INTERVIU cu regizorul Cristian Mungiu – Bacalaureat, un film ca o oglinda

Sunt filme la care te uiti cu ochii cascati de mirare, filme la care razi, tot felul de filme… Dar, uneori, foarte rar, te intalnesti cu cate un film atat de delicat, atat de aparte, incat reactiile de moment iti sunt amortite. Asa ma gaseam, intr-o dupa-amiaza, pe o straduta bucuresteana, dupa ce parasisem biroul in care am vazut Bacalaureat, cel mai recent film al lui Cristian Mungiu. Regizorul roman nu mai are nevoie, sper, de introduceri suplimentare, pentru ca filmele lui (printre ele, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si Dupa dealuri) au ajuns sinonime cu noul val romanesc – un fenomen atipic, exceptia cu care suntem toti de acord si, practic, unul dintre putinele lucruri bune cu care se lauda cultura romaneasca recenta.

Nu aveam vorbe in care sa pun ceea ce vazusem – si, ca sa nu va stric placerea vizionarii, nu am sa povestesc nici acum actiunea filmului. Eram coplesita: de emotii, de trairi contradictorii, chiar de regrete. Mai tarziu, pe masura ce m-am dezmeticit si am avut timp sa ma gandesc mai mult la film, imi veneau, insa, o multime de intrebari. Incepusem deja sa masor filmul dupa criteriile care imi folosisera cand vazusem celelalte proiecte ale regizorului. Incercam sa gasesc repere de care sa imi pot sprijini argumentele pe care voiam sa imi construiesc o lista de intrebari pentru el.

Dar, in final, nu am reusit sa fac altceva decat sa constat – o multime de lucruri. Printre ele, faptul ca omul potrivit poate lua, uneori, chiar si cea mai banala situatie de viata, pe care sa o interpreteze si sa o intoarca pana ce scoate din ea lectii universal valabile, fara sa aiba vreo clipa un ton moralizator. Apoi, faptul ca un regizor poate sa construiasca, din istoria unei familii dintr-un mic oras de provincie, un film la fel de palpitant ca orice thriller in care se urmaresc masini si se isca explozii. Ca lucrurile acelea simple, pe care am ajuns sa le facem in fiecare zi fara sa ne punem nici macar o intrebare, obiceiurile din care ne sunt alcatuite vietile, trebuie sa fie neincetat interogate – pentru ca, daca nu le luam la intrebari, nu mai avem vreo sansa de a ne aminti de unde am plecat si ce aveam de gand sa facem. Bacalaureat, pentru mine, vorbea despre fiecare dintre aceste lucruri care, in principiu, suna abstract si distant, dar care sunt, de fapt, realitati extrem de simple si la indemana. Despre toate aceste lucruri l-am intrebat, deci, pe Cristian Mungiu.

Elle: Filmul vorbeste despre parinti si copii, despre transferul de speranta, dar si de responsabilitate si chiar de vina de la o generatie la alta – nu neaparat lucrurile pe care oamenii sunt dispusi sa le spuna atunci cand vorbesc despre relatia pe care o au cu copiii lor. Cum ai imaginat aceasta poveste?
Cristiam Mungiu: Filmul face cumva portretul varstei la care constati ca mai mult din viata ta e deja in urma decat e inainte – si vorbeste despre indoielile, gandurile si preocuparile pe care le ai in acel punct al vietii tale.

Elle: De unde a venit povestea?
C.M.: Cat pot sa reconstitui, la inceput au fost preocuparile mele legate de parenting in contextul societatii noastre de astazi. Ce transmiti copilului tau? Asta e chestiunea de baza. M-am intrebat daca exista un raport intre educatie si felul in care se perpetueaza compromisul ca mijloc de devenire sociala. Parintii au deseori tendinta sa reia modelul de educatie care a fost aplicat in cazul lor, cand erau copii – ori eu cred ca, daca te simti dezamagit, ca adult, de felul in care arata societatea, e bine sa te intrebi daca nu cumva asta are ceva de-a face si cu felul in care se perpetueaza un anume model de educatie in care predomina individualismul in detrimentul unei educatii pentru binele comun. Totodata, insa, sunt situatii cand esti crescut intr-un fel de parinti si vezi apoi ca, intre valorile pe care ti le-au insuflat ei (si scoala) si realitatea din teren sunt uneori diferente semnificative. Copilul – odata ce iese la scoala, pe strada, pe terenul de joaca – sesizeaza imediat discrepanta dintre discursul teoretic de acasa si felul in care se lupta, de fapt, pentru supravietuire si intaietate in viata adevarata – fara menajamente, dupa regula celui mai tare. Cand ajungi sa trebuiasca sa faci educatie copiilor tai, trebuie sa te hotarasti: pentru ce fel de lume ii pregatesti? Ce ii inveti: cum sa se descurce in lumea noastra obisnuita cu scurtaturi pentru oricare situatie sau cum sa respecte legile la litera, cu speranta ca doar asa se va indrepta vreodata ceva?

Elle: Cum s-a nascut filmul acesta? Cand ti s-a conturat ideea lui?
C.M.: Mie imi ia destul de mult mult sa ma hotarasc ce sa fac mai departe dupa fiecare film. Ma gandesc deopotriva la ce am de zis, la cat si la cum voi zice. N-am sa fac multe filme in viata, imi dau seama deja, asa ca stau de fiecare data sa ma intreb care ar fi cea mai importanta tema in acel moment – deopotriva pentru mine, cat si pentru cei din jurul meu. Și reanalizez raportul meu cu mijloacele pe care le folosesc ca cineast.

In perioadele dintre filme citesc foarte multa presa si pastrez foarte multe articole – iar in Bacalaureat se regasesc multe franturi din intamplari publice romanesti ale ultimilor ani. Am ajuns la un moment dat la concluzia ca tema majora romaneasca a momentului este coruptia, insa pentru cinema coruptia politicienilor, fularele Burberry si carnatii de Plescoi nu sunt interesante. Pe mine m-a interesat mai mult sa sondez acel loc in care coruptia se intalneste cu educatia – si nu la modul general, ci felul in care se transfigureaza aceste preocupari cand le privesti din perspectiva individuala. A mai fost apoi ca punct concret de pornire acel scandal de la liceul „Bolintineanu cand, daca iti amintesti, problema societatii romanesti si a reprezentantilor ei era ca au fost chemati elevii la audieri cu autobuzul, nu ca se copia in masa cu aprobarea parintilor si prin mituirea profesorilor.

M-am intrebat cum se leaga toate gandurile astea si, incetul cu incetul, am gasit o cale sa le asamblez, tinand cont in permanenta ca vreau sa fac un film dintr-o perspectiva subiectiva a unui personaj aflat la aceasta varsta despre care vreau sa vorbesc, un film care sa te faca martor la emotiile si indoielile lui – si nu sa-l foloseasca ca vehicul pentru un discurs pe o tema sociala.

Mai departe, dupa ce te apuci sa scrii, evident ca lucrurile se modifica, pentru ca tema ramane tot mai mult ca fundal si incep sa primeze adevarul si plauzibilitatea situatiilor, logica si ritmul fiecarui moment si ale ansamblului. Aparte de scenariu, cand lucrez la un film ajung sa scriu intotdeauna zeci de alte documente creative aditionale, biografii si motivatii ale personajelor, istorii colaterale, ganduri despre stil, naratiune, mijloace. La filmul asta am continuat sa scriu si sa caut pana spre jumatatea filmarilor pentru ca simteam ca finalul nu este inca asezat.

Elle: Ai creat o istorie complexa, care se duce in multe directii – la final, esential mi s-a parut esecul, sentimentul ca nu poti castiga indiferent de calea pe care o alegi. La ce ai vrea sa se gandeasca privitorul dupa ce iese din cinematograf?
C.M.: La viata lui – asta imi doresc intotdeauna. Povestea pe care o vede pe ecran e fictionala, insa pentru mine fundamental e felul in care acea poveste ar putea declansa in spectator un resort intern care sa-l determine sa-si vada propria lui poveste de viata – in raport cu chestiunile pe care i le ridica filmul si cu propriile lui indoieli. Incerc, insa, sa am intotdeauna cat mai multe niveluri in filmele pe care le fac si construiesc filmul in asa fel incat sa poata fi urmarit si doar ca un spectacol captivant in sine de acei spectatori care n-au disponibilitatea sa se gandeasca la mare lucru cand ies din sala. Bacalaureat, ca si 4 luni, 3 saptamani si 2 zile sau Dupa dealuri, are accente de thriller si foloseste multe dintre marcile cinematografului narativ traditional, doar ca avand ca materie prima viata obisnuita de zi cu zi.

Elle: Ca si in alte filme ale tale, personajele par sa sufere efectele secundare ale unui context – sunt ele niste victime ale propriilor decizii? Sunt niste oameni infranti de un sistem?
C.M.: Viata noastra este rezultatul propriilor noastre decizii si alegeri, chiar daca adesea ne e mai simplu sa dam vina pe altii – insa in acelasi timp e influentata de valorile timpului si locului in care traim. Sigur ca e foarte greu sa schimbi fundamental societatea in care traiesti pe parcursul vietii tale, insa trebuie sa fii constient ca, daca vrei o schimbare, trebuie sa participi, lucrurile nu se vor imbunatati niciodata de la sine. Am senzatia uneori ca noi suferim in Romania de un fel de depresie cronica – un fel de resemnare in fata felului in care se desfasoara lucrurile, ducem asa, cu noi, o greutate – pe umeri si in suflet. E bine uneori sa te intrebi de ce si daca poti sa faci ceva in privinta asta – altceva decat sa te salvezi pe tine si pe ai tai.

Elle: Vorbesti in Bacalaureat despre mai multe institutii aflate azi in criza: familia, spitalul, scoala. Isi propune filmul tau sa fie un comentariu social la adresa acestor lucruri?
C.M.: Cum ziceam, sper ca filmele mele sunt in principal despre oameni, despre emotiile, gandurile si sentimentele lor, despre raporturile lor cu ceilalti. Dar, evident, acesti oameni traiesc
intr-o societate si, atata vreme cat faci filme realiste si contemporane, nu ai cum sa nu vorbesti si despre institutiile cu care ei au de-a face si despre disfunctiile lor. Ce sper, insa, e ca filmul depaseste nivelul unui comentariu social si ajunge sa puna in discutie teme general umane mai complexe decat cele strict arondabile Romaniei de astazi.

Elle: Ai facut inca un film care nu e confortabil – acum, dat fiind subiectul, cred ca oricine se poate recunoaste macar putin, si fara sa ii convina, in actiunile protagonistilor. Cum crezi ca vor reactiona cei care isi recunosc propriile alegeri in film?
C.M.: Nu pot tresari decat cei care mai sunt vii pe dinauntru – cei care au obiceiul de a-si rechestiona din cand in cand deciziile, cu onestitate. Sigur, nu poti sa schimbi mentalitati prin cinema, nu poti sa modifici semnificativ societatea si nici sa provoci crize de constiinta prin filme, dar daca macar pui oamenii pe ganduri in raport cu propriile lor alegeri, poate ca e suficient. De regula, oamenii sunt foarte ingaduitori cu propriile lor minciuni si compromisuri – ca sa poata supravietui cu ei insisi –, dar daca ai un pic de minte, vei intelege ca nu poti fi liber pana cand nu accepti adevarul despre tine, asa cum este el.

Elle: Proiectul tau initial se numea Fotografii de familie. Ai ales, in final, titlul Bacalaureat. De ce ai facut aceasta alegere?
C.M.: N-am gasit, de fapt, nici un titlu care sa includa rezonabil toate dimensiunile filmului – si pe cea de tensiune, si pe cea de familie ori pe cea polemica. Filmul a avut multe titluri, cred ca preferatul meu a fost Recycling Feelings, dar era intraductibil in romana si franceza. In romana, filmul s-a chemat o vreme Aventura Park, iar apoi Fotografii de familie, insa in final am ales Bacalaureat – care are o anume frustete si energie. Insa, si in cazul acestui titlu, prefer varianta in engleza (Graduation), care cumva parca se refera si la parintele din film. Caci si el e supus unui anume fel de examinare, nu doar fata lui.

Elle: E examenul acesta de maturitate sau de maturizare momentul acela in care nu mai esti copil, nu mai esti naiv? Cum il vezi?
C.M.: M-am tot intrebat daca maturizarea are un moment decisiv al ei, daca exista o zi cand simti ca ai crescut mare. Probabil ca nu are, ca e mai degraba un proces gradual. Insa m-a facut sa reflectez la ziua in care devii constient ca ai facut primul compromis semnificativ in viata ta – si m-a interesat sa studiez felul in care se raporteaza cineva tanar la acel moment.

Elle: Eroul imi pare un visator, un om care concepe posibilitatea unei lumi ideale in care copilul sau sa nu fie nevoit sa recurga la mijloacele pe care le-a folosit el insusi – si pe care pare atat de pregatit sa le foloseasca. Este asta o calitate a lui sau este pur si simplu felul in care alege sa inchida ochii, sa ramana curat, neatins de propriile compromisuri?
C.M.: Parintii au uneori iluzia ca pot sa-si creasca copilul intr-un asa-zis clopot de sticla. Mai au iluzia ca poti sa transferi copilului experienta ta de viata. Sau ca e mai important ce zici copilului, nu ce te vede el ca faci. De fapt, desi cu bune intentii, parintii incarca copiii cu o gramada de prostii, cu o gramada de prejudecati si de frici si, uneori, si cu toate nereusitele lor – si adesea tind sa fie foarte manipulatori. Eu nu cred ca poti ajunge la 50 de ani fara sa ai pe constiinta propriile tale compromisuri. Insa cred ca, in raport cu copilul tau, poti sa fii destul de naiv, pentru ca afectiunea te orbeste.

Elle: Filmul imi pare sa dezbata alegeri personale pe care oamenii nici macar nu le leaga de moralitate – desi pentru un parinte un compromis in numele propriului copil este de neconceput, pentru altul e o modalitate fireasca de a oferi ajutor. Masurile cu care fiecare judeca aceleasi lucruri sunt inegale, iar filmul nu pare sa ia partea vreunuia dintre ei. Cum reusesti sa nu iti judeci personajele?
C.M.: Pai, cine esti tu sa judeci? Și de ce ai face-o? Mi se pare rezonabil sa-ti tratezi personajele de la egal la egal atunci cand scrii, sa le oferi o anume libertate si sa nu profiti de pozitia ta. Mi se pare, totodata, foarte important sa pui in discutie acele compromisuri care au devenit atat de banale incat nimeni nici macar nu le mai chestioneaza. Au devenit rutina. Cum ar fi copiatul, minciunile care te scutesc de complicatii. In general, oamenii au parerea ca, pentru copil, iti este permis sa faci orice. Poate, nu stiu. Dar asta nu inseamna ca copilul nu sesizeaza implicatiile felului in care incerci sa-i vii in ajutor. Și oricand ii vii in ajutor in felul acesta, il incarci si pe el cu o vina, chiar daca decizia nu a fost a lui. Mi se pare ca merita vorbit despre asta.

Elle: Și cum intelegi tu familia azi? A schimbat in vreun fel realizarea acestui film modul in care percepi familia?
C.M.: Lucrurile stau mai degraba invers. Felul in care ma gandesc eu la lucruri ajunge sa determine uneori alegerea mea pentru o tema sau alta in filmele pe care le fac. Ideea e ca filmul a pornit de la observatiile si preocuparile mele de a-i face pe cei care-l privesc sa-si chestioneze niste convingeri, niste principii, si asta e rostul meu ca autor – sa-i pun spectatorului o oglinda in fata. Insa eu, personal, incerc pe cat posibil sa ma eliberez de toate stereotipurile care se vehiculeaza in legatura cu aceste valori deseori nechestionabile de tip familie, religie, patriotism si asa mai departe. Incerc sa scutur zgura asta de political correctness si sa vad esenta lucrurilor, asa cum e.

Elle: De fapt, ti se intampla, pe parcursul realizarii unui proiect, sa aprofundezi un subiect, sa ti se dezvaluie mai multe perspective asupra lui decat aveai initial?
C.M.: De regula, asta se intampla cand scriu scenariul: intorc chestiunea pe toate fetele, ma gandesc mult la fiecare implicatie si incerc sa verific discursul si argumentele din perspectiva fiecarui personaj implicat. Uneori poti sa alegi sa-ti exprimi opinia foarte transant in legatura cu o tema, alteori insa mi se pare ca se releva mai bine complexitatea temei daca nu incluzi in film propriul tau punct de vedere asupra ei.

Elle: Ai ales de aceasta data sa pui in centrul intamplarilor un barbat – el este cel care ia deciziile majore, el este cel prin ochii caruia vedem si transformarea unei fete in urma unor evenimente care ii zdruncina realitatea. De ce ai facut aceasta alegere?
C.M.: Genul de decizii care se iau in Bacalaureat sunt, intr-o societate paternalista ca a noastra, mai degraba asociate cu cele apartinand capului de familie, si era mai logica perspectiva narativa a unui barbat pentru ce avea de pus in discutie filmul. Dar povestea face referire deopotriva si la optiunile ei – ale femeii, ale mamei. Și, totodata, si la optiunile copilului, chiar daca perspectiva ramane a tatalui; si la optiunile camaradului pe care il are inca din scoala, si la cele ale colegului de munca. Fiecare personaj exprima o opinie in film, opinie care ne vorbeste despre stereotipurile si prejudecatile societatii noastre – pana si femeia de serviciu din spital sau mesterul care ii schimba yala de la apartament implinesc acest rol.

La 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si Dupa dealuri am fost intrebat daca ma simt mai apropiat de perspectivele feminine, si nu cred ca e cazul. Pornesc de la intamplari, de la teme, de la ce fel de film vreau sa fac, de la limbajul pe care vreau sa-l folosesc sau caruia vreau sa-i testez limitele, nu pornesc fundamental de la genul personajelor.

Elle: Cum ai facut casting-ul? A fost vreun anume rol scris cu un anumit actor in minte? Cum functioneaza aceste lucruri?
C.M.: A fost un casting foarte special. Am facut varicela chiar la inceputul lui, asa ca, vreme de cateva saptamani, am dat probe cu actorii de acasa, prin Skype, instaland o camera video performanta in birou, incat sa ii vad bine. Iar ei, saracii, au trebuit sa accepte ca, pentru o vreme, am ramas doar o voce in intuneric.

Am pornit casting-ul de la Maria Dragus, actrita germana de origine romana care a jucat in The White Ribbon, primul Palme dOr al lui Haneke. Am contactat-o cand era shooting star la Berlinala din partea Germaniei, am poftit-o la Les Films de Cannes à Bucarest, ne-am intalnit, am vorbit si am citit inainte macar ca scenariul sa fie bine conturat – si cumva am scris avand-o in vedere pentru rolul fiicei, al Elizei.

In timpul casting-ului caut mult, incerc sa vad cat mai multi actori, inclusiv cat mai multi actori necunoscuti, si uneori gasesc actori foarte buni care nu se potrivesc, insa, pentru filmul pe care il fac atunci, dar carora incerc fie sa le ofer un rol secundar, fie sa ii tin minte pentru data viitoare. Cu Adrian Titieni m-am intalnit pentru o lectura la Dupa dealuri – o lectura foarte-foarte buna –, insa pentru filmul acela Valeriu Andriuta era mai potrivit. N-am prejudecati cand imi caut actorii, nu conteaza decat sa simt ca sunt cei mai potriviti pentru rolul din film. Despre Lia Bugnar mi s-a zis ca ar fi mai mult dramaturg decat actrita, dar mi-a fost clar de la prima lectura ca e cea mai potrivita alegere pentru ce aveam eu nevoie. Am descoperit-o pe Malina Manovici la Timisoara. Știam ca n-a facut film, dar asta n-are nici o importanta pentru mine – nici fetele din Dupa dealuri nu facusera si au ajuns sa-si imparta premiul de interpretare la Cannes. Ma bucur cand pot sa propun actori necunoscuti, indiferent de varsta: am ales-o pe Alexandra Davidescu in rolul bunicii, desi in ultimii 40 de ani nu facuse film, si m-am bucurat sa-l descopar pe Rares Andrici – un tanar actor fenomenal de talentat, un actor care, daca s-ar fi nascut in State, ar fi putut avea lejer o cariera de tip Ryan Gosling. Dar asta e, ne-am nascut cu totii aici si ne exprimam cu subtitrare.

Elle: Imi poti povesti, te rog, cateva lucruri despre realizarea filmului? Cat timp ati filmat? Cum au decurs filmarile? Ati intampinat si momente dificile?
C.M.: Am filmat vreo 40 de zile la Victoria si Fagaras, pe baza unor prospectii incepute tot la Dupa dealuri. Am construit decoruri peste tot prin oras si am fost primiti extraordinar – cu atentie, caldura si intelegere. A fost cumva si o experienta placuta – am locuit in casele oamenilor si, fiindca orasul e mic, echipa se deplasa pe biciclete, a fost o filmare ecologica. Dupa trei filme facute iarna, am filmat din nou, dupa 15 ani, pe caldura si cu soare, alaturi de un operator tanar, Tudor Vladimir Panduru, care m-a facut sa-mi chestionez in fiecare clipa optiunile.

Insa momentele dificile ale filmarilor, daca e sa vorbim serios, nu sunt cele din video-urile de promovare de pe Hallmark, in care regizorul povesteste cum a avut el nu stiu ce miscare dificila de aparat sau nu stiu cati figuranti si cascadori. Pentru mine fiecare noua zi de filmare e un desert care trebuie traversat – la prima ora a diminetii de multe ori habar nu am cum vom face sa ajungem la adevarul secventei, actorii sunt inca in carapacea lor, e multa stanjeneala si aproximatie – insa eu pana la sfarsitul zilei de filmare trebuie cumva sa-l gasesc. E greu la filmare pentru regizor daca te iei in serios, filmarea nu e o caterinca si o bauta – cum se crede si cum de fapt inca e, in cazul unora. Eu, de regula, ma simt sfarsit la incheierea filmarilor.

Elle: Un lucru care mi-a trecut prin minte in vreme ce priveam filmul a fost asteptarea uriasa pe care trebuie ca o are publicul sa livrezi ceva peste ceea ce ai facut pana acum. Cum resimti aceasta presiune? Este una exterioara sau este si o asteptare a ta?
C.M.: Da, resimt o anume presiune, pentru ca in film poti s-o nimeresti o data, dar nu se cheama ca ai o opera. Sunt multi regizori, inclusiv romani, carora le-am admirat un film de tinerete, dar care apoi s-au pierdut. Totodata, nu ma simt liber sa fac orice imi trece prin cap cu gandul ca nu datorez nimic nimanui – m-am intalnit cu atatia oameni in toata lumea la sfarsitul proiectiilor cu filmele mele incat ma gandesc cumva ca exista un public si exista niste asteptari – de exemplu, sa continui sa fac filme personale si nu filme in engleza cu vedete, de dragul popularitatii, daca nu cred pe deplin in ele. Mai departe, insa, fac si eu ce pot – uneori mai bine, alteori mai prost.

Bacalaureat a fost selectat la Cannes in competitia oficiala si poate fi vazut in cinematografe incepand cu 20 mai. www.bacalaureat2016.com

Fotograf: Dan Beleiu
Fashion editors: Domnica Margescu si Maurice Munteanu

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK