Cătălina Florina Florescu este absolventă a facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. A venit în Statele Unite unde a obţinut un masterat şi un doctorat în literatura comparată specializându-se în critica de teatru şi medicina umanistă. Este autoare a mai multor cărţi cum ar fi, Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces; Disjointed Perspectives on Motherhood; Of Silences in Munch, Beckett, Hopper, and Hanson (A Monograph); The Night I Burned My Origami Skin; Transnational Narratives in Englishes of Exile şi două în limba română, Inventing Me/Exerciţii de retrăit şi Teatru. (Mai multe puteţi afla vizitând site-ul ei, www.catalinaflorescu.com). Predă cursuri de teatru şi literatură la Pace University în Manhattan, NY. A prezentat la Harvard, Sorbonne, Columbia University, New York University, etc.
1. Felicitări pentru lansare! Ce emoții vă trezește acest lucru?
Volumul de teatru este cea de-a șaptea mea carte și cea de-a doua în limba română. Acum câțiva ani am publicat la editura Scrisul românesc cartea de memorii Inventing me/Exerciții de retrăit. Emoțiile de data aceasta sunt intensificate pentru că teatrul este pentru mine nu doar un mod de a fi cât și o modalitate prin care pot să mă apropii de oameni de vârste și profesii diferite. Teatrul m-a ajutat într-un moment dificil din viața mea și acum dăruiesc teatrul meu altora.
2. Ce ne puteți povesti despre lansarea volumului Teatru? Cum l-ați descrie dumneavoastră?
Volumul conține trei piese de teatru, Mia,’ Cățelul sinucigaș și Laika,’ și Ce rămâne după viață?’ Volumul a fost prefațat de Oana Chivoiu și Cristina Modreanu și postfațat de Nona Rapotan. Prima piesă de teatru, Mia,’ a fost concepută la scurt timp după ce am terminat de publicat prima mea carte în limba engleză, Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces. Pentru că am un doctorat în teatru comparat și medicina umanistă, de multe ori cred că personajul central m-a căutat pe mine și nu invers. Cea de-a doua piesă (cronologic) a fost un exercițiu inedit pentru mine pentru că am vrut să mă pun în pielea personajelor masculine și să văd cât de aproape mă pot conecta cu ele. Fascinată și tentată de scriitori masculini ai literaturii clasice (și chiar și până în prezent) care au creat personaje feminine, am vrut să reciprochez gestul lor artistic și așa au apărut trei personaje unice în teatrul românesc cu nume de cod, Relaxat. Ultima piesă de teatru s-a născut din dorința de a discuta despre calitatea noastră civilă, despre rolul pe care îl avem în istorie, și cum teatrul ne invită să ieșim din nepăsare.
Toate piesele de teatru sunt sau pot fi văzute ca un gest îndreptat către căutare, fie că e legată de corp sau de trei bărbați care își exteriorizează emoțiile și adâncesc sensurile sau că e vorba despre un dialog între celebra Laika și un câine dezamăgit de politică și de starea socială în declin. Este un volum de teatru scris în limba mea de adopție pentru că îl folosesc la cursurile de teatru/literatură pe care le predau la Pace University la New York. Ulterior volumul a fost tradus în limba română; lucrând în paralel în două limbi am reușit să văd altfel personajele și conflictele lor.
3. Ce detalii deosebite ne puteți da despre acesta?
Cu piesa Mia’ am avut o lectură la Institutul Cultural Român de la New York după care am fost invitată să vorbesc la Harvard University. Este o piesă importantă pentru că aduce în prim-plan idei despre feminitate care vizează nu doar femeile care trec printr-un anume tip de cancer cât și pe cele sănătoase. Pe de altă parte, piesa nu este adresată doar femeilor, cât și bărbaților și, dacă avem curajul să depășim limita celor două sexe, atunci piesa ne invită să discutăm și despre subiecte mai puțin comode dar realități perfect morale, cum ar fi cele legate de transsexuali. Piesa Ce rămâne după viață?’ a avut o lectură dramatică în regia lui Alexandru Nagy la Muzeul Național al Literaturii Române de la București.
Iar cu ultima piesă, Cățelul sinucigaș și Laika,’ am avut la New York un staged reading în regia lui Marcy Arlin. Tot această piesă a făcut parte dintr-un festival de o zi intitulat Immersive Theater of Immigration la Pace University și coordonat de regizoarea Ana Mărgineanu.
4. Ce reacții/trăiri/emoții doriți să treziți în publicul dumneavoastră?
Doresc ca cititorii și, dacă vor fi montate, spectatorii să simtă libertatea de a gândi, exact ce simt eu când scriu teatru sau despre teatru. Există tendința de a ne ascunde sub multele măști sociale și status-uri de pe social media. Și atunci, a scrie creativ este un fel de a fi liber, ceva ce credem că ne e dat firesc, dar pentru care de fapt trebuie să muncim constant. Doresc de asemenea ca publicul să își pună întrebări pentru că atunci când scriu o fac pentru că am ceva de spus și nu mă grăbesc. Piesele de teatru sunt scrise de-a lungul anilor. Și chiar dacă acum au fost publicate, piesele de fapt nu sunt pe deplin terminate.
5. Cât este de receptiv publicul și cât înțelege din evenimentele culturale, fie ele teatru, film, spectacole, chiar și lansări de carte?
Întrebarea pare să sugereze că oamenii nu citesc sau citesc prea puțin din proprie alegere, că oamenii nu sunt rafinați, ceea ce refuz să cred. Trebuie să avem dispoziție și timp să descoperim pe un altul pentru că, lăsându-l în viața noastră, noi ne schimbăm, și cred că în bine. Eu cred că oamenii s-au închis în ei în ultima vreme, iar teatrul ca și alte forme de artă ne ajută să depășim impasul singurătății colective. Eu când scriu, simt, cum am mai zis, o formă superioară de libertate: exist prin alte personaje, care sunt de sine stătătoare și totuși fluide, pot să râd și să plâng cu ele deși ele sunt parte din imaginația mea pe care o împrumut cititorilor, pot discuta fără constrângeri subiecte incomode și, deci, pot renunța la frica de a fi judecată sau greșit înțeleasă. Când scriu creativ adaug și multiplic felul meu de a fi rămânând paradoxal cât mai puțin a mea. Fără teatru și artă aș fi închisă în mine și asta de fapt ar fi o moarte lentă. Prin scris pot să ies afară din mine, ceea ce îi invit și pe cititori să o facă.
6. De ce e esențială arta și cultura și cum credeți că putem educa societatea să aprecieze mai mult aceste lucruri? România are o prezența foarte scăzută – dacă nu una dintre cele mai scăzute din Europa – la viața culturală.
Deși nu pot răspunde direct la întrebare pentru că de 20 de ani trăiesc în S.U.A., din ce am observat o schimbare s-ar putea produce dacă în programa școlară (pre)universitară teatrul ar fi introdus ca materie de studiu cât și ca activități extrașcolare. De asemenea, un scurt istoric al teatrului este important, dar nu trebuie să ne oprim sau fixăm pe aceiași autori. La cursurile pe care le predau, alternez voci cunoscute și mediatizate cu voci noi pentru că studenții simt dorința de a studia autori cât mai diverși. Stagnăm, dacă nu mai rău, regresăm, când în școli sau/și în teatre se citesc sau/și joacă aceiași autori. Mai mult, vocea feminină este din ce în ce mai puternică, iar această voce feminină vorbește despre mișcări sociale care dezvăluie problemele din societate și ce este de făcut.
Un alt aspect important este că românii au multe de spus, dar nu sunt încurajați și atunci unii din ei renunță. Finanțarea onestă a culturii ar fi un prim-pas. Traducerea și mediatizarea autorilor români este un alt aspect care trebuie remediat. Până la urmă noi trebuie să facem ceva, adică nu trebuie să lăsăm vestul să vină să ne cunoască, ci trebuie să ne ducem noi la ei prin artă și cultură. Teatrele mici, independente ar trebui de asemenea încurajate pentru că sunt mulți tineri extraordinar de talentați. Am crescut cu piesele de teatru de la TVR și de la radio și vreau ca generația tânără să aibă acces la ele cât și la noi producții.
7. Ce înseamnă a fi bărbat, femeie, ființă umană?’
Cred că aceasta este cea mai frumoasă întrebare din interviu pentru că răspunsul este simplu: a fi înseamnă a trăi liber, iar a trăi liber înseamnă că acțiunile fiecăruia vor avea un impact, că nu trăim pentru noi, trăim împreună. Iar lecția pe care am învățat-o trăind în altă țară este că nu aparțin exclusiv unei culturi, ci unui univers în care vor fi disensiuni, dar va fi și iubire, că viața e frumoasă la antipozi, adică făcută să (ne) surprindă. Ce rămâne după viață e cum am iubit, cât am dăruit.