Interviu cu Sanda Tatarascu Negropontes

VEZI FOTO

POZA 1 / 4

Poarta numele a doua familii din inalta societate de odinioara si le poarta in ea spiritul, deopotriva. Tatarastii, sobri si austeri, au facut politica in România interbelica, iar grecii Negropontes, ajunsi in tara noastra demult, pe vremea persecutiilor turcesti, au facut aici ave­re si si-au trait viata din plin. Sanda Tatarascu-Negropontes a avut de toate in viata: educatie, lux, iubire, dar si durerea de a-si vedea averea confiscata si rudele cele mai dragi intemnitate si apoi moarte. A facut parte din elita si apoi a ajuns „dusman al poporului. Astazi si-a recapatat locul pe care il merita si, cu toate incercarile prin care a trecut, a ramas in viata, ca sa dea marturie despre vremurile trecute. si, poate, ca sa ne putem bucura si noi, macar putin, de intelepciunea adunata intr-o viata de incercari.

ELLE: Sinteti urmasa a doua familii boieresti din inalta societate a României interbelice. Vorbiti-ne despre ce au insemnat cele doua familii pentru România.

Sanda Tatarascu-Negropontes: Cu mare placere, cu atit mai mult cu cit, vorbindu-va despre asta, ne intoarcem cu sapte­zeci si cinci, opt­zeci de ani in urma. Vorbim despre doua familii total diferite. Familia Tatarascu, in care m-am nascut, este, sa zicem, familia politica interbelica – ceva complet special, care nu se aseamana absolut deloc cu ceea ce inseamna acest lucru azi, cu toate ca si pe vremea noastra au fost abuzuri, lucruri incorecte, dar acestea nu dominau viata asa cum se intimpla azi. Romania avea atunci o pozitie privilegiata, era cea mai importanta tara din Balcani, iar oamenii nostri politici erau cunoscuti pe tot globul (vorbesc de Titulescu si altii ca el). In casa noastra era o atmosfera austera, de intensa viata politica, iar marea sacrificata a fost mama mea, care era un om cu un mare simt artistic (ei i se datoreaza, printre altele, venirea lui Brancusi in Ro­mania si existenta celor trei opere de la Tirgu-Jiu).

Mama ar fi vrut sa-si afirme simtul artistic, dar a crezut ca este de datoria ei sa se puna cu trei pasi in spatele tatalui meu, sa-i serveasca in viata lui politica si singurul lucru in care n-a cedat, si bine a facut, a fost acela ca n-a dus o viata mondena prea activa. A schitat la inceput o anume mondenitate, dar apoi s-a implicat foarte mult in operele de binefacere si in refacerea covorului oltenesc, a tesaturilor oltenesti si a tot ce era artistic in aceasta zona a tarii. Tatal meu a fost de trei ori prim-ministru si de mai multe ori ministru de Externe. El era un barbat foarte sobru. Ei bine, in contrast cu aceasta viata austera a noastra era fami­lia Negro­pon­tes, care reprezenta adevarata familie mondena aristocrata interbelica. Familia Negropontes se compunea din cei doi parinti, ado­rabili, si cei patru copii, trei baieti si o fata, care au fost prietenii mei de la virsta de sase ani. Alaturi de sotul meu, care era cel mai mare dintre frati, am trait o viata fericita, timp de cincizeci de ani. Deci, cind vorbesc si ma bilbii putin spunind „familia Negropontes' in loc sa spun familia Tatarascu, este pentru ca ii consider ca si cum ar fi rudele mele de singe.

ELLE: Ce v-a placut mai mult: austeritatea familiei Tatarascu sau mondenitatea familiei Negropontes?

S.T.N.: Daca v-as raspunde la aceasta intrebare foarte gindit, ar trebui sa mint. Adevarul este ca imi placea mult mai mult viata familiei Negropontes, imi placea mult mai mult atmosfera de veselie si de usoara inconstienta din casa lor. As­tazi rea­­­lizez ca parintii mei a­veau dreptate, dar in epoca a­ceea, fara dis­cutie ca imi placea viata lor, traita intr-o atmosfera nu doar su­per­fi­cia­la, dar si plina de veselie, glu­me, baluri, receptii si tot felul de intim­plari neasteptate si de sotii… Aveau un umor care ne-a ajutat foarte mult in epoca grea. Eram foarte buna prietena cu cumnata mea, eram aproape de aceeasi virsta si ne distram impreuna minunat. Contrastul intre cele doua familii a facut sa am tot ce putea sa viseze un om, o tinara, la virsta aceea. La saptesprezece ani am fost trimisa la Londra, am fost pre­zentata la Curtea Angliei, pentru ca tatal meu fusese prim-ministru si era in momentul acela ambasadorul României la Paris. Am avut si acolo o viata foarte placuta. Plecasem ca sa fac studii, sa-mi definitivez o cariera, si in fond n-am facut mai nimic…

ELLE: Cum era viata mondena atunci in comparatie cu cea de azi?

S.T.N.: Nu cunosc destul de bine viata mondena de azi, in curind voi avea optzeci si opt de ani, asa ca nu mai e cazul sa ies, nu mai sint „dans le monde', in actualitatea mondena. Nu pot decit sa va spun ceea ce aud, citesc, vad la televizor: ei bine, poate ca o sa va sochez, dar nu e mare dife­renta – aceleasi baluri sint si azi, poate mai moderne, poate pregatite prin Internet… E drept ca se voiajeaza mult mai usor, pentru ca in tineretea mea a calatori era o problema, pe cind azi dumneavoastra plecati dimineata in America, stati o noapte acolo, iar a doua zi va intoarceti pentru un eveniment in România. Globul pamintesc nu mai reprezinta o problema. Cred cu convingere ca nu va trece multa vreme si nu va trebui sa facem un efort prea mare pentru a ajunge pe picior de egalitate cu occidentalii. Avem inteligenta, putere de adaptare, dorinta de a fi asa cum sint ceilalti si probabil ca am un optimism putin senil, dar cred ca ge­neratia tinerilor de azi va ajunge sa aiba o viata minunata in România.
 

ELLE: Ce-a mai ramas astazi din vechile familii boieresti?

S.T.N.: Aici e o mare problema, putin mai dificila. Familiile s-au impartit clar in doua categorii: cei care au plecat si au reusit acolo unde au reusit, in tarile respective, sau nu au reusit deloc, si cei care au ramas in România si au suportat toate ororile pe care a trebuit sa le suporte. Noi sintem un exemplu pentru ambele categorii. Familia Negropontes a venit in România in 1870, odata cu persecutiile facute de turci asupra grecilor la Constantinopol (o parte au venit aici, o parte s-au dus in Elvetia si o alta parte in America, dupa cum se stie). Au ajuns sa fie foarte români, mai români decit multi români, dar au venit iar persecutiile… si au plecat din nou. Actualmente, Negro­pon­tes sint in Canada, in Franta, in America, in Anglia, peste tot, iar in România am mai ramas doar eu, care nu sint Negropontes decit prin adoptie. E un lucru trist si emblematic. Ceea ce s-a intimplat cu familia Negro­pontes s-a intimplat cu multe familii. Din fericire, sint multi care s-au reintors, cum ar fi Radu Miclescu, care si-a refacut frumos vechiul castel de la Calinesti. Alte familii care au suferit prea mult nu mai vor sa se intoarca, exemplu fiind chiar fiul meu, care dupa persecutiile groaz­nice suferite de noi, cind a plecat mi-a spus: „Gata, am rupt ra­da­cinile din Romania!'. A fugit acum treizeci de ani, are trei copii in Franta, iar dupa revolutie, cind l-am rugat sa vina inapoi, mi-a spus: „Mama, am rupt odata radacinile, daca le rup a doua oara, pomul cade!'. Este, fara indoiala, un om care a reusit acolo si a ramas acolo. si totusi, acum vad cu bucurie ca sint oameni care se intorc.

ELLE: Dar vedem si multi care vor sa plece din Ro­mânia, in special tinerii…

S.T.N.: Eu cred ca ar trebui lasati sa plece, fiindca se vor intoarce. Vor realiza ca România devine tentanta si, pe de alta parte, dorul de tara, sa stiti, exista. Acum, ca sintem in Europa, poate unii cred ca ne-am internationalizat, dar totusi locul un­de te-ai nascut ramine un loc de dragoste. E o realitate prin banalitatea ei: locul unde tragi primul stri­gat de bebelus este locul de care ramii legat o viata intreaga. Eu nu am vrut sa plec din România. stiam ce ma asteapta, adica nu chiar tot, dar fara indoiala stiam, dar mi-am spus: „Doamne, daca plec o sa fiu un paria, oriunde as merge, un strain, un om tolerat, pe cind la mine in tara sint acasa'. Nu stiam atunci ca voi deveni „dusman de clasa, si altele. Asta a fost o trecere oribila prin iad, dar s-a terminat.

ELLE: Ati primit o educatie aleasa si v-ati trait tineretea in cele mai distinse cercuri. Apoi ati pierdut tot, ati ajuns in inchisoare si ati devenit „dusman al poporului. Cum ati reusit sa rezistati si sa va tineti mintile acasa?

S.T.N.: Am avut un moment de ezitare, un moment in care am crezut ca nu mai pot rezista. Dupa inchisoare, ramasesem fara un ban, fara nici o posibilitate de trai. Momentul cel mai tragic a fost atunci cind s-a intors tatal meu din inchisoare si cind era clar ca se va stinge, fiindca se intorsese cu o tuberculoza contactata acolo. A murit la citeva luni dupa ce s-a eliberat. Pe patul de moarte, mi-a spus: „Nu pleca, daca ai curajul sa infrunti ce te asteapta! Poate nu va mai  dura mult. stia ce ne asteapta, dar nu credea ca va dura atita, nu am crezut nici eu si in acel moment mi-am spus ca n-o sa plec.

Vedeti, eu comunismul il impart in doua perioade: in partea intii, din ‘48 pina prin anii ‘60, a fost ingrozitor. Orice vorba, pina si un disc pe care il ascultai, putea sa te duca pentru trei ani la inchisoare, pentru cosmopolitism, de exemplu! Atunci s-a distrus tot ce era intelectual, cultural, de buna calitate, in orice domeniu. Au distrus tot. Pe urma a venit partea a doua, cind sigur ca erau si atunci persecutii, dar ceva mai putin, si am profitat de momentul acela folosindu-ma de singurul bun pe care il mai aveam: educatia frantuzeasca. Cunosteam limba franceza foarte bine si, pentru ca incepuse sa se accepte lectiile particulare, am inceput sa predau ore de franceza oficial (plateam chiar si im­po­zit la stat pentru asta). Am avut, la un moment dat, o suta de copii lu­nar. Se adunau aici, chiar in aceasta camera. Sint convinsa ca printre elevii mei au fost si copii de nomenclaturisti, dar am vazut la toti atita dorinta de a invata, nu doar limba franceza, dar si de a avea o edu­catie, o oarecare tinuta, incit citeodata ma si amuzam. Din cind in cind, eram arestata, chiar de pe strada, pentru te miri ce… Au mai fost tot felul de momente, dar trecatoare, nu ca in anii de inceput ai comunismului, cind am trait experiente ingrozitoare.

Sanda Tatarascu-Negropontes , in 1938, inainte de a fi prezentata la Curtea Angliei

ELLE: Privind inapoi la tot ce ati avut de indurat in anii comunismului, nu regretati ca ati ramas in România? Mai ales ca membrii familiei Negropontes au plecat…

S.T.N.: Sa stiti ca mi-am pus si eu aceasta intrebare, de multe ori. Sotul meu avea dreptul sa-si reia nationalitatea greaca si am fi putut pleca, mai ales ca se intorsese din Rusia unul din fratii Negro­pontes care a fost in lagarul rusesc de la Vorkuta si care a fost cumplit de per­­se­cutat. Azi, dupa toti acesti ani, cred ca am gasit in sfirsit raspunsul: nu, nu-mi pare rau ca am ramas. Am trecut printr-o epoca cum­plita, dar eu o socotesc ca pe o boala grea, care a durat patruzeci si cinci de ani. Cam mult, ce-i drept. Mi-a distrus viata complet, toata fru­mu­setea vietii! Dar, ma intreb, oare cum m-as fi simtit ca exilat, in orice tara as fi plecat? Cu siguranta, mi-ar fi fost dor de tara mea, as fi idealizat-o. Aici am trait niste realitati crunte, dar stiam, spe­ram, ca sint trecatoare.

Cind vorbim despre ceea ce se intimpla azi, in 2007, sigur ca am fi vrut altceva, am fi vrut ca totul sa se schimbe radical in bine, dar iata ca nu s-a intimplat asa, desi saptesprezece ani nu sint pu­tini. Dar eu, care am trait asa rau, va spun ca nu se compara cu ce-a fost. Iata, de pilda, cum stam noi doua de vorba astazi. Ei bine, inainte de caderea comunismului, pentru acest lucru dumneata ai fi fost ares­tata intr-un colt al strazii, iar eu in celalalt colt. Inca o data va spun, nu imi pare rau ca am ramas, ca sint aici, dar imi pare rau de doua lucruri: ca s-au dus toti ai mei si ca sint singura supravietuitoare in a­ceasta ca­sa unde au vietuit unsprezece oa­meni dragi mie, iar unul din ei a fost propriul meu fiu, care a murit la douazeci si cinci de ani de cancer – acolo n-a mai fost de vina comunismul, ci soarta. Cind vad in jurul meu ca nu mai e nimeni si ca le-am supravietuit celor care au suferit alaturi de mine, ma intreb citeodata de ce a vrut Dumnezeu asa, de ce am supravietuit, de ce cu toate bolile de care am suferit am ramas in viata? Probabil ca sa dau marturie despre ceea ce a fost.

ELLE: Intr-un interviu pe care l-am facut anul trecut cu Maria Ioana Cantacuzino, aceasta reprosa generatiei parintilor ei faptul ca au fost orbi in fata pericolului comunist, ca l-au minimalizat atit de mult incit au fost luati total pe nepregatite. Dumneavoastra ce parere aveti?

S.T.N.: E un alt punct de vedere asupra lucrurilor. Pe Marioara am iubit-o foarte mult, ne-am intilnit in inchisoare. Ea a facut, ca si mine, trei ani de inchisoare si tin minte ca avea o atitudine plina de haz. Era foarte tinara. Era un personaj… Eu, una, le-am fost recunosca­toare parintilor mei. Prima parte a vietii mele a fost o incintare, am trait o viata de placeri. In momentul cind a inceput cumplitul uragan prin care am trecut, n-am avut ce sa le reprosez parintilor mei. Eu am ales sa ramin in tara, eu impreuna cu sotul meu, ei nu au nici o vina. Nu am astfel de resentimente.

ELLE: stiti, si generatia mea gindeste uneori, cu amaraciune, ca parintii nostri au lasat aberatia comunista sa tina tara in gheare atitia ani, ca nu au vazut ce se-ntimpla sau, poate, nu au vrut sa vada, din frica, din lasitate… Fiindca, totusi, e vorba de patruzeci si cinci de ani!

S.T.N.: Un lucru e sigur: dumneavoastra nu aveti dreptul sa va judecati parintii, pentru ca nici nu stiti ce cumplita urgie a trecut peste noi, ce frica imensa. Noi nu dormeam ca orice om, dormeam iepureste, sub paturile noastre era intotdeauna cite o bocceluta pregatita pentru inchisoare. Noi am trait acei ani intr-o totala teroare, nu puteam respira pina in fundul plaminului de grija. Eu am circulat ani de zile, ca femeie tinara, cu peria de dinti in geanta, nu cu rujul, pentru ca asta este ceea ce mi-a lipsit cel mai mult in inchisoare.

ELLE: Eu m-am referit la ceilalti, cei care nu au facut inchisoare, cei care au rabdat ca oamenii sa ajunga in inchisorile comuniste…

S.T.N.: Sa stiti ca asta nu-i asa usor de explicat. Sa va povestesc ceva: cumnatul meu Theodor Negropontes, care a facut cumplita inchisoare de la Vorkuta, in Rusia, in izolare totala, cind s-a intors, si apoi, dupa revolutie, imi spunea: „Tu ai vazut ca oamenii carora le povestesc prin ce-am trecut ma asculta mai mult din politete, dar nu cred o vorba din ce le spun?… Vreau sa spun ca oamenii chiar nu au stiut, sau pur si simplu n-au crezut, pentru ca ceea ce ni se intimpla noua era dincolo de posibilitatea de intelegere a unui om. Cu toate astea, sa stiti ca fiecare a avut mica sa forma de rezistenta, oricit de marunta. Va dau un exemplu: eu nu le-am spus niciodata copiilor care veneau la mine sa invete franceza ca la noi vine Mos Gerila; nu le-am spus nici de Mos Craciun, pentru ca daca as fi facut-o poate ca ii puneam pe parinti in incurcatura. si atunci le vorbeam despre Père Noël. In noaptea revolutiei, copiii erau la mine, pomul era pregatit si eu le citeam despre Père Noël in timp ce parintii erau pe baricade. si acum primesc scrisori din lumea intreaga, in care imi spun: „Madame, mi-aduc aminte de pomul de Craciun si de Père Noël!'. Iata cum fiecare am incercat, unii cu pretul vietii, altii oricit de putin, sa facem rezistenta. Nu mult, sint de acord, n-am facut destul, dar la noi urgia a fost mult mai mare decit in alte tari – eram o tara invinsa, care a avut „neobrazarea' de a intra in Rusia si aveam de platit polite grele. si le-am platit. Comunismul de la noi a fost mai cumplit decit in toate tarile celelalte.
 

ELLE: Dupa revolutie, in 1990, ati devenit senator PNL. Ati crezut atunci ca politica româneasca va intra pe un curs firesc? Ce parere aveti despre PNL-ul de azi si ce credeti ca ar spune tatal dumnea­voastra despre liberalii moderni?

S.T.N.: Eu am sa va raspund la aceasta intrebare, cu toate ca acum ceva vreme am decis sa nu mai fac politica, pentru ca sint prea deceptionata. Platim azi ce ar fi trebuit sa platim acum saptespre­zece ani. Atunci au murit oameni nestiind decit un singur lucru: mureau pentru libertate. Dar se vede ca nu a fost suficient. Ar fi trebuit de pe atunci sa mergem pina la capat, sa rupem cu trecutul, si poate ca asa nu am mai fi trait ce traim azi. Ce se intimpla acum e trist si e pacat. Acum, cind am intrat din nou in Europa, cind România poate sa-si reia locul ei, noi dam spectacolul pe care il dam. Probabil ca purgatoriul nostru trebuie sa fie total. si, va rog, nu ma faceti sa spun mai mult…

ELLE: Sa trecem atunci la lucruri mai vesele. Astazi, dupa ani de procese, ati reusit sa recuperati o parte din averile celor doua familii si ati ajuns in topul 300 al celor mai bogati români. Va satisface acest lucru, simtiti ca vi s-a facut dreptate?

S.T.N.: Da, la un momentat dat, vazind ca politica imi aduce deceptie dupa deceptie, am facut un fel de hobby din aceste retrocedari. M-am luptat opt ani pentru familia Negropontes si am vrut, cu o perseverenta cu care am trait de altfel toata viata, sa am sa­tisfactia de a readuce familia acolo unde se afla odata. Acum, ave­rea lor pierduta din cauza urgiei comuniste incepe sa le revina. Tot ce am recuperat din averea familiei Negropontes am trimis copiilor, nefacind nici o diferenta intre fiul meu si cei doi nepoti – am facut trei loturi egale si le-am spus rizind ca, iata, matusa din România a luat locul unchiului din America! Pe urma, am reprimit o parte din averea Tatarascu, mai ales partea mamei, caci tata nu era un om avut. Din partea mamei, cei doi frati care plecasera in Belgia nu au avut copii, asa ca eu am fost unica mosteni­toare. Cu putinul pe care l-am primit am incercat si eu sa fac bine altora, in amintirea mamei.

ELLE: Adica sinteti si dumneavoastra o iubitoare de arta si o susti­na­toare a artistilor?

S.T.N.: Sint o iubitoare de arta, desi nu am putut sa ma desfasor in acest domeniu asa cum as fi vrut. Insa, in vremea cind am facut politica, dupa revolutie, am vazut adevarate orori, copii handicapati, leagane sinistre si mi-am dat seama ca acesti copii trebuie ajutati. Asa ca, in mica masura si in anonimat, m-am ocupat si eu de lucrul acesta.

ELLE: Dupa o viata atit de plina de incercari, de suisuri si coborisuri, ce considerati ca inseamna a trai frumos?

S.T.N.: Vedeti, in inchisoare am avut un mare handicap, printre altele: acela ca nu eram destul de credincioasa. Toate colegele mele de suferinta care erau credincioase au suportat mai usor inchi­soarea. Nu stiu daca asta te face sa traiesti mai frumos, dar ce pot spune si cred cu convingere – nu sint vorbe in vint – este faptul ca exista citeva lucruri care stau la baza unei vieti traite frumos: edu­catia, religia, anumite precepte care se intiparesc definitiv in viata unui om in copilarie, in timpul acelor vestiti sapte ani de-acasa. Am avut momente superbe in viata mea, am avut si momente groaznice. In momentele superbe, vad azi si partea negativa, iar in cele groaznice vad si partea pozitiva. si daca Dumnezeu mi-a lasat mintea intreaga este pentru ca aceasta viata pe care am trait-o a fost croita, pesemne, exact pe calapodul meu, cu toate suisurile si coborisurile, cu bucuriile, cu tristetile ei, iar sfirsitul va fi cum va vrea Dumnezeu. Important este sa crezi si sa ai in ce crede, iar eu am avut in ce crede.

Foto:Ionut Staicu

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK