Interviu cu Dan C.Mihailescu: „Cine stie – Tace. Cine nu stie – Vorbeste…”

Cind face recenzia unei carti, Dan C. Mihailescu nu uita niciodata sa dea informatii cit mai complete despre autor. Asadar, pentru cei care-l critica, dar si pentru cei care nu-l cunosc indeajuns, sa spunem ca omul care aduce cartea a obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor, in 1982, pentru debut, si in 1999, pentru traducerea integrala a dramaturgiei lui Eugène Io­nesco; a fost de asemenea premiat de cele mai prestigioase reviste literare de la noi: Ateneu (1976, 2004), Luceafarul (1978), Tribuna (1980), Transilvania (1984, 2007), Flacara (2004). Absolvent al Facultatii de limba si literatura romana a Universitatii Bu­cu­resti, Dan C. Mihailescu a fost cerce­tator stiin­tific la Institutul de istorie si teorie literara „G. Calinescu', secretar de redactie la Re­vis­ta de istorie si teorie literara si editorul suplimentului Litere, arte, idei al ziarului Co­tidianul. A publicat cro­nica literara in re­vistele Transilvania, 22, Ziarul de du­mi­nica si in cotidienele Jurnalul national si Eve­nimentul zilei. Din 2000, realizeaza emi­siunea Omul care aduce cartea, la Pro TV.

ELLE: Cum se descurca criticul Dan C. Mihailescu cu… critica? Sinteti si scriitor, deci cartile dvs. sint, la rindu-le, expuse cri­ticii. Exista ceva ce v-a surprins in vreo recenzie facuta cartilor dvs., vi s-a intimplat sa fiti nemultumit, nedreptatit de vreo remarca? Sau dimpotriva, sa fiti periat excesiv?

Dan C. Mihailescu: Am debutat in presa la inceputul anilor 70, iar editorial in 1982. De buna seama ca, de-a lungul vremii, am avut parte de tot binele si tot raul specifice breslei, de la desfiintari mai mult sau mai putin „pedagogice' (Alexandru Piru, Ma­rin Mincu, Mihai Dragan) la simpatie si chiar complicitate profesionala (Mircea Scar­lat, Dana Dumitriu, Nicolae Mano­les­cu, Radu G. }eposu, Alex {tefanescu, {te­fan Borbely), ducind dupa mine dusmanii fara de moarte (Eugen Simion, Ion Bogdan Lefter), dar si prietenii fara fisura (Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Plesu, Ioana Parvulescu, Mircea Carta­res­cu, Marian Popescu…). Dincolo de multele cicatrici inerente vietii noastre de turnir (cind esti tratat drept isteric, legionar, campion al galimatias-ului, minte bilbiita, reactionar na­tionalist s.a.), cea mai nedreapta cronica de care am avut parte vreodata e cea semnata de Paul Cernat la volumul 3 din Lite­ratura romana in postceausism, unde pur si simplu erau ignorate cele cincizeci de pre­zente din sumar si reclamate cele doua sau trei absente care i se pareau incontur­na­bile recenzentului. Cu atita cecitate rau­voi­toare nu m-am mai intilnit niciodata. Ceea ce nu inseamna nicidecum ca nu-l consider pe Cernat un virf de lance al noii noastre critici! Totul, insa, depinde la el de vointa initiala – de aliat sau calau – cu care binevoieste sa te trateze. Iar, din pacate pentru unii, executiile il prind mult mai bine decit partiturile encomiastice.

ELLE: Sinteti un pasionat al genului epistolar. Cind ati lipit ultima oara un timbru pe o scrisoare? Cum va impacati cu substitutul modern al postei traditionale, e-mail-ul?

D.C.M.: Dac-as fi un fariseu care se res­pecta, v-as raspunde scurt: saptamina trecuta, cind am trimis unei doamne trei plicuri cu carti. Numai ca una inseamna plicul si timbrul lipite cu limba si cu totul altceva scri­soarea scrisa de mina. Asa ceva nu am mai facut de vreo doi ani, ceea ce mi se pa­re o vinovatie fara margini. Am cedat ca ultimul om tastaturii, mail-ului, telefonului mo­bil, in ciuda faptului ca – simbolic – ima­ginea esentiala a reactionarismului meu a ramas uluiala lui King Louie din disneyana Carte a junglei, cind, dupa darimarea templului maimutelor, regele ramine sa sprijine, ca o cariatida, cu ultimele puteri, cea din urma caramida din vechiul zid.

ELLE: Scrisul si cititul sint astazi profund influentate de tehnologie – citim pe ecran, scriem la tastatura; caligrafia a decedat de mult, gramatica ii calca pe urme. Ziarele dispar de pe hirtie, inclusiv disparitia cartii este proorocita chiar de unii dintre editorii nostri de frunte. Exista riscul ca tehnologia sa va lase fara obiectul muncii? Va vedeti facind o emisiune TV in care sa prezentati carti virtuale pe un iPad?

D.C.M.: Dimpotriva. Ma vad ca un yo­ghin sui generis, indemnind lumea sa in­moa­ie tocul in calimara si sa caligrafieze fie si numai citeva cuvinte. Fluxul mental ca­re se strecoara in virful penitei, odata cu suspendarea rasuflarii, induce pur si simplu o stare de levitatie. Caligrafia, calofilia si coregrafia sint reflexe ale kalokagathiei stravechi. Ale armoniei divine din copilaria omenirii. Ei bine, daca in uritenia vietii noastre de azi mai gasim puterea de-a culege macar un reflex din splendorile echilibrului de atunci, nu sintem inca pierduti.

ELLE: Scrisul pare sa fie azi una dintre cele mai populare preocupari. Intr-un interviu, Frédéric Beigbeder remarca, mai mult sau mai putin ironic, ca in Franta sint mai multi „scriitori' decit „cititori'. E bine, e rau ca e asa? Cine are de cistigat, cine de pierdut din aceasta stare de lucruri? Ne aflam in epoca globalizarii indemnului lui Ion Heliade Ra­dulescu „Scrieti, baieti, numai scrieti'?

D.C.M.: Poate ca, paradoxal, in Franta (desi, pentru mine, Beigbeder nu este un reper, ci o gluma nesarata!) cele sapte sute de romane care navalesc pe piata in fiecare toamna à la rentrée inseamna un nou mesaj apocaliptic. Tipic alint frantu­zesc, caruia, de pe la 1789 pina in Mai 1968, 2008 si dupa aceea, sistematic i se uraste cu binele. Dar in Romania, unde cartile cu adevarat importante se numara anual pe degetele a (cel mult) doua miini, unde avem parte de un roman cu adevarat mare o data la un deceniu, dar unde avem un ocean de blog-uri, forumuri si Facebook-uri literalmente flaminde de carte si revelatii artistice, nu avem a ne speria nici de puti­natatea, nici de inflatia titlurilor. Ce-i drept, fata de mai nimicul implinirilor estetice, mareea amatorismului inflamat, ignorant, ranchiunos si razbunator nu ofera o perspectiva promitatoare. Eu, unul, nu mai mi­zez pe indemnul lui Heliade. Merg mai degraba pe spusa Patericului: cine stie – tace. Numai cine nu stie – vorbeste…

ELLE: Marturiseati intr-un articol ca filmul „va lasa rece'. Ce-i lipseste? Preferati teatrul? De ce?

D.C.M.: Pentru mine, teatrul este viata la puterea absoluta, nebunie a Prezentei si co-participarii, impartasire si solidarizare, triumf senzorial (sau orgasm, daca vreti), in vreme ce filmul e doar un sicriu luxos, o in­sin­gurare vinovata, un cenotaf, o urna cu cenusa. Actul teatral este revelatie colectiva hic et nunc, extaz kairoic, strigat al simturilor, ritual eliberator, ceremonial de senzualitati sau cruzimi. Filmul, oricit de su­perb ar fi, nu e decit un surogat, un substitut de vitalitate. In sala de teatru ma simt om, privitor si traitor de emotii colective, cu toa­te cele bune si rele ale mele, ale noastre. La cinematograf sintem cu totii impaiati, niste manechine receptoare, inghitind floricele. La teatru transpiram dumnezeieste, ne ve­dem cearcanele, colaceii dimprejurul burtii, machiajul care se scurge… Adica sin­tem vii. Dumnezeieste de vii, intr-o veci­na­tate ocrotitoare. Pe ecran totul (par)e per­fect, adica mort. Am mai spus-o, dar o repet extatic: suma extazelor mele teatrale este secunda-n care Gina Patrichi – venind extenuata acasa, in zori, dupa o noapte de prostitutie, in Azilul de noapte – se spa­la sub brat intr-un lighean si ma stropeste pe mine (si numai pe mine!), in rindul intii. Doamne! Unde, cind, cum si cine-mi ofera mie, la cinematograf, asa o naprasnica fericire de spectator?

ELLE: Realizati o emisiune de televiziu­ne, iar despre televiziune s-ar putea spune ca e ruda mai saraca, dar apropiata, a filmului. Ce v-a atras catre televiziune si in ce fel v-a schimbat/influentat televiziunea? De ce nu v-ati limitat la a tine prelegeri in amfiteatre?

D.C.M.: Un sfert de veac am trait linistit in turnul de fildes, scriind pentru citeva zeci de persoane, fara cea mai mica iluzie de notorietate. Nicolae Manolescu, Gabriel Liicea­nu si Stelian }urlea m-au dus pe tava la Adrian Sirbu, iar Pro TV-ul m-a transportat la antipozi. Am rezistat mai bine de un deceniu numai din iubire de carte si din respect fata de publicul extraordinar. Ma duc oricind cu placere in amfiteatre, aule universitare, sali de sedinte, clase de liceu, biblioteci si sali de seminar, ba chiar prietenii ma acuza ca-mi prostituez vocatia. Nu-mi pasa. Miza e prea mare ca sa ne mai fandosim noi cu mofturile academice de odinioara…

ELLE: In prezentarile de carte pe care le faceti la emisiunea dvs., au prioritate edu­cativul, informativul, esteticul; istoria, religia, filo­sofia, abia apoi romanul. Din aceasta per­spectiva, entuziasmul cu care ati im­bra­tisat romanele politiste ale lui Stieg Larsson poate parea usor surprinzator. Cum va motivati slabiciunea (daca-i putem spune asa) pentru Larsson? Care ar fi explicatia faptului ca autorii nordici (culmea, din tari cu infrac­tio­nalitate foarte redusa!) par sa domine au­toritar romanul politist european?

D.C.M.: Cind autorul e intr-adevar tare, intre Dickens si Conan Doyle, Agatha Chris­tie si Emily Brontë, Balzac si Simenon, Chandler si Updike, Strindberg si Stieg Larsson, Graham Greene, John Le Carré, Stephen King etc. granitele traditionale dintre genuri devin simple bariere de lemn. Ome­neste si esteticeste vazind lucrurile, Mar­lowe, Poirot, Sherlock Holmes, Miss Marple, Maigret, Smiley, Lisbeth Salander sint energii absolut egale cu cele mai distinse forte ale prozei castelane dintotdeauna. Suedia (Nordul, in general) domina piata acum gratie nonsalantei, nepasarii – aparent autodistructive, dar de fapt profund vinde­catoare – cu care isi accepta de­pri­mismul, nevrozele, anxietatea, ferocitatea, alcoolismul, fisurile morale, debuso­larea existen­tia­la, sociopatia etc. Intr-ade­var, tocmai aco­lo infractionalitatea este extrem de redusa. Ba chiar islan­deza Yrsa Sigurdar­dóttir, au­toa­rea Ulti­mu­lui ritual, imi spunea, cind a vizitat Romania, ca Islanda nici macar nu avea criminalisti pregatiti pentru una sau alta dintre manifestarile ucigase cu care sint de mult fa­mi­liarizati europenii, americanii, japo­nezii, rusii! Dar asta nu in­seamna ca exista vreun loc realmente ocrotit de forfota de­monicului. Iar Nordul – cu frigul muscator, cerul plum­buriu, negurile fiordurilor, ceturile apasa­toa­re, fumul vulcanilor si fascinatia alcoolului – nu putea ramine prea mult ocro­tit, cu tot confortul sau, de literatura de „serie neagra'.