Interviu cu artistul Dan Perjovschi

A desenat in marile muzee ale lumii, acoperind pereti intregi (sau ferestre si podele, depinde…) cu povesti despre lumea in care traim. Dan Perjovschi este martorul istoriei prezente: nu iarta nimic, de la incalzirea globala la problema minoritatilor si obsesia consumerismului. Adina Rosetti a stat de vorba cu el despre rolul artei, globalizare si cartierul Rahova.

VEZI FOTO

POZA 1 / 3

ELLE: In ultimii ani tu esti cunoscut la noi drept „tipul care deseneaza pe un zid intr-un muzeu'. Nu prea se stie ce se intimpla in spatele acestui proces…

Dan Perjovschi: Ce vezi tu intr-un ziar sau pe un zid nu e chiar „trintit acolo. Executia e spontana si rapida, dar gasirea desenelor e lunga si chinuitoare pentru ca sint perfectionist. Simt ca-mi extrag fizic cite-un desen din cap. Ma imputinez bucata cu bucata. Proiectul meu standard este cam asa: ma duc intr-un loc din lumea asta si colectez idei citind ziare, uitindu-ma la televizor, discutind cu paznicii muzeului, tragind cu urechea si cu ochiul pe strada. Visez, vad si aud numai desene. Inainte imi trebuiau trei luni, acum mi-ajunge o saptamina, o data pentru ca mi-am perfectionat tactica, a doua pentru ca am un corp de desene pe care le rulez de pe un perete pe altul. In fine, e ca la gagiii care cinta… cinta ei ce cinta de pe ultimul lor album, da lumea cere si melodiile best of. Asa fac si eu. Noutati plus best of. Am niste carnetele de schite in care colectez desene. Din doua sute, treizeci ajung pe zid.

ELLE: Unde iti umpli carnetelele? Pe strada, la cafenea, acasa, la televizor?

D.P.: Peste tot si tot timpul! Pe strada, in autobuz, in pat, la cafenea, in somn (visez destul de des desene), acum cind discut cu tine… Totul este desen si totul poate fi desen. Vad oamenii cu bule iesindu-le din cap, vad contradictiile, vad paradoxurile si stridentele. Am o privire din afara, cu grija celei dinauntru. Sint impresii, lucruri care apartin unui loc si, daca esti in stare sa le identifici, prinzi caracterul locului – lumea le recunoaste si se recunoaste. Desenez locul in care sint, dar si timpul in care sint. Sa spunem ca anul 2008 a avut ca referinta majora anul 1968 (varianta Vest si varianta Est). Anul viitor o sa fie caderea Zidului Berlinului si revolutiile din Est. La subiectul asta pot medita tot anul.

ELLE: Ai avut dintotdeauna atentia asta la paradoxurile din jurul tau sau a venit odata cu desenul?

D.P.: Mi-a venit citind si ilustrind literatura. Desenul meu era la inceput mai poetic, mai lucrat, mai rafinat. Intre timp si dupa mineriade, regimul Iliescu, razboiul din Irak etc., expresia mea s-a simplificat. Din cauza muncii saptaminale la gazeta a devenit „biting', mai direct, mai rapid. Daca te uiti in revista 22, in anul ‘91 si acum, ai sa vezi diferenta: totul s-a simplificat si a devenit tot mai precis, si in timp – iar asta e foarte interesant – a inceput sa contina tot mai mult text. Textul e parte din imagine si viceversa. Am „desene' care sint, de fapt, un text, un fel de slogan. Explic istoria lumii asa: From Big Bang to Bic Mac. Lucrurile n-au mers lin, am avut rupturi, am avut ratari, dead-end-uri, am incercat chestii care n-au dus nicaieri… Habar n-am daca gestatia mea artistica a fost mai lunga pentru ca veneam dintr-o tara in care nivelul de cunostinte plastice, in momentul schimbarii din ‘90, era la pamint…

ELLE: Cind ai realizat ca asta e modul tau de exprimare cel mai bun?

D.P.: Pai, am repetat povestea cu desenatul pe un zid la New York, in toamna lui 1995. si aia acolo au remarcat imediat. A doua oara cind am stiut ca am facut ceva a fost dintr-un accident, la Bienala de Arta de la Venetia din ‘99, unde am facut parte dintr-un proiect care a cistigat concursul curatorial organizat pentru prima data in istoria postdecembrista. Am cistigat noi, dar Ministerul Culturii a tot tras de timp cu bugetul, pina cind, de disperare, mi-am zis ca nu mai astept, ca ma duc acolo si improvizez ceva la fata locului direct pe arhitectura. Habar nu aveam daca se poate si daca o sa mearga. Am convenit cu Judit Angel, curatoarea proiectului, ca o sa acopar podeaua, mi-am cumparat singur markere, am caroiat toata podeaua, vreo 150 de metri patrati, si m-am apucat de treaba. Oamenii calcau povestile mele, timp de sase luni, cu jeg pe picioare sau cu papucii uzi, povestile s-au sters, gridul a disparut si mi-am vazut desenele plutind liber. Asa am ajuns la urmatorul proiect, in 2001, la Londra, cind n-am mai caroiat suprafata de desenat, ci am desenat desene mari si mici, luind-o razna prin spatiu. De atunci tot asta fac.

ELLE: Cum e experienta desenatului live, cu oameni care te privesc?

D.P.: As prefera fara, dar sint cazuri in care nu se poate. La MOMA New York sau Ludwig Köln nu pot sa-mi tina mie muzeul deschis ca sa fac desene. Costa. Nu e ceva foarte placut, pentru ca e un fel de relatie intre mine, desen si perete, care e alterata cind cineva imi priveste si-mi rasufla in ceafa. stii, daca desenezi ceva care ar trebui sa fie amuzant si lumea din spate nu ride, iti cam tremura carioca! si mi s-a intimplat destul de des sa simt asta… Pe de alta parte, contactul direct e fascinant. In America, n-au treaba, tu desenezi pe pereti, ei vin si te trag de mineca: „Ce faci aici?'„De ce?'. Iti zboara tot ce-ai in cap. In schimb, nemtii incearca sa nu se uite la tine ca sa nu te deranjeze.

ELLE: Dar nu te ajuta cumva interactiunea asta cu publicul, feedback-ul lor?

D.P.: Atunci cind sint singur, pot gresi si pot face lucruri interesante din cauza ca nu vreau ca totul sa fie genial. Cind e lumea in spatele tau, vrei ca totul sa fie genial. Dar m-am obisnuit, sa stii… Cel mai greu a fost la New York, pentru ca acolo am urcat cu o macara enorma, nu m-au lasat singur la inaltimea aia, asa ca am urcat cu un tip, iar cind am coborit, lumea a aplaudat, tipul a rosit, eu m-am fisticit: era un show si mie nu-mi prea plac show-urile… Dar n-am nimic impotriva relatiei directe cu publicul. Oamenii pun intrebari, imi mai vin idei. Exista o interactiune pozitiva, dar dupa aia ma simt distrus. Expunerea permanenta la pubic te seaca de putere. Fara sa vrea, publicul e canibal. Te vrea fraged… Cind vii acasa, cazi in cap, nu mai poti…

ELLE: Ce reactii vrei sa provoci cu desenele tale?

D.P.: Eu am pretentia ca fac o caricatura intelectuala. Aduc umor in locuri in care e cam multa morga. Umorul meu vine pe baza culturala. Sint un artist hiper-educat, si cultural, si artistic, si cum vrei tu. Eu cred ca pot reintroduce asta in sistem. Pentru mine, muzeele si ziarele sint platformele discursului meu. Sint capabil sa fac statement-uri politice sau sociale cu inteligenta si cu empatie si cred ca e nevoie de chestia asta peste tot. De asta am succes si sint chemat peste tot. Sint lucruri extrem de complexe in lumea de azi si as vrea sa aduc, nu neaparat solutiile mele, cit citirile mele. Citirea simplificata, nu simplista, ajuta oamenii sa se pozitioneze si sa-si aduca aminte cine si unde sint. In America venise un tip la mine sa vorbesc cu niste studenti (ma rog, studentii aia aveau 13-14 ani). si i-am intrebat: care vi se pare cel mai haios sau interesant desen de-aici? si mi-au indicat unul care era destul de dur, despre minoritati. Am fost un pic surprins, erau copii de 13 ani! si-atunci zic: in regula, inseamna ca am facut un lucru bun .

ELLE: Apropo de mesaje, o prietena, vazindu-ti desenele, a avut o reactie de genul: „Da socialist mai e Perjovschi asta! Tu cum te situezi din punct de vedere politic?

D.P.: E in regula, sint de centru-stinga. Ca artist in lumea capitalista globala, n-ai cum fi altfel. Aici e o poveste mai lunga, pentru ca in România stinga e cumva, afara e altcumva. Ultima criza iti arata ca state liberale sint nevoite sa ia masuri de stinga dure de tot, care ar fi fost de neconceput si, conform teoriei, nici n-ar fi trebuit sa se petreaca intr-o piata asa-zis libera. Sa fim cinstiti – noi am scapat de o societate reactionara si dictatoriala de stat, de stinga, ultra-stinga, si sa nu confundam asta cu stinga din Occident. Traim in capitalism, iar eu sint un om critic. si sint critic cu atelierul meu, cu orasul meu, cu tara mea si cu sistemul in care traiesc. Marea majoritate, intelighentia sau partea culturala a Occidentului, e de stinga, de-asta se pupa greu cu intelighentia din România care, iesita din comunism, e de dreapta. E de inteles. Eu ma plasez
intr-un punct critic – critic dreapta aroganta, dar si stinga imbecila. Cea mai mare critica pe care eu o fac capitalismului este arta mea care se face cu bugete foarte mici si nu poate fi cumparata si vinduta. Locuiesc in Rahova si expun la New York. Tare, nu?

ELLE: Crezi ca orice artist trebuie sa fie implicat politic si social in lumea in care traim?

D.P.: Nu trebuie, dar eu vin dintr-o societate in care „a trebuit' ceva si n-a fost bine; toata lumea a trebuit sa faca acelasi lucru. si cei care pretind ca pot sa stea intr-un turn de fildes, de fapt, vor sa-si expuna lucrarile si sa le vinda, nu? Eu cred ca, fiind artist in acest secol, trebuie sa te intrebi care e rolul tau. Ai sensibilitate, ai talent si esti educat sa vezi mai departe de lucrurile din prima vedere. Deci? Ce faci cu puterea asta? Eu nu am pretentia sa fac o lume mai buna neaparat, dar as vrea s-o fac mai profunda, mai inteligenta, pentru ca raspunsurile care se dau problemelor de azi (si in tara mea, si in general) nu sint la inaltimea secolului asta. Avem, pentru prima data in istorie, o societate globala; poti sa duci cunostintele intregii lumi in mijlocul Saharei sau in virful Alpilor, poti sa ai acces la o banca de date de oriunde ai fi, cu alte cuvinte, poti sa educi toata planeta asta. si atunci, de ce sint inca probleme, ce se intimpla? Unde se rupe filmul? Cred ca arta sau teritoriul artistic este un spatiu de libertate in care se pot articula intrebari esentiale si poate fi exersata libertatea de expresie.

ELLE: Vorbeai de globalizare… Cum te impaci cu contrastul dintre international si local? Dintre New York si Rahova…

D.P.: Lia, sotia mea, are o formula precisa: „print si cersetor'. La New York, stai la hotel de 5 stele, n-ai treaba, mic dejun, fructe, tot ce vrei, toata lumea te impinge in limita de sus, pe urma vii in Rahova – manele, praful de doua degete… nimanui nu-i pasa de tine. Dar pina la urma, cum-necum, asta e casa mea, imi place limba asta, orasul asta ma scoate din minti, dar mi le si baga la loc in cap cind imi iau nasul la purtare.

ELLE: Ai avut vreodata probleme de cenzura? Nu esti prea politically correct…

D.P.: Nu chiar cenzura, ci hirsiieli. Am fost rugat la un moment dat la Moscova sa nu ma leg de Biserica Ortodoxa. Asa ca n-am facut referire in mod direct la Biserica. Eu sint un master al aluziei, de la comunisti am invatat. Asa ca am facut o biserica intrebind o moschee daca-i place feng shui. Inevitabil, la felul la care eu desenez, calc pe bataturi, n-am ce sa fac. Aveam un desen cu unul care facea bungee-jumping dintr-un minaret si in sala de expozitie au aparut niste tipi care erau musulmani… Mi-a cam stat inima, dar am avut o discutie interesanta cu ei. Oamenii au dreptate cind se simt atinsi. Critica mea incearca sa fie
empatica, mie-mi plac oamenii, tarile si culturile diferite… si cred ca asta se si simte. Eu critic excesele, prostia si nedreptatea care sint raspindite peste tot…

ELLE: Sotia ta, Lia Perjovschi, este artista si calatoreste la fel de mult ca tine. Cum va descurcati?

D.P.: Extraordinar, greu, uluitor, frustrant. Noi ne certam mult pentru arta si nu ramine loc de cearta casnica. Ne consumam intelectual tot timpul. Un cuplu de artisti e, din plecare, foarte dificil. Eu cu Lia am impartit unic multe, adolescenta, maturitate, eclipse de soare si luna, revolutie, foame, frig, primele calatorii in strainatate, primele succese, ratari si umilinte. Nu-ti dai seama ce inseamna sa fii inchis 28 de ani in tara asta si pe urma sa-ti dai intilnire la Venetia, unul venind din New York si celalalt din Barcelona. A fost ca o furtuna care ne-a luat pe sus si ne-a izbit de toate cele. Daca nu eram impreuna nu reuseam. Avem 26 de ani de casnicie. Am ajuns pe un fel de platou in care fiecare isi vede de sine si de celalalt in acelasi timp. Se intimpla citeodata sa fim impreuna, cum a fost la Bienala de la Sydney (unde au fost selectati amindoi Perjovschi) sau cum a fost proiectul Spatiul Public Bucuresti, dar sint si expozitii in care expun doar eu sau expozitii in care e doar ea.

Citeodata, chiar putem sta ceva vreme impreuna, alteori nu, si ne vedem rar, ca vedetele de la Hollywood. Eu cu Lia am fost la scoala impreuna de cind aveam 10 ani – la scoala Generala de Arta din Sibiu. Inca dormim pe saltele pe jos, studenteste, strecurindu-ne printre maldare de carti. Facem si traim arta. Tot timpul. Ne iubim si ne respectam asa cum sintem si asa cum am evoluat in timp. Ne vedem unul pe altul ca un film, nu numai ultima secventa… Ne-am maturizat si am imbatrinit impreuna. Traim exact ce-am visat.

S-a nascut la Sibiu in 1961.
A terminat Liceul de Arta din Sibiu si Academia de Arta din Iasi (dar nu s-a impacat niciodata prea bine cu scoala).
A debutat in anii ‘90 in revistele Contrapunct si 22.
A cistigat numeroase burse si a expus in muzee si galerii din intreaga lume. O foarte scurta enumerare cuprinde: Ludwig Forum Aachen, Lombard-Freid Projects New York, Kunsthaus Baseland, MoMA New York, Kunstforum BankAustria Wien, Moderna Museet Stockholm, Tate Modern London, Ludwig Museum Köln, Vanabbe Museum Eindhoven. si multe altele…
In 1993 si-a tatuat live România pe umar, in cadrul Festivalului de Performance Art „Zona-Europa de Est', iar in 2003 si l-a scos.
La inceputul lui 2008 a avut o interventie artistica la Centrul National al Dansului pentru a protesta impotriva deciziei de demolare a sa.
Recent, a desenat in subsolul unui bloc din Chisinau, care va deveni spatiu de creatie pentru artistii din Republica Moldova.
Agenda lui imediat urmatoare include: o expozitie permanenta la Biblioteca Tehnica Nationala din Praga, un proiect de grup la Palazzo Strozzi in Florenta, o expozitie la Liverpool, un workshop in Cuba…