Poarta numele a doua familii din inalta societate de odinioara si le poarta in ea spiritul, deopotriva. Tatarastii, sobri si austeri, au facut politica in România interbelica, iar grecii Negropontes, ajunsi in tara noastra demult, pe vremea persecutiilor turcesti, au facut aici avere si si-au trait viata din plin. Sanda Tatarascu-Negropontes a avut de toate in viata: educatie, lux, iubire, dar si durerea de a-si vedea averea confiscata si rudele cele mai dragi intemnitate si apoi moarte. A facut parte din elita si apoi a ajuns „dusman al poporului. Astazi si-a recapatat locul pe care il merita si, cu toate incercarile prin care a trecut, a ramas in viata, ca sa dea marturie despre vremurile trecute. si, poate, ca sa ne putem bucura si noi, macar putin, de intelepciunea adunata intr-o viata de incercari.
ELLE: Sinteti urmasa a doua familii boieresti din inalta societate a României interbelice. Vorbiti-ne despre ce au insemnat cele doua familii pentru România.
Sanda Tatarascu-Negropontes: Cu mare placere, cu atit mai mult cu cit, vorbindu-va despre asta, ne intoarcem cu saptezeci si cinci, optzeci de ani in urma. Vorbim despre doua familii total diferite. Familia Tatarascu, in care m-am nascut, este, sa zicem, familia politica interbelica – ceva complet special, care nu se aseamana absolut deloc cu ceea ce inseamna acest lucru azi, cu toate ca si pe vremea noastra au fost abuzuri, lucruri incorecte, dar acestea nu dominau viata asa cum se intimpla azi. Romania avea atunci o pozitie privilegiata, era cea mai importanta tara din Balcani, iar oamenii nostri politici erau cunoscuti pe tot globul (vorbesc de Titulescu si altii ca el). In casa noastra era o atmosfera austera, de intensa viata politica, iar marea sacrificata a fost mama mea, care era un om cu un mare simt artistic (ei i se datoreaza, printre altele, venirea lui Brancusi in Romania si existenta celor trei opere de la Tirgu-Jiu).
Mama ar fi vrut sa-si afirme simtul artistic, dar a crezut ca este de datoria ei sa se puna cu trei pasi in spatele tatalui meu, sa-i serveasca in viata lui politica si singurul lucru in care n-a cedat, si bine a facut, a fost acela ca n-a dus o viata mondena prea activa. A schitat la inceput o anume mondenitate, dar apoi s-a implicat foarte mult in operele de binefacere si in refacerea covorului oltenesc, a tesaturilor oltenesti si a tot ce era artistic in aceasta zona a tarii. Tatal meu a fost de trei ori prim-ministru si de mai multe ori ministru de Externe. El era un barbat foarte sobru. Ei bine, in contrast cu aceasta viata austera a noastra era familia Negropontes, care reprezenta adevarata familie mondena aristocrata interbelica. Familia Negropontes se compunea din cei doi parinti, adorabili, si cei patru copii, trei baieti si o fata, care au fost prietenii mei de la virsta de sase ani. Alaturi de sotul meu, care era cel mai mare dintre frati, am trait o viata fericita, timp de cincizeci de ani. Deci, cind vorbesc si ma bilbii putin spunind „familia Negropontes' in loc sa spun familia Tatarascu, este pentru ca ii consider ca si cum ar fi rudele mele de singe.
ELLE: Ce v-a placut mai mult: austeritatea familiei Tatarascu sau mondenitatea familiei Negropontes?
S.T.N.: Daca v-as raspunde la aceasta intrebare foarte gindit, ar trebui sa mint. Adevarul este ca imi placea mult mai mult viata familiei Negropontes, imi placea mult mai mult atmosfera de veselie si de usoara inconstienta din casa lor. Astazi realizez ca parintii mei aveau dreptate, dar in epoca aceea, fara discutie ca imi placea viata lor, traita intr-o atmosfera nu doar superficiala, dar si plina de veselie, glume, baluri, receptii si tot felul de intimplari neasteptate si de sotii… Aveau un umor care ne-a ajutat foarte mult in epoca grea. Eram foarte buna prietena cu cumnata mea, eram aproape de aceeasi virsta si ne distram impreuna minunat. Contrastul intre cele doua familii a facut sa am tot ce putea sa viseze un om, o tinara, la virsta aceea. La saptesprezece ani am fost trimisa la Londra, am fost prezentata la Curtea Angliei, pentru ca tatal meu fusese prim-ministru si era in momentul acela ambasadorul României la Paris. Am avut si acolo o viata foarte placuta. Plecasem ca sa fac studii, sa-mi definitivez o cariera, si in fond n-am facut mai nimic…
ELLE: Cum era viata mondena atunci in comparatie cu cea de azi?
S.T.N.: Nu cunosc destul de bine viata mondena de azi, in curind voi avea optzeci si opt de ani, asa ca nu mai e cazul sa ies, nu mai sint „dans le monde', in actualitatea mondena. Nu pot decit sa va spun ceea ce aud, citesc, vad la televizor: ei bine, poate ca o sa va sochez, dar nu e mare diferenta – aceleasi baluri sint si azi, poate mai moderne, poate pregatite prin Internet… E drept ca se voiajeaza mult mai usor, pentru ca in tineretea mea a calatori era o problema, pe cind azi dumneavoastra plecati dimineata in America, stati o noapte acolo, iar a doua zi va intoarceti pentru un eveniment in România. Globul pamintesc nu mai reprezinta o problema. Cred cu convingere ca nu va trece multa vreme si nu va trebui sa facem un efort prea mare pentru a ajunge pe picior de egalitate cu occidentalii. Avem inteligenta, putere de adaptare, dorinta de a fi asa cum sint ceilalti si probabil ca am un optimism putin senil, dar cred ca generatia tinerilor de azi va ajunge sa aiba o viata minunata in România.