O conversatie cu poeta Ioana Nicolaie, aflata acum la debutul in proza, despre incapatinarea si norocul de a face literatura, despre obstacole si maternitate. Fotografii: Sebastian Enache.
Pe Ioana Nicolaie (in paranteza fie spus, mama lui Gabriel si sotia lui Mircea Cartarescu) am chinuit-o o dupa-amiaza intreaga, intr-un fel de joaca „de-a modelul, asta dupa ce, in timpul machiajului, am stat de vorba despre cresterea copiilor si gradinite. Pe la sfirsitul sedintei foto, ne-a amintit ca se ocupa, totusi, cu scrisul, asa ca ne-am asezat frumusel sa stam de vorba despre literatura si alte lucruri importante. Dupa citeva volume de versuri (Nordul, Credinta, Cerul din burta), dintre care unul a fost o incursiune in universul misterios si putin explorat al maternitatii, Ioana a revenit anul acesta cu o fermecatoare poveste pentru copii (Aventurile lui Arik) si, mai nou, cu un roman care se departeaza de temele sale poetice, intrind intr-o cu totul alta zona, ancorata in realitatile dure ale tranzitiei anilor ‘90. O pasare pe sirma, romanul recent aparut la editura Polirom, spune povestea Sabinei, o studenta la Litere, care se lupta sa supravietuiasca intr-o lume salbatica.
ELLE: Dupa mai multe carti de poezie publicate, iti apare acum primul roman. Cum este trecerea de la poezie la proza?
Ioana Nicolaie: Hai sa o luam cu inceputul. Am inceput ca poeta, am publicat mai multe carti de versuri, si, intr-un fel, am continuat sa fiu poeta in tot ce am scris pina acum, inclusiv in acest roman. Insa, la un moment dat, mi-a fost limpede ca poezia nu cuprinde toate lucrurile pe care vrei sa le spui in literatura. Sint subiecte care nu se dezvolta decit pe spatii largi, adica in proza. Numai ca proza este alta meserie si alta lume. Un poet gindeste intr-un anume fel, vede lucrurile esentializat, nu panoramic, precum prozatorul. E diferenta dintre o fotografie in care cuprinzi nervurile frunzei si boaba de roua ce se scurge pe ele si o fotografie in care incape un intreg peisaj. Nu e simplu sa le faci pe amindoua. In ce ma priveste, trecerea de la un gen la altul nu a fost chiar o „fractura' pentru ca volumele mele anterioare au prefigurat aceasta optiune. Nordul, Credinta si cu atit mai mult Cerul din burta sint gindite ca niste romane: au un nucleu epic, o poveste de adincime, pleaca de undeva si ajung undeva. Ar fi fost ciudat sa nu scriu si O pasare pe sirma, adica roman in sensul clasic al cuvintului.
ELLE: O pasare pe sirma e ceva destul de diferit de tot ce ai scris pina acum, este un roman realist, cu substrat social…
I.N.: Romanul are intr-adevar substrat social si asta m-a surprins foarte tare in timp ce-l scriam. Orice „realism' era pina acum destul de departe de mine si de mizele mele in literatura. Am inceput sa scriu cartea gindindu-ma la Voltaire si la romanele lui picaresti. Numai ca, pe parcurs, fundalul –adica lumea anilor ‘90, o lume neasezata, dura, ingrozitoare – a prins o tot mai mare concretete. Personajul meu, Sabina, este o fata de nouasprezece ani care vine in Bucuresti si, fara nici un sprijin, trebuie sa se descurce, sa traiasca. Romanul este, de fapt, despre supravietuire. Dupa ce i-am pus punctul final, l-am recitit si am avut o mare stringere de inima.
N-am putut sa nu ma intreb: „Dumnezeule, asa mi-am trait tineretea?' Pentru ca, fireste, personajul Sabina imprumuta, pe ici-colo, mici parti ale vietii mele.
ELLE: Cartea e plina de detalii foarte concrete. Cit din detaliile acestea sint decupate din autobiografie?
I.N.: Nu exista autobiografie pura. Pina si monografiile sint tot fictiune, chiar daca folosesc date reale… Ca sa raspund totusi la intrebare: o parte din aceasta carte este biografica, sint multe lucruri autobiografice, dar este si multa fictiune. si asta pentru ca literatura este, de fapt, un melanj intre realitate si imaginar.
ELLE: In Cerul din burta am gasit o referire, asa, printre rinduri, la viata ta. Spuneai la un moment dat ca „am lucrat intr-un fast-food si am vindut inghetata si am potrivit asta cu povestea Sabinei, personajul romanului tau…
I.N.: Fragmente din parcursul personajului imi apartin, adica au fost traite la propriu de mine, autoarea. Chiar am lucrat intr-un fast-food, la sfirsitul primului an de facultate. Dar nu am facut alte lucruri care apar in carte, n-am trecut prin toate experientele Sabinei. Nu sint atit de „interesanta' ca ea.
ELLE: Din toata cartea razbate un aer de tristete si, cumva, de neputinta, de zbatere… Chiar asa a fost?
I.N.: Cred ca asa a fost lumea anilor ‘90. In timp ce scriam cartea, mi-am amintit de colegii mei. Unii dintre ei, inevitabil, mi-au furnizat o parte din materia care nu se vede cind se scrie o carte. M-am gindit la ei si la cum vor fi acum vietile lor. si mi s-a parut, de fapt, foarte trist totul, absolut totul. Atunci, in anii ’90, sa-ti cumperi o Coca-Cola sau un croissant era un gest de mare curaj, pentru ca nu aveai bani. Sint lucruri inimaginabile acum, la fel cum este inimaginabil si trecutul comunist. Nimeni nu-si mai poate inchipui cum a fost posibil. Asa si cu anii ‘90. In ciuda faptului ca erau teribil de tristi, noi ii umpleam cu tinerete si cu viitorul nostru bun si deschis.
ELLE: Spuneai intr-un interviu ca O pasare pe sirma e un roman scris in pauzele pe care ti le lasa baietelul tau dupa ce il duci la gradinita. Banuiesc ca e foarte greu, mai ales ca un scriitor are, teoretic, nevoie de liniste, de tihna…
I.N.: Nu e usor sa mergi, obstinat, pe un drum. Cu atit mai mult pe acela al literaturii. E nevoie de un fel de fanatism. Daca iti lipseste, te opresti la primul obstacol. Ca poet, e si mai complicat. Chiar daca nu te impiedici si cazi – cum se intimpla deseori – tot ajungi sa te intrebi daca merita efortul. Fiindca poezia este o arta care se face cu mult consum interior, cu devotiune si are o doza mai mare de gratuitate decit restul artelor. Nu obtii nimic scriind versuri. Scrii poezie doar pentru ideea de poezie; fara sa cistigi bani, recunoastere sau orice altceva. O faci pentru tine si pentru citiva cititori. si-atunci, la un moment dat, tot te intrebi: de ce sa fac lucrul asta? Sint nenumarate obstacole in calea unui scriitor tinar, mai ales in calea unui poet. Afirmarea, de obicei, vine treptat si destul de tirziu. Iti dai seama ca volumul scris de tine, desi unic, este unul din miile de volume tiparite intr-un an. si-atunci poti fi descurajat. Fara ambitie, renuntarea vine usor. Iar tineretea se scurge incet, incet si vin alte lucruri: maturitatea, viata. Viata adevarata, cu slujbe, lucruri de predat la timp, trezit devreme, culcat tirziu, copii si o multime de treburi care te inghit.
ELLE: Tu cum ti-ai gasit resursele ca sa treci peste toate astea?
I.N.: Cu o mare incapatinare. si cu mai mult noroc decit unii prieteni ai mei. Am avut sansa sa lipsesc din Bucuresti si din locurile de munca unde trebuie sa fii la opt dimineata si sa stai toata ziua acolo. Am locuit citva timp la Viena – unde Mircea a fost profesor invitat la Universitate – si-apoi la Stuttgart – unde tot Mircea a avut o bursa de scriitor. Acolo am putut sa lucrez, desi faceam toate lucrurile pe care le fac in mod obisnuit: il duceam si acolo pe Gabriel la gradinita – mergeam paisprezece kilometri dus-intors cu masina printr-o padure minunata – faceam curat si gateam, dar, zilnic, gaseam macar doua-trei ore in care sa nu ma deranjeze nimeni. Dupa revenirea in Bucuresti, linistea s-a spulberat. A fost extrem de dificil pentru mine – si a durat aproape un an – sa-mi revad romanul terminat inca din Stuttgart. Ca sa raspund totusi, am sa spun ca daca nu esti ordonat, nu rezolvi nimic. Daca ai liber intre zece si douasprezece dimineata, atunci trebuie sa lucrezi…
ELLE: Cum ramine cu inspiratia care vine cind are ea chef, nu cind ai tu timp?
I.N.: Poti sa-ti dai seama ca azi ai scris o pagina proasta, ca ai scris o timpenie, dar nu poti sa iti permiti sa nu scrii timpenia aia. Mai bine o scrii si dupa aceea o refaci in ziua urmatoare. Munca prozatorului, a prozatorului cu precadere, se bazeaza pe o mare disciplina. Nu faci nimic fara sa adaugi caramida dupa caramida aidoma unui constructor.
ELLE: Apropo de Cerul din burta, de ce ai simtit nevoia sa-ti exteriorizezi experienta maternitatii?
I.N.: Esential din doua motive. Unul este de natura psihologica si se leaga de sentimentul paradoxal pe care il ai cind esti insarcinata si cind iti dai seama ca ai ajuns puntea dintre doua lumi. Noua luni te afli intr-un limb, realitatea se estompeaza, corpul se schimba, misticul se invecineaza cu fiziologicul. Totul este extrem, extrem de ciudat. Cerul din burta este un roman despre maternitate, dar si o carte despre increat, despre hazard si despre miracolul lumii in general. Al doilea motiv care a dus la scrierea Cerului… tine de imaginea culturala a femeii insarcinate. De-a lungul timpului, maternitatea a fost foarte tabuizata, invelita in clisee, virita intr-un fel de cocon inauntrul caruia nu trebuia sa se vada nimic. Madona renascentista, unde totul este stilizat si asociat cu religiosul absolut, cu puritatea absoluta, era singura imagine acceptata. Orice tinea de latura fizica trebuia ascuns, fiind considerat o treaba rusinoasa, femeiasca. Iar femeile s-au simtit urite si nedorite in timp ce erau insarcinate. Din pacate, multe dintre ele se mai simt astfel si astazi. Sarcina mai tine inca de o realitate care trebuie cosmetizata si despre care e preferabil sa nu vorbesti in public.
ELLE: Este o carte cu care empatizeaza orice femeie care a trecut prin experienta asta. Ce reactii ai avut?
I.N.: Cel mai frumos lucru care mi s-a intimplat cu Cerul din burta este urmatorul: cind am dat-o la editura, am primit un mesaj de la doamna care pagina cartea, care imi scria: „Nu se poate, si eu am trait aceleasi lucruri!. A mai fost inca un lucru foarte dragut, un prieten foarte bun ma suna si-mi spune: „stii, prietena mea, cind a citit cartea asta, a hotarit sa faca un copil. si mie asta mi se pare total, adica nu vreau mai mult!
ELLE: Acum, ca tot am vorbit despre experienta maternitatii, sa ajungem la copii: Aventurile lui Arik. Spune-mi ceva despre cum s-a nascut povestea asta…
I.N.: Dupa ce am publicat Cerul din burta, am avut sentimentul ca s-a terminat o etapa din scrisul meu. Ca poeta, epuizasem niste teme si-acum trebuia sa hotarasc ce aveam de facut mai departe. Alternativele erau proza sau carte pentru copii. Am ales-o pe aceasta din urma si pentru ca Gabriel era inca mic si solicitant – avea abia doi ani – , dar si pentru ca iubesc foarte mult poezia cu rima… Pretuind poezia cu rima si cu ritm, am fost mereu frustrata ca nu-i pot folosi resursele, ca traiesc intr-o virsta a literaturii in care aceasta directie e considerata compromisa. si atunci, doar intr-o carte pentru copii puteam alege calea asta. Arik al meu a fost, de aceea, o mare bucurie. In timp ce-l scriam, ma amuzam, ceea ce eu fac rar in cartile mele. Asta pentru ca, in literatura, sint grava si serioasa, desi mi-ar placea sa fiu vesela si amuzanta. Ii admir pe scriitorii care stiu sa te faca sa rizi – nu sint multi, sunt extrem de rari – , pentru ca fara har si-un mare talent nu se poate descreti nici o frunte.
ELLE: Ai testat-o prima data cu Gabriel, baietelul tau?
I.N.: Pe el am testat povestea, nu cartea completa. Voiam sa vad daca intelege, fiindca am folosit si unele lucruri mai complicate. E foarte greu, de pilda, sa-i explici unui copil mic ce este timpul. El trebuie infatisat, trebuie personificat, transformat in ceva foarte concret. Pentru cei mici nu sint jumatati de masura, totul e limpede. Iar Gabriel si-a inchipuit timpul exact asa cum mai tirziu l-a desenat Mihail Marian: simpatic, bonom si cu niste haine tare ciudate. Oricum, baietelul meu mi-a tot cerut sa-i repet povestea. Era foarte intrigat ca nu cumparam cartea cu Arik, nu putea crede ca ea, de fapt, inca nu exista. Dupa doi ani de asteptare, a primit-o cadou de la Corint Junior exact in ziua in care a implinit cinci ani. Abia atunci i-am citit-o pe toata.
ELLE: Vorbeai despre obstacolele care stau in calea vietii unui scriitor. Crezi ca unei femei ii este mai greu sa razbata in literatura?
I.N.: Raspunsul este da, sigur ca da. Acum o sa-mi sara barbatii in cap, desi e evident ca in România inca traim, din pacate, intr-o lume patriarhala. Din fericire, si asta am spus-o de multe ori, traim in cea mai buna si mai slaba lume patriarhala de pina acum. In ultimul secol, femeia a iesit din spatiul privat si-a inceput sa existe. Abia asa, si-n tinara noastra literatura, au aparut scriitoare. Fiindca prima scriitoare despre care vorbim – cea care se invata la scoala – este, nu-i asa, Hortensia Papadat Bengescu. La Veronica Micle ne gindim ca la o ciudata care sucea mintile barbatilor celebri de la Junimea. Nu era chiar asa! Veronica Micle trebuie sa fi fost un personaj extraordinar de complex, trebuie sa fi fost o femeie remarcabila, inteligenta si rafinata. A ajuns vaduva foarte devreme, ca apoi sa ramina libera, independenta. si-a crescut copiii si si-a scris cartile. Se uita adesea ca era si poeta. Cum se omite si ca trecuse prin niste scoli foarte bune sau ca-si scria corespondenta-n franceza. Nu era deci doar o doamna buclata, care se ocupa cu alcovul si cu intrigile. A trait insa in acel secol. Iar scriitoarele sint, cultural vorbind, socant de recente. Nu-i de mirare ca, in continuare, competitia e a barbatilor. Cred ca autoarele au ajuns totusi jucatori grei, peste care nu se poate sari. Lucrurile, incetul cu incetul, se schimba.
ELLE: Mai este apoi si conditia biologica de mama, pe care nu poti sa o ignori…
I.N.: Poti sa optezi daca sa aduci sau nu pe lume copii. Inainte de Revolutie ar fi fost grea alegerea, dar acum e posibila. stiu poete sau femei de afaceri sau vedete autohtone care n-au timp si nici dispozitia de-a creste copii. Cariera, profesia, arta sint mult mai importante. In ce ma priveste, nu concepeam viata altfel. Mi-as fi tradat mama care a nascut doisprezece copii. N-as fi inteles greutatile, sacrificiile, devenite, in alt plan, cistig. Nu mi s-ar fi limpezit marele portret pe care, din suferinte si bucurii, il contureaza in lume oamenii. Avind un copil este putin mai greu. Fiind femeie este mai greu. Facind cumparaturile, calcind, gatind. Pierzindu-ti astfel timpul si energia…
ELLE: Exista vreo solutie?
I.N.: Cum nu poti sari peste datul tau biologic, cred ca nu exista decit atit: ordine in viata si un pic de noroc. Daca-ti lipseste norocul si, in plus, mai ai si o viata de cuplu chinuita, totul se duce de ripa si e foarte greu sa revii. Cum sa scrii carti cind lucrezi zece ore pe zi, esti singura, ai un copil si mai stai si cu chirie? Am o mare compasiune pentru cunoscuti care, dupa facultate, au inceput sa lucreze – de pilda, in agentii de publicitate –, care si-au pierdut tineretea acolo, ca sa poata supravietui, ca sa poata trai la un bun nivel in orasul asta si care nu au mai scris un rind. Cum sa-i condamn ca n-au mai scris un rind? Viata e complicata si fiecare – dupa noroc si dupa optiuni – merge cum poate prin ea.
ELLE: Apropo de viata de cuplu… stiu ca tu si sotul tau, Mircea Cartarescu, va cititi reciproc cartile, inainte de publicare, ca sinteti primii cititori: el al tau si tu al lui. Cit de mult conteaza lucrul asta? Cum functioneaza o relatie intre doi scriitori care se si ajuta?
I.N.: Conteaza foarte mult, pentru ca primul cititor este extrem de important, te poate ajuta foarte mult cind scrii o carte. E graitor si impactul pe care il are cartea asupra lui si pe care tu, ca autor, vrei sa il cuantifici, ca sa iti dai seama daca a meritat sau nu efortul, daca ai facut un lucru bun sau nu. Un scriitor e foarte subiectiv in legatura cu scrisul lui, dar un cititor nu „iarta' textul. Noi – eu si Mircea – sintem duri si critici ca primi cititori, n-avem mila si nu trebuie sa avem mila, pentru ca altfel nu ne-am face decit deservicii. Dar, din fericire, ca sa duc raspunsul pina la capat, Mircea nu mai are nevoie de observatii cind isi scrie cartile. Chiar a aratat in citeva interviuri televizate caietele lui, care sint absolut curate. El scrie in caiet, de mina, fara stersaturi sau reveniri. Paginile ii sunt de necrezut de curate. Sugestiile pe care pot sa i le fac nu tin deci de stilistica, ci sint mai mult amanunte de redactare.
ELLE: si invers?
I.N.: Mircea ma ajuta foarte mult, pentru ca stiu ca el nu ma menajeaza si pentru ca e cel mai bun cititor pe care-l cunosc. Nu ne aratam textele decit la sfirsit, niciodata in laborator. Cartile trebuie sa fie finisate. La Cerul din burta reactia lui a fost: „Ai scris o carte foarte adevarata'. La O pasare pe sirma mi-a spus: „Ai scris cea mai trista carte din ultimii cincisprezece ani'. In primul caz, cronicile de intimpinare i-au dat dreptate. Sint curioasa cum va fi cu „aventurile' Sabinei. Sper ca bine.
Adina Rosetti