INTERVIU cu regizorul Cristian Mungiu – Bacalaureat, un film ca o oglinda

Dincolo de premii, festivaluri si titluri, Cristian Mungiu ramane un om care face filme la care te uiti ca si cum ai privi in oglinda – cu uimirea ca ai aflat ceva nou despre tine.

Sunt filme la care te uiti cu ochii cascati de mirare, filme la care razi, tot felul de filme… Dar, uneori, foarte rar, te intalnesti cu cate un film atat de delicat, atat de aparte, incat reactiile de moment iti sunt amortite. Asa ma gaseam, intr-o dupa-amiaza, pe o straduta bucuresteana, dupa ce parasisem biroul in care am vazut Bacalaureat, cel mai recent film al lui Cristian Mungiu. Regizorul roman nu mai are nevoie, sper, de introduceri suplimentare, pentru ca filmele lui (printre ele, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si Dupa dealuri) au ajuns sinonime cu noul val romanesc – un fenomen atipic, exceptia cu care suntem toti de acord si, practic, unul dintre putinele lucruri bune cu care se lauda cultura romaneasca recenta.


Nu aveam vorbe in care sa pun ceea ce vazusem – si, ca sa nu va stric placerea vizionarii, nu am sa povestesc nici acum actiunea filmului. Eram coplesita: de emotii, de trairi contradictorii, chiar de regrete. Mai tarziu, pe masura ce m-am dezmeticit si am avut timp sa ma gandesc mai mult la film, imi veneau, insa, o multime de intrebari. Incepusem deja sa masor filmul dupa criteriile care imi folosisera cand vazusem celelalte proiecte ale regizorului. Incercam sa gasesc repere de care sa imi pot sprijini argumentele pe care voiam sa imi construiesc o lista de intrebari pentru el.


Dar, in final, nu am reusit sa fac altceva decat sa constat – o multime de lucruri. Printre ele, faptul ca omul potrivit poate lua, uneori, chiar si cea mai banala situatie de viata, pe care sa o interpreteze si sa o intoarca pana ce scoate din ea lectii universal valabile, fara sa aiba vreo clipa un ton moralizator. Apoi, faptul ca un regizor poate sa construiasca, din istoria unei familii dintr-un mic oras de provincie, un film la fel de palpitant ca orice thriller in care se urmaresc masini si se isca explozii. Ca lucrurile acelea simple, pe care am ajuns sa le facem in fiecare zi fara sa ne punem nici macar o intrebare, obiceiurile din care ne sunt alcatuite vietile, trebuie sa fie neincetat interogate – pentru ca, daca nu le luam la intrebari, nu mai avem vreo sansa de a ne aminti de unde am plecat si ce aveam de gand sa facem. Bacalaureat, pentru mine, vorbea despre fiecare dintre aceste lucruri care, in principiu, suna abstract si distant, dar care sunt, de fapt, realitati extrem de simple si la indemana. Despre toate aceste lucruri l-am intrebat, deci, pe Cristian Mungiu.


Elle: Filmul vorbeste despre parinti si copii, despre transferul de speranta, dar si de responsabilitate si chiar de vina de la o generatie la alta – nu neaparat lucrurile pe care oamenii sunt dispusi sa le spuna atunci cand vorbesc despre relatia pe care o au cu copiii lor. Cum ai imaginat aceasta poveste?
Cristiam Mungiu:
Filmul face cumva portretul varstei la care constati ca mai mult din viata ta e deja in urma decat e inainte – si vorbeste despre indoielile, gandurile si preocuparile pe care le ai in acel punct al vietii tale.


Elle: De unde a venit povestea?
C.M.:
Cat pot sa reconstitui, la inceput au fost preocuparile mele legate de parenting in contextul societatii noastre de astazi. Ce transmiti copilului tau? Asta e chestiunea de baza. M-am intrebat daca exista un raport intre educatie si felul in care se perpetueaza compromisul ca mijloc de devenire sociala. Parintii au deseori tendinta sa reia modelul de educatie care a fost aplicat in cazul lor, cand erau copii – ori eu cred ca, daca te simti dezamagit, ca adult, de felul in care arata societatea, e bine sa te intrebi daca nu cumva asta are ceva de-a face si cu felul in care se perpetueaza un anume model de educatie in care predomina individualismul in detrimentul unei educatii pentru binele comun. Totodata, insa, sunt situatii cand esti crescut intr-un fel de parinti si vezi apoi ca, intre valorile pe care ti le-au insuflat ei (si scoala) si realitatea din teren sunt uneori diferente semnificative. Copilul – odata ce iese la scoala, pe strada, pe terenul de joaca – sesizeaza imediat discrepanta dintre discursul teoretic de acasa si felul in care se lupta, de fapt, pentru supravietuire si intaietate in viata adevarata – fara menajamente, dupa regula celui mai tare. Cand ajungi sa trebuiasca sa faci educatie copiilor tai, trebuie sa te hotarasti: pentru ce fel de lume ii pregatesti? Ce ii inveti: cum sa se descurce in lumea noastra obisnuita cu scurtaturi pentru oricare situatie sau cum sa respecte legile la litera, cu speranta ca doar asa se va indrepta vreodata ceva?


Elle: Cum s-a nascut filmul acesta? Cand ti s-a conturat ideea lui?
C.M.:
Mie imi ia destul de mult mult sa ma hotarasc ce sa fac mai departe dupa fiecare film. Ma gandesc deopotriva la ce am de zis, la cat si la cum voi zice. N-am sa fac multe filme in viata, imi dau seama deja, asa ca stau de fiecare data sa ma intreb care ar fi cea mai importanta tema in acel moment – deopotriva pentru mine, cat si pentru cei din jurul meu. Și reanalizez raportul meu cu mijloacele pe care le folosesc ca cineast.


In perioadele dintre filme citesc foarte multa presa si pastrez foarte multe articole – iar in Bacalaureat se regasesc multe franturi din intamplari publice romanesti ale ultimilor ani. Am ajuns la un moment dat la concluzia ca tema majora romaneasca a momentului este coruptia, insa pentru cinema coruptia politicienilor, fularele Burberry si carnatii de Plescoi nu sunt interesante. Pe mine m-a interesat mai mult sa sondez acel loc in care coruptia se intalneste cu educatia – si nu la modul general, ci felul in care se transfigureaza aceste preocupari cand le privesti din perspectiva individuala. A mai fost apoi ca punct concret de pornire acel scandal de la liceul „Bolintineanu cand, daca iti amintesti, problema societatii romanesti si a reprezentantilor ei era ca au fost chemati elevii la audieri cu autobuzul, nu ca se copia in masa cu aprobarea parintilor si prin mituirea profesorilor.


M-am intrebat cum se leaga toate gandurile astea si, incetul cu incetul, am gasit o cale sa le asamblez, tinand cont in permanenta ca vreau sa fac un film dintr-o perspectiva subiectiva a unui personaj aflat la aceasta varsta despre care vreau sa vorbesc, un film care sa te faca martor la emotiile si indoielile lui – si nu sa-l foloseasca ca vehicul pentru un discurs pe o tema sociala.

Mai departe, dupa ce te apuci sa scrii, evident ca lucrurile se modifica, pentru ca tema ramane tot mai mult ca fundal si incep sa primeze adevarul si plauzibilitatea situatiilor, logica si ritmul fiecarui moment si ale ansamblului. Aparte de scenariu, cand lucrez la un film ajung sa scriu intotdeauna zeci de alte documente creative aditionale, biografii si motivatii ale personajelor, istorii colaterale, ganduri despre stil, naratiune, mijloace. La filmul asta am continuat sa scriu si sa caut pana spre jumatatea filmarilor pentru ca simteam ca finalul nu este inca asezat.


Elle: Ai creat o istorie complexa, care se duce in multe directii – la final, esential mi s-a parut esecul, sentimentul ca nu poti castiga indiferent de calea pe care o alegi. La ce ai vrea sa se gandeasca privitorul dupa ce iese din cinematograf?
C.M.:
La viata lui – asta imi doresc intotdeauna. Povestea pe care o vede pe ecran e fictionala, insa pentru mine fundamental e felul in care acea poveste ar putea declansa in spectator un resort intern care sa-l determine sa-si vada propria lui poveste de viata – in raport cu chestiunile pe care i le ridica filmul si cu propriile lui indoieli. Incerc, insa, sa am intotdeauna cat mai multe niveluri in filmele pe care le fac si construiesc filmul in asa fel incat sa poata fi urmarit si doar ca un spectacol captivant in sine de acei spectatori care n-au disponibilitatea sa se gandeasca la mare lucru cand ies din sala. Bacalaureat, ca si 4 luni, 3 saptamani si 2 zile sau Dupa dealuri, are accente de thriller si foloseste multe dintre marcile cinematografului narativ traditional, doar ca avand ca materie prima viata obisnuita de zi cu zi.

Elle: Ca si in alte filme ale tale, personajele par sa sufere efectele secundare ale unui context – sunt ele niste victime ale propriilor decizii? Sunt niste oameni infranti de un sistem?
C.M.:
Viata noastra este rezultatul propriilor noastre decizii si alegeri, chiar daca adesea ne e mai simplu sa dam vina pe altii – insa in acelasi timp e influentata de valorile timpului si locului in care traim. Sigur ca e foarte greu sa schimbi fundamental societatea in care traiesti pe parcursul vietii tale, insa trebuie sa fii constient ca, daca vrei o schimbare, trebuie sa participi, lucrurile nu se vor imbunatati niciodata de la sine. Am senzatia uneori ca noi suferim in Romania de un fel de depresie cronica – un fel de resemnare in fata felului in care se desfasoara lucrurile, ducem asa, cu noi, o greutate – pe umeri si in suflet. E bine uneori sa te intrebi de ce si daca poti sa faci ceva in privinta asta – altceva decat sa te salvezi pe tine si pe ai tai.

Elle: Vorbesti in Bacalaureat despre mai multe institutii aflate azi in criza: familia, spitalul, scoala. Isi propune filmul tau sa fie un comentariu social la adresa acestor lucruri?
C.M.:
Cum ziceam, sper ca filmele mele sunt in principal despre oameni, despre emotiile, gandurile si sentimentele lor, despre raporturile lor cu ceilalti. Dar, evident, acesti oameni traiesc
intr-o societate si, atata vreme cat faci filme realiste si contemporane, nu ai cum sa nu vorbesti si despre institutiile cu care ei au de-a face si despre disfunctiile lor. Ce sper, insa, e ca filmul depaseste nivelul unui comentariu social si ajunge sa puna in discutie teme general umane mai complexe decat cele strict arondabile Romaniei de astazi.

Elle: Ai facut inca un film care nu e confortabil – acum, dat fiind subiectul, cred ca oricine se poate recunoaste macar putin, si fara sa ii convina, in actiunile protagonistilor. Cum crezi ca vor reactiona cei care isi recunosc propriile alegeri in film?
C.M.:
Nu pot tresari decat cei care mai sunt vii pe dinauntru – cei care au obiceiul de a-si rechestiona din cand in cand deciziile, cu onestitate. Sigur, nu poti sa schimbi mentalitati prin cinema, nu poti sa modifici semnificativ societatea si nici sa provoci crize de constiinta prin filme, dar daca macar pui oamenii pe ganduri in raport cu propriile lor alegeri, poate ca e suficient. De regula, oamenii sunt foarte ingaduitori cu propriile lor minciuni si compromisuri – ca sa poata supravietui cu ei insisi –, dar daca ai un pic de minte, vei intelege ca nu poti fi liber pana cand nu accepti adevarul despre tine, asa cum este el.

Elle: Proiectul tau initial se numea Fotografii de familie. Ai ales, in final, titlul Bacalaureat. De ce ai facut aceasta alegere?
C.M.:
N-am gasit, de fapt, nici un titlu care sa includa rezonabil toate dimensiunile filmului – si pe cea de tensiune, si pe cea de familie ori pe cea polemica. Filmul a avut multe titluri, cred ca preferatul meu a fost Recycling Feelings, dar era intraductibil in romana si franceza. In romana, filmul s-a chemat o vreme Aventura Park, iar apoi Fotografii de familie, insa in final am ales Bacalaureat – care are o anume frustete si energie. Insa, si in cazul acestui titlu, prefer varianta in engleza (Graduation), care cumva parca se refera si la parintele din film. Caci si el e supus unui anume fel de examinare, nu doar fata lui.

Page: 1 2

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
 
Publicitate
Antena 1
Unica.ro
catine.ro
Mai multe din people