Interviu cu Marina Constantinescu – „Am facut pana acum, in viata, tot ce am vrut“

Iar interlocutorii Marinei Constan­ti­nescu sint din speta aceea din ce in ce mai ocultata a oamenilor de valoare, cu povesti intere­sante si vorbe pline de tilc. La fel cum este si ea, gazda „Nocturnelor: o femeie frumoa­sa si talentata, pasionala, puternica si calda in acelasi timp, cu un parcurs profesional de invidiat. O femeie cu care e o mare placere sa stai de vorba si care sper sa va inspire…

ELLE: De obicei, te afli de cealalta parte a microfonului: tu esti cea care invita, care pune intrebarile. Cum te simti in ipostaza de intervievata?

Marina Constantinescu: Sa dau interviuri nu-mi place foarte tare – sau imi place doar atunci cind discutam pe anumite teme care nu intra foarte mult in intimitate si in viata privata. Imi place sa dau interviuri sau sa merg la anumite emisiuni cind am ceva de spus. Cind nu, chiar daca oa­menii care ma invita se necajesc, prefer sa stau acasa, pentru ca exista oricum in jurul nostru o avalansa teribila de vorbarie goala. Nu vreau sa particip si eu la acest lucru. Vad adesea moderatori care cred ca fac o emisiune sau o dezbatere bazindu-se pe improvizatie (un element care in teatru e pretuit foarte tare, dar in acest context, cu­vintul este folosit in necunostinta de cauza a sensului sau profund). Zic: „lasa ca im­pro­vi­zam'. Or improvizatia, in teatru sau in muzica, este un lucru foarte serios si foarte greu. Nu insea­mna o adunatura de oa­meni ca­re pina la urma gasesc ei ceva de tocat acolo. Insea­mna o prega­ti­re foar­te seri­oa­sa pe o anumita tema. Im­p­ro­vi­za­tia pre­­­su­­pune libertate in­te­rioa­ra, flexibilitate, dar pe niste notiuni pe care le po­sezi. In lumea exterioara artei, „in civilie' cum spunem noi, improvizatia tine loc de pregatire serioa­sa. De fapt, este oglinda lumii in care traim: enorma neseriozitate, su­perficialitate.

ELLE: In emisiunea ta, „Nocturne', aduci in fata publicului altfel de oameni decit figurile care se perinda atit de des la televiziuni. Din acest punct de vedere, emisiunea ta mi se pare… din ce in ce mai putin apartinind vremurilor noastre, daca vrei, pentru ca acolo chiar aduci valori.

M.C.: Da, mai sint citeva emi­siuni care, sa zicem, ra­min in zona valorii. Si aici e o discutie, dupa mine esen­tiala. Daca luam DEX-ul si citim explicatiile pentru „valoare, lucrurile sint foarte cla­re. Dar daca deschidem televizorul, ele incep sa fie tot mai ambigue. Sint invitati oameni considerati de valoare, care vorbesc despre valoare dar care nu au nici macar o tangenta cu ceea ce ar insemna sau ar presupune acest lucru. Si asta s-a accentuat in ultimul timp, in haosul in care traim. Deci nu numai ca nu se stie ce este valoarea, dar s-a incercat o definire pe cont propriu a valorii care este foarte paguboasa pentru noi si care merge mina in mina cu degradarea limbii romane. Sigur ca, daca ar fi sa ma asez o secunda si sa ma gindesc, m-as simti margina­la. Dar nu vreau sa ma asez pentru ca eu stiu ca este nevoie ca oamenii sa vada si altceva, sa auda si altceva. Nu cred in cultura formata din emisiuni, dar macar sa vezi niste oameni care arata altfel, care vorbesc altfel (adica vorbesc cum trebuie), care nu se rastesc unii la ceilalti, care se invirtesc in jurul unor subiecte care ne intereseaza pe toti si ne seduc. Vezi ca tara asta nu este chiar o prapastie si o gaura neagra, ca exista oameni de o modes­tie uluitoare, care-si vad de profesiunea lor si care, de cele mai multe ori, nu doresc sa apara la televizor. Cu multi dintre invitatii mei am luptat si luni de zile ca sa-i conving sa vina. Cred ca trebuie oferita publicului a­ceasta al­ter­nativa. Si e o falsa idee aceea ca ce-i dai romanului, el primeste si consuma pentru ca e o societate de consum.

ELLE: Ideea de audienta si de public care cere dictatorial nonvaloare este scuza televiziunilor pentru productiile de prost gust pe care le ofera. Cum sa te lupti cu asta?

M.C.: Daca pe vremea lui Ceausescu romanul minca salam cu soia si nu stia ca exista si carne buna, rafinamente de mezeluri sau brinzeturi, el, saracul, cum avea sa cea­ra? Si chiar daca stia si nu se gasea… era in imposibilitatea de a face ce vrea. Asa si cu aceste emisiuni. Eu am propus de mult ceva si as face acest pariu ca ar functiona: daca, la ora 10 sau 10.30, ar exista un consens intre toate televiziunile de a difuza emisiuni serioa­se, de cultura, emisiuni de dezbatere politica – sa zic cum era cea facuta de Hurezeanu si de Cristian Tudor Popescu –, emisiuni in care sa se discute, adica sa se invete arta dialogului, sa nu se rasteasca, sa nu se intre numai de dragul de a da senzatia de dinamism, publi­cul s-ar uita. Daca ne amintim emisiunile domnului Iosif Sava, acestea erau facute intr-un banal studio, cu o floare in spate, nu intotdeauna cea mai reusita floare, dar toti eram atenti la dialog, la ce se spune, la cum se spune. Si mie mi se sugera, la inceput, ca emisiunea trebuie sa fie dinamica. Dar de ce trebuie eu sa fardez un om (nu neaparat la propriu, ci la figurat), sa-l fac sa fie altcineva decit este, cind pe mine ma intereseaza, daca-l invit, omul acela, cu risul lui, cu taceri­le lui? Si apoi, uneori, ce e mai frumos decit acele taceri rusesti care vorbesc mai mult decit cuvintele? Insa nu intotdeauna cei care se plimba prin functii inalte in televi­ziune apara valoarea.

ELLE: Iti propun sa ne intoarcem la tine. Esti filolog, realizator TV, critic de teatru, eseist, prozator. Crezi ca ai realizat ceea ce ai visat in copilarie sa faci in viata?

M.C.: Nu m-am gindit cind eram copil ce as vrea sa fiu, dar am trait, asta stiu clar, fascinata de bunica mea paterna, care a absolvit, in 1923, Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti cu Magna cum laude. Diploma ei, in original, lipita si salvata ca o mare bijuterie din tot ce s-a intimplat cu ei atunci cind au venit comunistii la putere, purta semnatura regelui Ferdinand in original. Si asta deja era fascinant pentru mine. Am vrut foarte mult sa fac aceasta facultate, numai ca bunica s-a pra­pa­dit, nu m-a mai sustinut, iar tata a zis ca trebuie sa ducem traditia mai departe, asa ca si eu si fratele meu am facut Liceul „I.L. Caragiale, ca tata. Matematica-fizica. Si totusi, dupa citeva ocolisuri si obstacole, am ajuns sa fac aceasta facultate si am fost foarte fericita. Acum cred ca am fost si foarte norocoasa, caci mi se pare ca am ajuns s-o fac exact atunci cind trebuia, putin mai matura, cu o baza stiintifica solida. La Litere mi-am dat seama cit de mult ma ajuta formarea mea din timpul liceului in rigoare si in felul de a inma­gazina cunostinte, de a le ordona, de a face conexiuni. Am avut si noroc sa intilnesc profesori care au sustinut in mine aerul asta de re­be­la si de om liber. Nu ne-au inregimentat, am fost o serie buna, foarte buna. Asa ca am iubit facultatea foarte mult si am parcurs-o temeinic. N-am sa uit niciodata prima zi, cind am intrat: totul imi parea foarte cunoscut – amfiteatrele, scarile, tot ceea ce stiam din povestile bunicii mele. Am trait si momente dramatice si tragice acolo, cu mineriadele… Dar am iubit aceasta scoala.

ELLE: Care sint profesorii carora le esti cel mai mult recunoscatoare?

M.C.: Marea majoritate, mi-ar fi mai usor sa spun cine nu, pentru ca sint mai putini. Erau, sa zic, profesorii veniti din afara, de la Istorie, de la Marxism, Pedagogie… Dar mai toti profesorii nostri ne-au tratat de la egal la egal, ca pe niste mici individualitati, asta chiar inainte de 89. Respectul asta care a existat intre profesor si noi e ceva foarte solid. De exemplu, eu stiam ca n-am vocatie pedagogica si ca n-o sa ajung sa predau in scoala. Si profesorii mei s-au zbatut – ceea ce pe vremea de dinainte de 89 era foarte greu – sa avem citeva locuri de practica la Radio, la Institutul „George Calinescu', la Institutul de Lingvis­tica si Folclor. Deci nu eram considerati o turma… S-au creat mici brese pentru ca fie­care sa-si poata cauta ceva, sa descopere ce-ar merge cu personalitatea lor. Asa l-am cunoscut eu la Radio, in 88, pe Iosif Sava, in semiintunericul unui culoar. El era masiv, o personalitate coplesitoare, care m-a fascinat. M-a dus in locuri secrete din Radio, am vazut arhiva, unde era un domn care mi se parea si ala coborit din ceruri, cu niste inregistrari extra­or­dinare! Domnul Sava mi-a spus: fa-ti repede treaba pe care o ai si apoi vino aici, fiindca aici e practica adevarata. Aceasta a fost o mare, mare intilnire pentru mine. Oame­nii pe care i-am intilnit de-a lungul vietii imi creeaza iluzia ca am mult mai multi ani, ca am trait cam tot ce se poate trai, iar acum, de la 45 de ani incolo, pot sa fac orice pentru ca nu am nici un fel de zat, nimic rezidual in mine, nu simt nimic neacoperit, care sa-mi creeze un sentiment de invidie, de frustrare, de neim­plinire. Eu as putea sa plec acum din tara si sa fac orice. Foarte putini ma cred. As face-o, daca ar fi spre binele copilului meu: de-ar fi sa spal parbrize, le-as spala cu mare bucu­rie. Nu as avea nici o secunda senzatia ca uite unde am ajuns, nu m-as simti infrinta. Chiar cred ca experienta asta m-ar amuza. Am facut pina acum tot, tot ce am vrut. Poate, sa zic, nu am apucat sa-mi scriu cartile, dar asta poti sa faci si spalind parbrize. Nu pot spune ca sint o optimista. Sint un om conservator, un om pesimist, traditionalist, greu de urnit, dar totodata sint un om paradoxal. Si totusi, cu toate astea, cu toate tristetile si ca­de­rile mele, pot sa spun ca pina la virsta asta am facut tot. Asta inseamna ca am avut mult noroc, de fapt. Multe incercari, dar si mult noroc.

ELLE: E mare lucru sa poti spune ca ai facut in viata tot ce ti-ai dorit… Ce crezi ca te-a format pe tine, asa cum esti?

M.C.: Nici nu stiu cum sint… Ce m-a format? Cred ca educatia, in primul rind. Edu­catia de acasa, a parintilor, codul asta in care am crescut, cu respect. Eu par cumva de moda veche din punctul asta de vedere. Eu am vorbit cu parintii mei cu „dumneavoastra'. Lui Luca, fiul meu, i se pare asta foarte ciudat. El il tutuie­s­te pe tatal meu si, in continuare, desi are 12 ani, ma intreaba: „dar tu de ce ii spui dumneavoastra?' Cred ca asta m-a format: educatia pe ca­re am primit-o si discursul alor mei, foarte nuan­tat si diversificat, des­pre libertatea interioara… Tatal meu si fa­milia lui au pierdut absolut tot in citeva zile si atunci tata ne-a crescut cu aceasta idee ca acumularea spirituala si acumularea multor amintiri, multor imagini frumoase formeaza o mare, mare bogatie. Si ca restul nu conteaza. El mereu ne spunea: „De ce sa aduni lucruri, ca uite, vine un cutremur si intr-o se­cun­da nu mai ai absolut nimic. Dar tu ramii cu tine. Im­portant e cind inchizi ochii, ce vezi, pe cine ve­zi.'. De asta n-am prea dat eu doi bani pe luc­ruri.

ELLE: Si? Cind inchizi ochii si te vezi, iti place ce vezi?

M.C.: Uneori da, uneori nu. De cele mai mul­te ori, cind imi ofer ragazul de a sta putin de vorba cu mine, am multe lucruri sa-mi re­prosez. Multe.

ELLE: Ca, de exemplu, ce?

M.C.: De exemplu, o anumita inca­pa­tina­re a mea, care a tinut mult timp de un orgoliu groaz­nic. Orgoliul e mefistofelic… Am fost, de multe ori, foarte incapatinata, intunecata la minte. Mi se intunecau mintile si nu aveam pu­terea sa las un pic timpul sa treaca. Nu, atunci luam decizii sau poate loveam prin anumite cuvinte, prin gesturi sau prin taceri. Asta m-a costat foarte mult, mai ales in viata personala. Si dupa aia, caderile. Am devenit mult mai vulnerabila in ultimii ani, m-am hipersensibilizat si gesturi foarte mici sau oameni care apar in peisaj ma afecteaza mult. Eu traiesc foarte aparata, intr-o lume a mea, cu prieteni putini, cu oameni pe care ii iubesc si ii respect. Sa nu-mi intre nimeni mai nou in viata pentru ca ma sperie. Apoi, ma mai necajesc unele alunecari din astea ale mele, in care nu mai vreau nimic… Mi se pare ca nu mai am pu­terea sa duc lucrurile pina la capat ca mai demult. Inainte mutam muntii din loc! Numai daca mi se spunea: trebuie sa facem lucrul cutare, si pentru asta trebuie sa-mi mut eu casa la deal, gata, o faceam! Atit de tare credeam, ca o si mutam! Mi-a mai disparut aceasta for­ta, m-au ostenit vremurile, si uritul asta agresiv, si rasturnarea valorilor, si felul in care oamenii se ghideaza dupa lucruri atit de neimportante, de superficiale si de neconsistente. Da­ca nu l-as fi avut pe Luca, as fi fost mai aparata, intr-un fel. Eu prin el intru in contact cu dezastrul din invatamint, cu dezastrul din educatie. De­zastru! Pe nimeni nu intereseaza…

ELLE: Cum ti se pare generatia fiului tau?

M.C.: Galagioasa… Luca a fost intr-o vacanta in Anglia, intr-o tabara, si ce l-a frapat cel mai tare a fost faptul ca nimeni nu zbiara si nimeni nu alearga. El vine de la scoala obosit de cit se urla, se fuge, se lovesc, cad… Toata lumea da educatia la spate. Nu-i intereseaza sa faca cu adevarat reforma in invatamint. Bineinteles, reforma in invatamint inseamna o reforma in societate, in familie. Oamenilor nu le pasa cum isi cresc copiii, ce vad la televizor – ei se uita la wrestling sau la emisiuni de pseudodivertisment. Toti vorbesc cu aceleasi cuvinte la scoala, citind din ce vad la televizor! Dar asta e foarte, foarte grav. Si e iremediabil pentru acesti copii. Noi spunem ca ne bazam pe generatia care vine din spate, pe tineri… Pai tinerii astia sint formati intr-un haos. Foarte putini pot selecta ce e valoros in acest haos. Si numai cei care au un mare sprijin in familie si in principii solide, care sa-i ajute sa reziste unor tentatii.

ELLE: E greu sa fii parinte?

M.C.: Nu e nimic mai greu. Eu vorbesc strict in numele meu personal. Nimic, nimic, nimic si am facut multe si diferite in viata asta. Nimic nu mi se pare mai plin de responsabilitate, de nopti nedormite, de cautari in jungla… Cum sa supravietuiesti in jungla asta? Asta e teama mea de fiecare zi si de fiecare noapte. Eu, cind ma duc si-l iau pe Luca de la scoala, simt cum imbatrinesc ani de zile: ce aud ca se vorbeste, cum ii vad ca se comporta… aici este suma neputintelor mele. Poate acesta este singurul motiv pentru care sufar ca n-am pus mai mult pret pe partea financiara. Pentru ca, daca as avea bani, l-as trimite de miine afara, unde exista disciplina si performanta, unde mintile sint educate, formate, stimulate, provocate si nu imbicsite, chinuite.

ELLE: Sa inteleg ca va ginditi sa emigrati?

M.C.: Da, in ultimul timp, da. Si numai pentru copilul meu.

ELLE: Nu te-ai gindit la asta in timpul mine­ria­delor, de exemplu?

M.C.: Nu, nu! Dimpotriva, atunci am spus: trebuie sa raminem aici, ca niste gospodari, sa facem curat, sa plantam lucruri noi, sa ingrijim ograda… Am crezut asta foarte mult. Du­pa aceea, cind mi-am dat seama ca totul e pierdut, am spus: bun, dar eu am lumea mea… Cind era Luca mic, nu eram atit de constienta de dezastru pentru ca nu aveam contact cu el. Contactul cel mai dramatic este cu scoala, cu sistemul de invatamint.

ELLE: Esti si un foarte cunoscut critic de teatru. Cum ai ajuns aici?

M.C.: Am ajuns, cumva, pe baza unei acumulari venite din formarea mea. Noi, inainte de 89, mergeam mult la teatru. Sigur, nu spun ca asa am ajuns critic de teatru, caci asta faceau foarte multi pe-atunci… A contat, insa, pentru ca am repere si memoria mea afectiva poarta niste amprente foarte importante. Apoi, pe vremea cind eram studenta, am trait intr-un tip de solidaritate cu colegii mei de la Arhitectura, de la Filosofie, de la Belle-Arte, de la Teatru – ceva care astazi nu mai exista. Ii vad pe tinerii de acum ca nu stiu sa-si defi­neasca proximitatile. In afara de ei, nu mai stiu ca exista si altii, nu stiu sa discute, traiesc in lumi complementare. Pare ca nu mai au nevoie unii de altii. E o lipsa totala de comunicare si de raportare. Cei de la Teatru nu-i cunosc pe cei de la Conservator sau pe cei de la Belle-Arte. Nu-i cunosc pe ceilalti artisti. Sint artisti tineri, pictori, creatori extraordinar de puter­nici pe plan european, care vind tablouri la cota mare, iar cei de virsta lor habar n-au de ei. La noi, de fapt, in lumea asta a artelor, se stie ceea ce face zgomot, ca si in restul so­cietatii. Lucrurile care s-au consolidat si care au ajuns departe nu prea se cunosc. In fine, dupa 90 a aparut la Cotidianul suplimentul Literatura, Arta, Idei, pe care il faceau Dan C. Mihailescu si Tania Radu. Acolo mi-am facut mina si asa am intrat cu dreptul in lumea teatrului. Am inceput sa cu­nosc oameni, sa merg la repetitii, am luat foar­te multe interviuri si apoi mi-am dat seama ca tot ce-am acumulat si felul in care vad lumea asta in detaliu, cu nuante, m-ar putea transforma intr-un observator serios. Apoi am debutat la Romania Literara cu cronica dramatica si, la nici sase luni, am primit un telefon de la Gelu Ionescu, din Germania (de la Radio Europa Libera), care pentru mine a fost un fel de certificat de calitate. N-a fost usor ince­putul, eram la o revista de prestigiu, unde publicau autoritati si orice pas gresit sau pe linga era observat.

ELLE: Cum era sa lucrezi la Europa Libera?

M.C.: Era grozav! Inregistram in fiecare vineri, iar inaintea mea erau Dumitru Tinu si Tia Serbanescu. Stateam pe aceeasi bancheta si ne asteptam rindul; dupa mine urmau Cristian Teodorescu si Pavel Susara. Sigur ca se faceau mici suete acolo, mai ales cind venea Hurezeanu in tara sau N.C.M.-ul (Neculai Constantin Munteanu – n.red.). Stateam de vorba, rideam… M-am simtit acolo ca intr-o familie foarte libera si, in acelasi timp, am invatat rigoare, am invatat cum sa-mi cronometrez timpul si cit de important e… Acolo am invatat sa numar semnele si cum sa ma folosesc de voce, adica forta cuvintului transmis prin voce. Cit sa fii de puternic, cum sa seduci, cum sa tre­zesti si sa tii interesul, cum sa structurezi textul dupa aceste principii. Acestea mi-au folosit in tot ce-a urmat, fie ca am predat, fie ca am scris despre teatru, fie la aceasta emisiune de televiziune. Eu am un cronometru interior, nu folosesc casca, nu am ceas – sigur ca am un regizor de platou, dar stiu exact cit timp a trecut si cum sa structurez discutia. Da, experienta de la Europa Libera a fost uluitoare. N-am sa uit primul birou, care era in Romana. In liftul cu care coboram, lumea scria mesaje de dragoste pentru Hurezeanu si Neculai Constantin Munteanu. Odata am fost la o lansare de carte impreuna la Kretzulescu – toti trei pe bulevard, mi se parea ca sint imponderabila si ca plutesc, eram cu amindoi de brat si toata lumea ii saluta si le zimbea… Acum ii saluta pe altii, altii sint oamenii importanti in Romania. Astazi, toata lumea asta consistenta a fost devansata de niste neica nimeni. O adu­na­tu­ra infinita, inepuizabila, de niste neica nimeni. Odata zici ca s-a terminat, dar nu, apare altcineva – sint ca niste izbucuri, cum se spune in Apuseni.

ELLE: Spune-mi cum vezi teatrul romanesc in comparatie cu filmul romanesc in momentul de fata?

M.C.: Nu pot sa fac aceasta comparatie pentru ca n-as face-o ca un specialist. Eu vad foarte mult film, dar n-as putea sa dau verdicte pentru ca ele trebuie date de specialisti. Cred ca teatrul romanesc a avut foarte multe perioade mari si inainte de 89, si cu cit ma gindesc astazi mai mult si merg in tari cu teatru solid si cu o istorie solida, imi dau seama ca si aici au fost momente de avangarda, lupte pentru valoare. Dupa 89, au fost atitea tur­nee prin toata lumea, or nu esti invitat in afara daca esti un neica nimeni. Au fost si momente de umbra, e normal, nu poti sa traiesti asa, in genialitate, non-stop, exista si pauze, si perioade mai sterse. In comparatie, filmul este acum mai prezent, cei de-aici fiind mult mai dinamici. Si regizorii nostri din valul tinar stiu mult mai bine cum sa isi vinda marfa, cum sa lupte pentru ea, cum sa obtina bani, cum sa participe la festivaluri. Toti sint nevoiti sa invete chestia asta, numai ca in teatru a ramas un reflex prost, valabil si la actori. Foar­te putini sint cei care se misca, isi cauta texte, regizori, se duc peste ei o data, de doua ori, de noua ori. Nu, in teatrul romanesc e ca inainte de 89: cineva are obligatia sa gin­deasca pentru mine, sa ma roage sa joc. Dar lumea se misca cu totul altfel azi. Mari actori se suie intr-un tren sa strabata 1.000 de kilometri pentru o auditie si nu li se pare ca nu e de nasul lor. Altfel mor. Dar in teatrul romanesc, ca joci sau nu joci, tu te duci o data pe luna si iti iei salariul de la casierie sau ti se pune pe card. Indiferent cit joci, tot salariul ala il ai. Pina n-o sa se scape de chestia asta, n-o sa existe dinamica.

ELLE: Esti casatorita cu un actor. El e de acord cu tine? Aveti dispute profesionale?

M.C.: El este de acord cu mine, ca do­va­da ca e liber profesionist de citiva ani buni. El nu mai este angajat in nici un teatru, este doar profesor la scoala. Noi ne-am asumat asta si ca oameni de teatru, si ca familie – caci daca el nu joaca, din ce traim? Asta inseam­na profesiune liberala. Si asta inseamna sa nu te lasi niciodata pe tinjala, sa cauti sa fii mereu in forma, disponibil tot timpul pentru performanta. Tu stii pe cont propriu ca daca nu esti foarte bun si nu esti in forma, nu te ia nimeni si daca nu te ia nimeni, mori de foame – e extrem de simplu. Foarte putini au curajul asta si primii au fost Marcel Iures si Oana Pellea. O mina de oameni.

ELLE: Pot sa te intreb cum este casnicia cu un actor, mai ales ca a voastra dureaza de ceva ani buni?

M.C.: Da, noi sintem casatoriti de mult, de vreo 13-14 ani. Nu pot sa s­pun ca e usor sau ca a fost usor. Au fost tot mereu lovituri din afara. Lu­mea noastra, a teatrului, e ne­miloa­sa. Este si o lume invidioasa, de mul­te ori nepreocupata de propriul drum si des­tin si preocupata de ce se intimpla in ograda altuia. Se pierde mult timp necrea­tor in tea­tru. Deci, da, au fost momente grele, dar cu intelepciune si cu diplomatie, le-am depasit. Poate si pentru ca am crezut amindoi foarte tare ca venirea lui Luca pe lume nu a fost o intimplare si am constientizat acest lucru pe deplin. Cind eram insarcinata, lu­cru­rile erau incerte si ne-am dat seama ca nu doar eu am reusit sa depasesc niste probleme medi­cale foarte complexe, ci si copilul meu. Ni­meni nu ne-a dat vreo sansa ca Luca se va naste si ca vom trai amindoi. Si atunci cind s-a intimplat, iar Luca a venit pe lume sanatos, sirul de obstacole pe care le-am depasit mi-a creat imaginea aceea tra­di­tio­nala din basme. Daca am depasit lucrurile astea, inseamna ca e un invingator! S-a nascut de Sf. Gheorghe, ca si mama mea. Anul asta a implinit 12 ani. Luca a taiat din capetele ba­laurului, la propriu. Cind am in­teles lucrul asta, ca venirea lui nu este o in­timplare si probabil ca noi am fost alesi sa fim parintii lui, ne-am mai temperat din apucaturile orgolioase. Si ne-a mai unit faptul ca vedem lumea la fel, n-au fost niciodata disensiuni politice intre noi. E important, am fost mereu de aceeasi parte a baricadei, ne iubim foarte mult prietenii si vedem in aceiasi termeni teatrul ca fenomen, dar si spectacolele. Nu prea au fost spectacole care unuia sa-i placa si celuilalt sa-i displaca total.

ELLE: Care crezi ca este cea mai importanta lectie pe care ai primit-o in viata? De la viata, de la parinti, de la oricine, de la un mentor, de la un necunoscut, de la tine…

M.C.: Am primit multe lectii si cred ca fiecare a fost importanta in momentul acela – asta atunci cind am inteles-o, ca au fost si lucruri pe care nu le-am inteles, sau n-am vrut sa le inteleg, sau doar am crezut ca le-am inteles. Cred ca printre cele mai importante lectii au fost cele parcurse cu parintii mei. Ce inseamna o familie si cum sa tii o familie, lucru pe care nu l-am stiut cind eram tinara. N-am stiut ca trebuie sa si induri, pentru ca e foarte usor sa distrugi – cel mai usor – si foarte greu sa construiesti ceva. Or chestia asta cu fami­lia nu e ca o casa, pe care ai construit-o si apoi doar o intretii: mai schimbi burlanele, mai maturi, mai stringi frunzele, dar ea e facuta. Chestia cu familia, ca si cu copilul, e ca in fiecare zi apare ceva nou, dincolo de rutina. Deci, pe de-o parte e rutina care ucide multe lucruri si te duce pe niste drumuri fixe, ca intr-un labirint in care te poti pierde, dar si fiecare zi aduce ceva nou. Si trebuie sa te lasi liber sa-l observi, pentru ca te tine, cumva, proaspat. E un efort continuu si asta e cel mai greu sa inveti. Sigur ca viata de zi cu zi dintr-o familie e formata din cam aceleasi drumuri. Da si nu. Dar si bucuria sa cobori in fiecare zi aceeasi scara, sa faci patul, sa uzi aceleasi flori, sa mergi in fiecare zi cu copilul tau la scoala si sa-l mai intrebi cite ceva, sa-ti mai spuna cite ceva, acea bucurie de a-l culca in fiecare seara si, in pat, acolo, sa se spuna secrete… E tot o rutina, dar ce fel de rutina… Deci asta cred ca e lectia pe care am in­va­tat-o de la parintii mei: despre familie, despre iubire, despre prietenie si despre umanitate. Pentru ei au contat foarte mult lucrurile astea, mult mai mult decit lucrurile materiale.

ELLE: Cum ti-l imaginezi pe fiul tau cind va creste? Ce fel de barbat ai vrea sa fie?

M.C.: As vrea sa fie un barbat tandru si eu il invat asta de mic, pentru ca vreau sa ies din cer­cul asta al mamelor de baieti care neno­rocesc prin ceea ce fac urmatoarea femeie care intra in contact cu baiatul lor. Nu vreau sa ajunga un barbat care nu stie sa faca ni­mic, care crede ca i se cuvine totul si, daca sa­ra­cul mai e pus sa puna ceva in farfurie sau sa dea cu un aspirator, e plins de maica-sa pina la adinci batrineti ce nefericit e el. Nu contea­za daca el e chiar fericit sau daca ii place sa ga­teas­ca, nu, e o mare nenorocire si bineinteles fe­meia e de vina. Eu vreau ca toate femeile din viata lui, care il vor iubi si pe care le va iubi, sa fie fericite si sa zica: „In viata ta, a fost o fe­meie adevarata, care poate ca a suferit si nu vrea ca cele care intra in contact cu tine sa su­fe­re. Noi stam foarte mult de vorba. Mi-a spus, zilele trecute, cind a venit de la scoala: „Ma­ma, uite, eu nu inteleg, Dumnezeu a facut o ma­re nedreptate. „Care e aia, Luca? „Pai, bar­ba­tul, care e puternic, e capul familiei, el ar trebui sa indure si durerile, el trebuia sa nasca. De ce femeia? De ce s-o doara pe ea, ca ea e mai slaba? Si atunci, vazind ca sufera, i-am spus: „Uite, pentru ca de fapt Dumnezeu a iubit-o pe femeie mai mult. De asta i-a dat acces la creatie. Barbatul ajuta, dar toata taina asta a creatiei depline e a fe­meii. A stat si s-a gindit, apoi a zis: „Mama, ai drep­tate, iubeste femeia. Deci eu asta as vrea, sa fie un barbat care sa nu creada ca daca ridica tonul sau da cu pumnul in masa e mai barbat si ca daca sta cu pi­cioa­rele pe masa si trebuie cineva sa-i faca tot, e mai barbat. As vrea sa fie un barbat foar­te responsabil, ocrotitor, care sa-si asume re­la­tia cu o femeie, sa invete sa daruiasca si sa cau­te, sa nu oboseasca sa caute bucuria de a fi cu cineva. Tare mult as vrea sa fie asa.

Mihaela Frank

Foto: Roald Aron

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK