ELLE: In ultimii ani tu esti cunoscut la noi drept „tipul care deseneaza pe un zid intr-un muzeu'. Nu prea se stie ce se intimpla in spatele acestui proces…
Dan Perjovschi: Ce vezi tu intr-un ziar sau pe un zid nu e chiar „trintit acolo. Executia e spontana si rapida, dar gasirea desenelor e lunga si chinuitoare pentru ca sint perfectionist. Simt ca-mi extrag fizic cite-un desen din cap. Ma imputinez bucata cu bucata. Proiectul meu standard este cam asa: ma duc intr-un loc din lumea asta si colectez idei citind ziare, uitindu-ma la televizor, discutind cu paznicii muzeului, tragind cu urechea si cu ochiul pe strada. Visez, vad si aud numai desene. Inainte imi trebuiau trei luni, acum mi-ajunge o saptamina, o data pentru ca mi-am perfectionat tactica, a doua pentru ca am un corp de desene pe care le rulez de pe un perete pe altul. In fine, e ca la gagiii care cinta… cinta ei ce cinta de pe ultimul lor album, da lumea cere si melodiile best of. Asa fac si eu. Noutati plus best of. Am niste carnetele de schite in care colectez desene. Din doua sute, treizeci ajung pe zid.
ELLE: Unde iti umpli carnetelele? Pe strada, la cafenea, acasa, la televizor?
D.P.: Peste tot si tot timpul! Pe strada, in autobuz, in pat, la cafenea, in somn (visez destul de des desene), acum cind discut cu tine… Totul este desen si totul poate fi desen. Vad oamenii cu bule iesindu-le din cap, vad contradictiile, vad paradoxurile si stridentele. Am o privire din afara, cu grija celei dinauntru. Sint impresii, lucruri care apartin unui loc si, daca esti in stare sa le identifici, prinzi caracterul locului – lumea le recunoaste si se recunoaste. Desenez locul in care sint, dar si timpul in care sint. Sa spunem ca anul 2008 a avut ca referinta majora anul 1968 (varianta Vest si varianta Est). Anul viitor o sa fie caderea Zidului Berlinului si revolutiile din Est. La subiectul asta pot medita tot anul.
ELLE: Ai avut dintotdeauna atentia asta la paradoxurile din jurul tau sau a venit odata cu desenul?
D.P.: Mi-a venit citind si ilustrind literatura. Desenul meu era la inceput mai poetic, mai lucrat, mai rafinat. Intre timp si dupa mineriade, regimul Iliescu, razboiul din Irak etc., expresia mea s-a simplificat. Din cauza muncii saptaminale la gazeta a devenit „biting', mai direct, mai rapid. Daca te uiti in revista 22, in anul ‘91 si acum, ai sa vezi diferenta: totul s-a simplificat si a devenit tot mai precis, si in timp – iar asta e foarte interesant – a inceput sa contina tot mai mult text. Textul e parte din imagine si viceversa. Am „desene' care sint, de fapt, un text, un fel de slogan. Explic istoria lumii asa: From Big Bang to Bic Mac. Lucrurile n-au mers lin, am avut rupturi, am avut ratari, dead-end-uri, am incercat chestii care n-au dus nicaieri… Habar n-am daca gestatia mea artistica a fost mai lunga pentru ca veneam dintr-o tara in care nivelul de cunostinte plastice, in momentul schimbarii din ‘90, era la pamint…
ELLE: Cind ai realizat ca asta e modul tau de exprimare cel mai bun?
D.P.: Pai, am repetat povestea cu desenatul pe un zid la New York, in toamna lui 1995. si aia acolo au remarcat imediat. A doua oara cind am stiut ca am facut ceva a fost dintr-un accident, la Bienala de Arta de la Venetia din ‘99, unde am facut parte dintr-un proiect care a cistigat concursul curatorial organizat pentru prima data in istoria postdecembrista. Am cistigat noi, dar Ministerul Culturii a tot tras de timp cu bugetul, pina cind, de disperare, mi-am zis ca nu mai astept, ca ma duc acolo si improvizez ceva la fata locului direct pe arhitectura. Habar nu aveam daca se poate si daca o sa mearga. Am convenit cu Judit Angel, curatoarea proiectului, ca o sa acopar podeaua, mi-am cumparat singur markere, am caroiat toata podeaua, vreo 150 de metri patrati, si m-am apucat de treaba. Oamenii calcau povestile mele, timp de sase luni, cu jeg pe picioare sau cu papucii uzi, povestile s-au sters, gridul a disparut si mi-am vazut desenele plutind liber. Asa am ajuns la urmatorul proiect, in 2001, la Londra, cind n-am mai caroiat suprafata de desenat, ci am desenat desene mari si mici, luind-o razna prin spatiu. De atunci tot asta fac.