul zilei faceam reportaje serioase, si seara lucram ca hostess sau garderobiera in diverse locuri, pentru ca banii pe care ii faceam atunci din televiziune nu-mi permiteau sa traiesc la New York. Dupa ce mi-au venit actele si am avut drept de lucru, primul meu job a fost de specialist media placement pentru un sindicat de stiri. Era un job foarte bine platit, lucram pe Madison Avenue, dar era un job de vinzari pe media si eu gravitasem intotdeauna pe partea creativa, asa incit nu-mi placea. Pina la urma am reusit sa ma angajez la CBS, pentru ca eu voiam sa lucrez in televiziune, voiam sa-mi fac meseria pe care o stiam. Am intrat la CBS News (CBS Entertainment era pe coasta de vest), direct ca producator, fara sa mai trec prin stadiul de asistent (am fost prima romanca producator de acolo). Am intrat pe hard news, pe o pozitie foarte specializata si am stat cinci ani acolo la divizia Network News Service, de centralizare a stirilor regionale in colaborare cu ABC News si FOX News. Nu mi-a placut deloc, au fost, cred, anii cei mai grei, in care simteam ca stagnez si ca nu am un viitor in care sa derulez proiecte de anvergura cum imi place, si cum am facut mai tirziu la ONU. In perioada aceea m-am imbolnavit de depresie.

ELLE: Suna foarte diferit de ceea ce faceai in Romania.
A.A.: Da, era foarte diferit. Sistemul de televiziune american este foarte diferit. N-o sa intru in amanunte, dar era o munca de rutina si de stres, nimic creativ. Americanii au un obicei prost: odata ce faci un lucru, esti incadrat intr-o patratica si se asteapta de la tine sa faci acelasi lucru toata viata. Eu am crezut ca voi fi in acest job un an si dupa asta o sa ma mut in alte divizii, mai creative. Dar nu obtineam oferte decit sa fac exact acelasi lucru in alte parti – la NBC, la ABC, la FOX –, de parca numai asta as fi putut face si nimic altceva. Asta pentru ca cererea de job-uri e atit de mare incit nimeni nu-si asuma nici macar un risc de 1% ca o persoana sa faca altceva, pentru ca gasesti tot timpul oameni foarte buni care au facut exact acel job. Este foarte greu de spart acest pattern, daca nu ai o pila puternica sau un grup de sustinere, gen Ivy League Alumni, comunitatea evreiasca sau cea a homosexualilor, care sint foarte solidari.

ELLE: Veneai dintr-o lume destul de elitista. Cum te-ai adaptat lumii americane si vietii de-acolo?
A.A.: A fost o adaptare lunga si grea, dar s-a produs pina la urma. Acum ma simt foarte americanizata, in sensul ca am ajuns sa cunosc si sa inteleg foarte bine SUA. Sint chiar mindra de partea americana din mine. Imi aduc aminte cit de uimita am fost cind, pe la inceputurile mele acolo, o prietena de la CBS mi-a spus ca, pentru a accepta o relatie cu un barbat, acesta trebuie sa fie atletic. Eu venisem din Romania plina de idei metafizice si mi s-a parut putin vulgar criteriul ei. Acum mi-am schimbat parerea atit in acest domeniu, cit si in arta, teatru, film si literatura.

ELLE: Ştii ca noi avem tot felul de clisee despre americani – ca sint superficiali in relatii, ca nu au cultura, ca afiseaza un zimbet fals si tot asa. Ce crezi despre aceste clisee, sint adevarate?
A.A.: Mi se pare ca anumite clisee sint indreptatite. Mai ales cel cu cultura, macar pentru faptul ca ei au o cultura americana, iar noi avem o cultura europeana. Daca stai sa te gindesti, e valabila si reciproca. Citi romani (chiar si oameni educati) cunosc bine cultura americana? E doar o impresie ca o stiu foarte bine. Americanii stiu cultura lor, dar mai putin cultura europeana. Doar intelectualii cunosc literatura europeana, sau cei care au un background european. In rest, pot sa spun ca americanii sint foarte amabili, curtenitori, low key si respectuosi, au foarte mare grija de corpul lor – si barbatii, si femeile. Cred in spiritul de echipa si il cultiva inca din scoala primara. Romanii sint mai individualisti. Insa, intr-adevar, cred ca romanii au mai mult suflet, ca relatiile in America sint mai superficiale, poate si din cauza ca este o tara cu un dinamism social foarte mare, unde oamenii nu stau foarte mult in acelasi loc si atunci nu au timp si nici conditii sa construiasca niste legaturi cum au oamenii din Romania, care isi petrec viata, de multe ori, in acelasi oras. Pentru cineva care vine din Europa, asta poate duce la un sentiment de alienare. Eu am trait puternic acest sentiment. In New York cel putin, este foarte greu sa ai prieteni pentru foarte mult timp, pentru ca este un oras foarte competitiv si dificil, unde lumea de obicei sta citiva ani, apoi pleaca. Am descris acest sentiment de alienare in toate romanele mele si mai ales in Dream Junkies, publicat la Polirom sub titlul Visatoarele. New York-ul ca un un fel de „master' pe care il faci si il pui „under your belt'. Sint foarte putini care ramin in New York toata viata. Şi te trezesti in situatia ca iti faci prieteni care apoi pleaca in alt oras – din America, din Europa sau din alta parte – si trebuie tot timpul sa o iei de la capat, sa-ti faci alt cerc social, alti prieteni… si pe masura ce inaintezi in virsta e mai greu.

ELLE: E mai usor sa razbati in cariera in America decit in Romania?
A.A.: Cred ca este mult mai greu si mai lent sa te realizezi pe plan social in America, mai ales daca nu studiezi acolo. Pentru ca atunci cind inveti in State, intri intr-un cerc de „alumni', exista un ciclu clar: un job pe o pozitie de „entry level' se bazeaza pe un „internship' care se obtine pe baza unei recomandari de la o facultate. Deci in momentul in care vii, cum am venit eu, la 27 de ani, practic trebuie sa sari peste rind, ceea ce este foarte greu. Ceea ce este insa misto in America fata de restul lumii – si este, de fapt, visul american – este faptul ca cine reuseste in America (si cind zic asta ma refer in special la reusita pe cont propriu, ca antreprenor) face foarte multi bani. „Sky is the limit', cum zic americanii, si de asta toata inovatia din lume in ultimii douazeci de ani tot din America vine, desi se spune ca America nu mai e ce-a fost. Totusi, daca ne gindim, Google a venit din America, Apple a fost inventat in America, iPad-ul a fost inventat in America etc. Şi cred ca aceasta competitie si aceasta posibilitate a cistigului imens este un resort care incurajeaza inovatia. Şi inca un lucru pe care il au americanii: sint foarte deschisi la ce este nou si diferit, in timp ce europenii sint mai conservatori.

ELLE: Dar in viata privata? E mai usor sau mai greu sa te realizezi in America decit in Romania? In cartea ta, pare greu, dar nu imposibil…
A.A.: Cred ca este mai usor sa ai o familie traditionala in Romania, pentru ca aici exista o cultura mai sanatoasa si familia este inca foarte importanta. Poate nu neaparat ca oamenii sint mai fericiti sau au casnicii mai reusite, dar poti sa-ti faci o familie cu sanse mai mari sa dureze in timp. Insa trebuie sa marturisesc ca in America e mai bine sa fii femeie decit in Romania. In primul rind, in Romania fetele sint foarte frumoase si baietii sint asa-si-asa, sau chiar sub asa-si-asa. In America, femeile sint asa-si-asa, iar barbatii, in majoritatea lor, arata foarte bine, sint atletici, foarte curtenitori, calmi, nu ridica tonul, nu le sare tandara, foarte relaxat. Nu exista ideea de „munca de barbat' si „munca de femeie'. De altfel, si miscarea feminista a pornit din America, cu toate drepturile aferente.
Insa, in prezent, in America, asa cum am ilustrat si in romanul meu Viata mea pe net, s-a creat o confuzie sexuala si de valori, urmare a mantrei „totul e posibil, cita vreme nu deranjezi pe nimeni'. Te intrebi unde se mai trage linie, si linia nu se mai trage nicaieri. Lucruri care poate acum zece sau douazeci de ani ar fi parut de domeniul fantasticului, acum au devenit cit se poate de comune. Chiar lucruri pentru care ai fi arestat in viata de zi cu zi (cum ar fi sa-ti expui organele genitale in public). Ei bine, pe Internet multa lume posteaza poze cu organele genitale atunci cind cauta parteneri! A devenit atit de raspindit acest lucru, incit a fost si un scandal cu un state senator care a facut asta (si care era si proaspat casatorit). Internetul este un fel de „Wild West' acum, unde orice e acceptat. Ca scriitor, mi s-a parut interesant si ofertant, de aceea m-am gindit sa scriu un roman despre cum ne poate transforma Internetul, totul prin prisma unei fete inocente, dar istete, de 25 de ani. Si cred ca e relevant atit pentru utilizatorii de net din Romania, cit si pentru curiosi.

ELLE: Dar poate ca nici Romania nu mai este cum era acum 15 ani, cind ai plecat…

A.A.: Cred ca America este un virf de lance si creeaza modelul acestei societati globale si cred ca Romania urmeaza America cu pasi repezi in privinta asta. Mi-as dori sa nu fie asa, as vrea ca Romania sa-si pastreze claritatea morala ceva mai mult, daca se poate.

ELLE: Cum ai reusit sa publici in Statele Unite? Stiu ca e o piata foarte competitiva.
A.A.: In primul rind, m-am chinuit foarte mult sa-mi gasesc un agent, pentru ca editurile nu primesc manuscrise decit de la agenti, iar acestia nu te reprezinta decit daca ai mai publicat sau daca ti-ai facut cumva un nume, sau daca ai lucrat cu persoane celebre. Agentii nu sint niste mentori, niste prieteni, niste sfatuitori literari – cum poate crede cineva –, ci, in marea majoritate, sint niste comercianti care vor sa faca bani cu tine. Nu aleg cartile cele mai bune, ci cartile cu celebritati, cu scandal, cu ce li se pare lor ca ar aduce cei mai multi bani. Am gasit pina la urma o agenta respectabila, care insa m-a dezamagit. Eu credeam ca atunci cind ai un agent, acesta face totul pentru tine si tu nu mai faci nimic. De fapt, nu este nici pe departe asa.

ELLE: Romanul Viata mea pe net a fost finalist al premiului USA Book News. Cit de mare este acest succes?
A.A.: Nu este un mare succes financiar, un super-bestseller, dar oamenii au auzit de acest roman. Aproape oricine din State, cind ii spun titlul cartii, spune ca a auzit de cartea asta, a vazut-o pe iTunes, pe Amazon sau in alta parte. Inca nu stie nimeni cine este Alexandra Ares, dar lumea a auzit cumva de romanul meu, deci pot spune ca a intrat in constiinta publica, ceea ce nu e putin lucru, pentru ca se publica in jur de 200.000 de mii de romane noi pe an in SUA si un milion de carti. Şi n-am avut buget de marketing, adica nu am avut o editura care sa isi permita sa cumpere o pagina in The New York Times sau ceva de genul asta, cum fac marile case de publishing. Deci este un inceput promitator.

ELLE: Este totusi un succes editorial, asta chiar si la nivelul Americii. Ce ti-a adus acest succes editorial?
A.A.: In primul rind ma pune sub presiunea de a ma depasi. Ma intreb foarte des cite romane vreau sa scriu si ce fel de scriitor vreau sa fiu in continuare. Vreau sa scriu un roman pe an? Sau un roman la zece ani? Pentru ca scrisul are anumite doze de spontaneitate, trebuie sa simti nevoia sa exprimi ceva, si in momentul in care devine un job de la 9 la 5, parca isi pierde tensiunea si originalitatea. Apoi, avem cu totii un moment in viata cind inflorim, si in acel moment sintem relevanti pentru un stil, pentru societate, pentru generatia din care facem parte. Pentru cele mai multe persoane aceasta perioada de inflorire este scurta. Foarte putini artisti reusesc sa fie buni si relevanti pe o perioada de 20-30 de ani sau toata viata. N-as vrea sa-mi irosesc anii mei de maxim potential, dar nici nu doresc sa continui cu scrisul cind voi depasi acest virf. Imi pun tot felul de intrebari, o parte din mine vrea sa ma mut in California, in Santa Monica, sa-mi iau un serviciu de receptionista intr-un salon de coafura timp de un an si sa n-am absolut nici o grija intelectuala. Alta parte din mine vrea sa continui sa scriu romane, scenarii de film si piese de teatru, pentru ca am foarte multe idei. Alta parte din mine vrea sa se intoarca in Romania si sa o ia din nou de la zero, fie in jurnalism, fie in cinematografie. Inca nu m-am hotarit.

ELLE: Esti, deci, intr-un moment de explorari existentiale?
A.A.: Da, dar mie mi se intimpla asta anual. N-am un echilibru normal de viata, de fapt n-am o viata normala, traditionala. Scrisul si arta cer o doza de nebunie si o mare doza de rezistenta la respingere si esec. Traiesc intr-o perpetua stare de criza care, desi e stresanta, ma face sa fiu foarte vie si ma inspira din punct de vedere artistic si intelectual.

ELLE: Tinjesti spre o viata traditionala?
A.A.: Da, tinjesc, dar, ca femeie, nici asta nu e foarte dezirabil. Pentru un barbat e diferit: te casatoresti, apoi sotia devine o anexa a ta, care iti pune masa, stringe masa, te incurajeaza si iti creeaza toate conditiile ca tu sa fii cel care se realizeaza… Ca femeie, e altfel. Barbatilor nu le place sa fie vioara a doua intr-o relatie, sau sa preia rolul de nurturer, decit daca sint mult mai mari ca virsta.

ELLE: Ai publicat pina acum trei romane in Statele Unite, foarte diferite unul de altul. Visatoarele e despre o emigranta romanca in SUA, Viata pe net este un chick-lit despre o tinara americana care da de bucluc dupa ce se muta dintr-un orasel de provincie la New York, iar The Other Girl este un cu totul alt fel de carte, care de altfel a obtinut un premiu important pentru literatura indie. Daca este sa gasesti un numitor comun al cartilor tale, care ar fi acela?
A.A.: Ma feresc sa am un numitor comun, incerc sa fac mereu ceva total diferit. Totusi, cartile mele descriu experienta de femeie libera, necasatorita, singura, independenta, aflata la diverse virste si avind prioritati diferite, la New York.

ELLE: Ai avut succes si cu cartea de chick-lit, si cu romanul indie. Care dintre cele doua succese te-a facut mai mindra?
A.A.: Cred ca cel de la indie, pentru ca Viata mea pe net ma stinghereste putin… Eu am o formatie intelectuala, iar aceasta e o carte comerciala, cu miza cit se poate de serioasa, dar distractiva si impachetata ca pulp fiction. Am vrut sa-mi demonstrez ca pot sa scriu o astfel de carte – care, apropo, nu se scrie usor –, dar apoi am vrut sa scriu si ceva care sa fie exact opusul, o carte care sa nu respecte conventia literara, care sa fie cit mai necomerciala cu putinta (si totusi usor si placut de citit). In momentul cind am luat decizia de a-mi schimba total stilul, agenta mea m-a abandonat, iar prietena mea cea mai buna, careia i-am dedicat cartea Viata mea pe net si care mi-a fost sursa de inspiratie, a incetat orice relatie cu mine. O singura prietena, o scriitoare din Los Angeles, m-a incurajat si mi-a zis sa o fac, daca eu simt asta. Asa incit premiul acesta a fost un fel de realizare a intuitiei mele si a unui risc asumat, si asta m-a bucurat foarte mult, mai mult decit succesul comercial – care succes comercial l-am banuit, pentru ca era mai mult sau mai putin scontat.

ELLE: Care e partea cea mai grea a vietii la New York?
A.A.: Ma simt foarte singura, dar adevarul este ca am avut si am nevoie de singuratate pentru a crea si a evolua independent. Munca de scriitor este solitara, cere concentrare si focus. Si cind am ajuns la linia de sosire se facuse pustiu in jur. Eliminasem cam tot ce se putea elimina pentru a ma concentra – prieteni, viata sociala activa, serviciu stabil, televizor etc. In SUA imi lipseste sprijinul unei familii, al unui sistem care sa ma protejeze, n-am multi prieteni, lucrez ca liber-profesionist pe contracte, deci, ca majoritatea scriitorilor din lume, nu am stabilitate financiara. Partea proasta in industria de carte este ca nu stii niciodata daca mai vinzi si luna viitoare; exista o instabilitate mare, care reprezinta o sursa de stres. Existenta mea new-yorkeza a fost si este ca un fel de zbor continuu fara plasa, intr-un mediu ostil si foarte competitiv, dar care m-a stimulat uman, artistic si intelectual.

ELLE: Dar cu limba engleza te-ai imprietenit? Vreau sa spun atit ca scriitor, cit si in viata privata. Ai accent?
A.A.: Da, am accent. In general, oamenii nu stiu de unde sint, ba zic ca sint din Franta, ba din Rusia, ba din Europa de Est. A fost foarte greu sa scriu in limba engleza, caci eu am invatat engleza dupa ureche, nu in scoala. Dar acum ma simt confortabil cu limba engleza, ceea ce nu se mai intimpla, culmea, cu limba romana. Probabil ca, daca m-as intoarce, lucrurile ar reveni la normal. De 15 ani aud engleza americana peste tot in jurul meu, sesisez cele mai mici nuante de argou, ceea ce n-am mai facut cu limba romana. Citesc doar in engleza ca sa-mi imbunatatesc stilul, iar lecturile mele in romana se reduc la ziare si la Internet.

ELLE: Cunosti multe persoane care folosesc net-ul pentru a intilni pe cineva?
A.A.: Da, foarte multe. De fapt, in America este principalul mod de a intilni oameni. Al doilea este in baruri si al treilea la serviciu sau la facultate. Dar acum, de cind cu hartuirea sexuala, nu ai voie sa fii cu nimeni de la serviciu, deci varianta asta a cam cazut. In baruri, nu e prea bine sa cunosti pe cineva, deoarece rareori sint oameni de calitate. Net-ul are avantajul ca ofera o selectie. In America a devenit un lucru foarte comun, lipsit de orice stigmat social.

ELLE: Tu personal ai folosit Internetul pentru intilniri?
A.A.: Da, l-am folosit, si chiar am avut un prieten timp de aproape trei ani, pe care l-am cunoscut pe Internet. A fost cel mai bun iubit pe care l-am avut vreodata.

ELLE: Ce diferente culturale intre America si Romania ti se par cel mai greu de suportat?
A.A.: Cred ca singurul lucru care-mi displace in America este faptul ca e o societate in care banii si sexul sint din ce in ce mai importante si ajung sa defineasca oamenii si relatiile intr-un mod care nu cred ca este sanatos. Poate si Romania a inceput sa mearga in aceeasi directie, dar in America acest fenomen este mult mai accentuat. Iar sexul, din pacate, nu mai inseamna acolo absolut nimic, este ca o stringere de mina sau ca un cocktail pe care il bei cu cineva. In Romania, pe de alta parte, vad foarte multi oameni care par eleganti, care au haine scumpe si par foarte de calitate, dar daca zgirii putin suprafata tisneste o badaranie incredibila. Te intrebi de unde Dumnezeu izvoraste!

ELLE: Am remarcat ca in toate cartile tale exista o mica aluzie la astrologie sau la cartile de ghicit. Care-i treaba cu asta?
A.A.: Este un hobby al meu foarte vechi, care a inceput in liceu, dar pe care nu l-am luat in serios. Am inceput sa ghicesc in palma. Odata, la 14 ani, eram la masa cu familia si i-am luat palma unei rude apropiate. I-am spus: „Tu ai avut un amant timp de 20 de ani!', fara a crede de fapt ceea ce spuneam. La care doamna m-a lovit cu piciorul pe sub masa si mi-am dat seama ca aveam dreptate. Mi-a povestit apoi ca intr-adevar existase un pictor cu care avusese o relatie foarte multi ani. Am continuat apoi cu I Ching-ul, cu Tarotul si cartile Lenormand. Am avut o intilnire foarte interesanta la 20 de ani cu un doctor care fusese in gruparea Meditatia Transcendentala. El mi-a explicat niste principii de baza, mi-a spus ca, dintr-un motiv sau altul, raspunsul la toate intrebarile noastre se afla in alt plan… Şi absolut toate metodele de divinatie sint de fapt o conventie, un alfabet creat de oameni pentru a extrage aceste raspunsuri. Chiar noi putem crea propriul nostru Tarot, propriile carti si sa extragem cu ajutorul lor aceste informatii.

ELLE: Si tu n-ai putea, cu ajutorul cartilor, sa decizi ce sa faci mai departe? De exemplu, daca sa ramii la New York sau sa te intorci in Romania?
A.A.: Este o chestiune care tine de liberul arbitru, de conjunctura si de vocea interioara. Consult cartile si I Ching-ul, dar nu iau decizii in baza lor. Cum inchei una din piesele mele de teatru… „life can change one day in a second. You never know.

Realizator: Mihaela Frank

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro

Interviu cu scriitoarea Alexandra Ares – Zbor fara plasa