Pe Ioana Nicolaie (in paranteza fie spus, mama lui Gabriel si sotia lui Mircea Cartarescu) am chinuit-o o dupa-amiaza intreaga, intr-un fel de joaca „de-a modelul, asta dupa ce, in timpul machiajului, am stat de vorba despre cresterea copiilor si gradinite. Pe la sfirsitul sedintei foto, ne-a amintit ca se ocupa, totusi, cu scrisul, asa ca ne-am asezat frumusel sa stam de vorba despre literatura si alte lucruri importante. Dupa citeva volume de versuri (Nordul, Credinta, Cerul din burta), dintre care unul a fost o incursiune in universul misterios si putin explorat al maternitatii, Ioana a revenit anul acesta cu o fermecatoare poveste pentru copii (Aventurile lui Arik) si, mai nou, cu un roman care se departeaza de temele sale poetice, intrind intr-o cu totul alta zona, ancorata in realitatile dure ale tranzitiei anilor ‘90. O pasare pe sirma, romanul recent aparut la editura Polirom, spune povestea Sabinei, o studenta la Litere, care se lupta sa supravietuiasca intr-o lume salbatica.
ELLE: Dupa mai multe carti de poezie publicate, iti apare acum primul roman. Cum este trecerea de la poezie la proza?
Ioana Nicolaie: Hai sa o luam cu inceputul. Am inceput ca poeta, am publicat mai multe carti de versuri, si, intr-un fel, am continuat sa fiu poeta in tot ce am scris pina acum, inclusiv in acest roman. Insa, la un moment dat, mi-a fost limpede ca poezia nu cuprinde toate lucrurile pe care vrei sa le spui in literatura. Sint subiecte care nu se dezvolta decit pe spatii largi, adica in proza. Numai ca proza este alta meserie si alta lume. Un poet gindeste intr-un anume fel, vede lucrurile esentializat, nu panoramic, precum prozatorul. E diferenta dintre o fotografie in care cuprinzi nervurile frunzei si boaba de roua ce se scurge pe ele si o fotografie in care incape un intreg peisaj. Nu e simplu sa le faci pe amindoua. In ce ma priveste, trecerea de la un gen la altul nu a fost chiar o „fractura' pentru ca volumele mele anterioare au prefigurat aceasta optiune. Nordul, Credinta si cu atit mai mult Cerul din burta sint gindite ca niste romane: au un nucleu epic, o poveste de adincime, pleaca de undeva si ajung undeva. Ar fi fost ciudat sa nu scriu si O pasare pe sirma, adica roman in sensul clasic al cuvintului.
ELLE: O pasare pe sirma e ceva destul de diferit de tot ce ai scris pina acum, este un roman realist, cu substrat social…
I.N.: Romanul are intr-adevar substrat social si asta m-a surprins foarte tare in timp ce-l scriam. Orice „realism' era pina acum destul de departe de mine si de mizele mele in literatura. Am inceput sa scriu cartea gindindu-ma la Voltaire si la romanele lui picaresti. Numai ca, pe parcurs, fundalul –adica lumea anilor ‘90, o lume neasezata, dura, ingrozitoare – a prins o tot mai mare concretete. Personajul meu, Sabina, este o fata de nouasprezece ani care vine in Bucuresti si, fara nici un sprijin, trebuie sa se descurce, sa traiasca. Romanul este, de fapt, despre supravietuire. Dupa ce i-am pus punctul final, l-am recitit si am avut o mare stringere de inima.
N-am putut sa nu ma intreb: „Dumnezeule, asa mi-am trait tineretea?' Pentru ca, fireste, personajul Sabina imprumuta, pe ici-colo, mici parti ale vietii mele.
ELLE: Cartea e plina de detalii foarte concrete. Cit din detaliile acestea sint decupate din autobiografie?
I.N.: Nu exista autobiografie pura. Pina si monografiile sint tot fictiune, chiar daca folosesc date reale… Ca sa raspund totusi la intrebare: o parte din aceasta carte este biografica, sint multe lucruri autobiografice, dar este si multa fictiune. si asta pentru ca literatura este, de fapt, un melanj intre realitate si imaginar.