Interviu cu Amos Oz, cel mai cunoscut scriitor israelian

VEZI FOTO

POZA 1 / 3

Personal, n-am intilnit pe nimeni care sa fi citit o carte de-a lui Amos Oz fara sa pice in vraja cuvintelor acestuia. Fie ca e vorba despre iubire sau despre razboi, fie ca personajele sale sint oameni care traiesc intr-un kibbutz sau oraseni din Ierusalim, barbati de douazeci de ani sau de saizeci, sau femei – tinere sau mature deopotriva –, Amos Oz are darul de a patrunde pina in cea mai intima fibra a mintii si inimii celor despre care scrie. Are tot ce-i trebuie unui scriitor (si, as indrazni a spune, unui barbat): e amuzant, atragator, intelept, empatic, blind si – daca trebuie – taios. Cartile sale te zguduie din cap pina-n calciie si te fac sa te gindesti ca barbatul care le-a scris stie multe despre natura umana. {i asa si trebuie sa fie, caci experienta de viata a acestui om este teribil de bogata.

Amos Oz s-a nascut intr-o familie de intelectuali emigrati in Israel din Europa de Est. A crescut intr-o casa plina de carti si intr-o lume terorizata in permanenta de conflicte, razboaie, atacuri teroriste – o lume in care, asa cum i-a spus cineva in copilarie, „nu toti baieteii vor ajunge oameni mari. La 12 ani, mama sa se sinucide, tragedie care ii va marca intreaga viata si il va umple de revolta la adresa lumii parintilor sai. Nu mult dupa aceasta, la 15 ani, tinarul Amos pleaca din casa parinteasca, isi schimba numele de familie din Klausner in Oz si se stabileste intr-un kibbutz unde va locui in urmatorii treizeci de ani. In acest timp, se casatoreste (la 21 de ani), face trei copii, se ocupa de agricultura, merge la razboi, urmeaza cursuri de filosofie si litera­tura ebraica la Universitatea Ebraica din Ierusalim, incepe sa scrie, devine cel mai cunoscut scriitor israelian, publica eseuri politice (fiind, alaturi de scriitorul David Grossman, sustinatorul asa-numitei „solutii a doua state in conflictul israeliano-palestinian). De mai bine de 20 de ani a parasit kibbutz-ul (din cauza sanatatii fiului sau) si locuieste intr-un mic oras, la marginea desertului, numit Arad – atunci a devenit, pentru prima data in viata, proprietar, caci intr-un kibbutz nu exista proprietate privata, toate bunurile si cistigurile membrilor fiind „la comun. Acum, la 72 de ani, Amos Oz s-a impacat cu trecutul, si-a iertat parintii si chiar se amuza de faptul ca, pina la urma, in ciuda tuturor eforturilor lui de a fi altceva, a ajuns exact ceea si-au dorit ei pentru fiul lor.
Discutia care urmeaza am avut-o la sfirsitul lunii februa­rie, cu ocazia vizitei lui Amos Oz in România, unde si-a lansat seria de autor pe care editura Humanitas Fiction i-o dedica, a fost invitat, alaturi de Gabriel Liiceanu, intr-un dialog la Ateneul Român si i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. Amos Oz a venit in România insotit de sotia sa Nily, o femeie plina de energie si voie buna, cu care este casatorit de 52 de ani si despre care spune ca merita un premiu pentru asta. Ne-am intilnit intr-o dimineata, pentru o jumatate de ora, la ultimul etaj al hotelului Interconti­nental, unde scriitorul israelian – un barbat cu ochii de un albastru limpede si care inca isi pastreaza frumusetea tineretii – mi-a raspuns la intrebari cu o voce calda si calma, cu o politete naturala si cu fraze perfect construite, ca scoase direct dintr-o carte… semnata Amos Oz.

ELLE: Personajele cartilor dumneavoastra sint evrei care fie locuiesc intr-un kibbutz, fie intr-un oras mare precum Ierusalimul. |n acelasi timp, eroii cartilor dumneavoastra sint universali – ei ar putea fi oameni de oriunde. Credeti ca aceasta e cheia succesului international de care aveti parte?
Amos Oz: Cred ca asta este cheia ori­carei carti bine scrise. Literatura buna este intotdeauna provinciala. Toti autorii cartilor pe care le iubesc – Cehov, Faulkner, Gar­cía Márquez – scriu despre locuri mici, izolate. Iar lumea citeste aceste carti cu pla­cere pentru ca toti sintem provinciali. Chiar daca locuim intr-un oras mare, locuim de fapt intr-un cartier, pe o strada, intr-un bloc. Asa ca fiecare dintre noi traieste intr-un mic sat, chiar daca locuim intr-un oras mare.

ELLE: Va marturisesc ca, inainte de a va citi cartile, nu m-am gindit niciodata la oa­menii care locuiesc undeva in lumea aceasta intr-o tara numita Israel – decit superficial, in trecere, atunci cind canalele de stiri mai relatau despre conflictele din zona. Acum, insa, oamenii din aceasta parte a lumii mi-au devenit cunoscuti, imi sint familiari, la fel cum mi-au devenit rusii dupa ce am citit Dostoievski (desi n-am fost niciodata in Rusia). Sinteti constient de acest efect al cartilor dumneavoastra?
A.O.: Absolut. Cred ca sa citesti o carte buna e mai bine decit sa calatoresti. Daca iti cumperi un bilet de avion si pleci sa vizitezi, de exemplu, Columbia, sa zicem pentru doua-trei saptamini, vei vedea monumente, muzee, locuri istorice, daca ai noroc vei sta de vorba cu citiva din oamenii locului, apoi te vei intoarce acasa. Dar daca citesti un roman de Gar­cía Márquez despre Colum­bia, esti invitat in casele oamenilor de-acolo, in sufrageria lor, in bucataria lor, chiar si in dormitoarele lor. Ajungi acolo unde nici un turist nu ajunge vreodata. Asadar, cartile sint cel mai bun mijloc posibil de a cunoaste cu adevarat alti oameni, alte traditii, alte mo­duri de viata, alte tari, alte civilizatii.

ELLE: Apropo de cunoasterea altora, a altor popoare, a altor traditii… Am auzit o poveste emotionanta despre traducerea in limba araba a celei mai importante carti a dumneavoastra, Poveste despre dragoste si intuneric. Puteti sa ne povestiti despre asta? Si cum a fost receptata aceasta carte despre evrei in lumea araba?
A.O.: Povestea este, intr-adevar, foarte emotionanta. Cu sase sau sapte ani in urma, un tinar palestinian din Israel pe nume George Khoury facea jogging in campusul universitatii din Ierusalim cind a fost impuscat in cap si ucis de catre teroristi palestinieni care l-au luat drept evreu. Dupa aceasta tragedie, familia lui indurerata a decis sa finanteze traducerea in araba a cartii mele, Poveste despre dragoste si intuneric, pentru a-si comemora fiul si, in acelasi timp, pentru a ajuta ca cele doua popoare sa se cunoasca si sa se inteleaga mai bine. Asa ca traducerea araba, publicata la Beirut, in Liban, este dedicata memoriei lui George Khoury. Cartea a fost primita cu sentimente amestecate. Unii critici au strigat cu furie: „De ce a trebuit sa traducem in araba o carte de propaganda isra­eli­ana?'. Altii au scris: „Lasati-i pe scriitorii nostri sa citeasca aceasta carte si sa invete sa scrie!'. Asadar, a fost o reactie pola­rizata. Cartea a aparut in toate tarile arabe. Foarte de curind, cineva mi-a adus o copie-pirat a cartii in limba kurda, a carei traducere a fost facuta din araba, fara permisiunea mea. Bineinteles, am fost foarte fericit. Lasati cit mai multi oameni sa citeasca aceasta carte, fiindca, asa cum v-am spus, cred ca povestile, cartile, construiesc poduri intre oameni.

ELLE: Deci aveti cunostinta de reactiile criticilor la cartea dumneavoastra, dar stiti ceva despre oamenii simpli, despre cititorii de rind, ca sa zic asa?
A.O.: E foarte greu de spus, pentru ca nu exista comunicare directa intre evrei si lumea araba. Totusi, am auzit despre unele reactii de la cititori din lumea araba care au citit Poveste despre dragoste si intune­ric si au spus ca aceasta carte i-a schimbat – asa cum si dumneavoastra mi-ati spus ca lectura cartilor mele v-a facut sa va ginditi la oamenii simpli din Israel. Pentru ca, in mintea multor arabi, israelienii nu sint altceva decit soldati plini de cruzime. Asadar, cind citesti despre familii de evrei, despre copii, despre viata de zi cu zi, despre dezamagirile si tristetile lor, acest lucru iti deschide ochii, oriunde ai fi.

ELLE: Ati pastrat legatura cu familia acelui baiat asasinat?
A.O.: Da. Sintem prieteni buni si ne vizitam din cind in cind. Tatal, Elias Khoury, e un avocat eminent, care a trait aceeasi tragedie de doua ori: cu ani in urma, tatal sau a fost ucis intr-un atac terorist palesti­nian, in Ierusalim. Apoi fiul sau a fost ucis. Acest om, care in treacat fie spus nu este nici pe departe un simpatizant al sionismului, a fost lovit de doua ori de catre teroristii palestinieni.

ELLE: Ce credeti despre „Primavara araba'? Am vazut intr-o zi la televizor niste imagini din timpul unor demonstratii in Cairo. Un barbat ii spunea unui jurnalist american: „Vrem sa fim ca voi. Vrem sa traim intr-o tara normala, democratica'. Credeti ca visul acelui om are sanse sa se indeplineasca?
A.O.: Cred ca e o greseala sa iti in­chi­pui ca in toate tarile arabe se va intimpla acelasi lucru. Ca vor evolua la fel. Fiecare tara araba e diferita. In unele dintre ele e posibil sa vedem o „Primavara araba', in altele mi-e teama ca vom fi martorii unei „Ierni islamice', nu ai unei primaveri. Oa­menii cred ca evenimentele din lumea araba vor evolua la fel ca evenimentele din blocul comunist, in 1989. Ca, deodata, dictaturile vor fi darimate si libertatea le va lua locul. Nu se va intimpla asa. Lucruri diferite se vor intimpla in tari arabe diferite. Lucruri bune si, mi-e teama, lucruri rele.

ELLE: Revenind la cartile dumneavoastra, eroii acestora sint, intr-o masura mai mare sau mai mica, oameni nefericiti. Cum explicati acest lucru?
A.O.: Ginditi-va la un pod peste un riu. Daca podul functioneaza bine, asigurind traficul a 75.000 de masini pe zi, a sute de trenuri si a mii de pietoni, nu exista nici o poveste de spus despre asta. Dar daca podul se prabuseste, atunci avem o poveste. Fericirea vorbeste de la sine, nu are nevoie de o poveste. Doar nefericirea are nevoie sa-i spui povestea. Tolstoi a scris, in Anna Karenina, ca toate familiile fericite sint la fel, dar ca fiecare familie nefericita e nefericita in felul ei.

ELLE: Sinteti de acord cu asta?
A.O.: Da. Nu in totalitate, dar da. Cred ca familiile fericite sint si ele diferite uneori. Dar daca ma veti ruga sa va spun intr-un cuvint despre ce sint cartile mele, o sa va spun: „despre familie'. Daca imi cereti sa va raspund in doua cuvinte, voi spune „despre familii nefericite'. Daca imi cereti trei cuvinte, va trebui sa-mi cititi cartile.

ELLE: De ce va atrage atit de mult subiectul acesta, familia?
A.O.: Pentru mine, familia este cea mai fascinanta institutie din univers. Cea mai misterioasa, cea mai paradoxala, cea mai tragica, cea mai comica, cea mai absurda si cea mai durabila institutie. Priviti cum, de mii de ani, familia supravietuieste – cu greutate, face tot felul de zgomote ciudate, se zbate, se lupta, dar e inca in viata. Iisus a spus ca ceva mai bun urmeaza sa vina, sa inlocuiasca institutia familiei. Platon a prezis si el acelasi lucru. Dar familia a supravietuit si exista inca peste tot – din Greenwich Village pina in Iran si din Africa la Polul Nord. Aceasta institutie – mama, tata, fii, fiice – inca functioneaza cumva, cu dificultati, cu opintiri, adesea cu esecuri, dar merge mai departe. Deci, pentru mine, familia e un mare mister. Daca ar fi sa aleg intre doua optiuni, aceea de a face parte din prima misiune pe planeta Marte si aceea de a petrece 24 de ore in postura de musca in casa unei familii – orice familie –, eu as alege sa fiu musca, nu astronaut. Mai intii pentru ca e mult mai safe, apoi pentru ca e mult mai interesant.

ELLE: Deci nu traiti in lumina reflectoarelor, ci intr-un oras mic, va plimbati prin desert si va vedeti de munca dumneavoastra. Suna mai mult ca portretul unui calugar decit al unui scriitor de succes international.
A.O.: Oh, nu cred. Nu sint un calugar, fiindca am familie si prieteni. Imi petrec serile cu familia, cu grupul nostru de prieteni, de obicei intr-o companie numeroasa – doua-trei cupluri. Stam de vorba, bem, vorbim despre carti, despre politica… Asa ca nu traiesc ca un calugar, ci ca un om obisnuit, inconjurat de un mic grup de prieteni. Un mic grup de oameni este destul pentru mine. Nu cred in intimitatea cu o multime de oameni. Nu exista asa ceva. Intimitatea e posibila doar cu citiva oameni.

ELLE: Cit de ancorat sinteti in viata mo­derna? Folositi computerul, aveti e-mail, cont de Facebook? Ascultati muzica, mergeti la fime?
A.O.: Da, ma uit la filme si ascult muzica – diferite genuri, depinde de starea de spirit in care ma aflu. Uneori ascult muzica baroca dimineata si jazz seara. Dar nu folosesc e-mail-ul si Internetul. Am un computer, dar il folosesc doar pe post de masina de scris. Cred ca viata e prea scurta ca sa-mi petrec o parte din ea pe Internet, in fata computerului.

ELLE: Oamenii sint intotdeauna curiosi in legatura cu asta, asa incit o sa va pun o intrebare extrem de comuna. Care este rutina dumneavoastra zilnica? Scrieti cu usurinta sau e un proces dificil?
A.O.: E munca grea. Imi petrec zilele la masa de lucru, cu o lupa asezata pe ochi – metaforic vorbind –, ca un ceasornicar de moda veche, si cu o penseta in mina, cu ajutorul carora examinez in lumina fiecare cuvint in parte, apoi il pun intr-o propozitie, iar daca nu sint multumit il scot afara, il pun deoparte si iau alt cuvint, pe care il examinez din nou in lumina si il pun in propozitie. Uneori il scot si pe acesta afara, il mai pilesc putin, apoi il pun la loc. Dupa asta, uneori schimb toate celelalte cuvinte din propozitie. Asta fac tot timpul. E o munca moleculara. A scrie un roman e ca si cum ai construi intreg lantul muntilor Carpati din piese de Lego. Pentru ca un roman e facut din cuvinte, nu din idei, nu din concepte, nici macar din intrigi. E facut din cuvinte si din felul in care cuvintele se asaza unele linga celelalte. Eu personal cred in acuratete, in precizia cu care folosesti cuvintele. Bineinteles, nici un cititor nu va observa vreodata cit am muncit pentru a aseza un anume cuvint intr-o propozitie. Dar asta e bine. Cind asculti un concert, nu remarci nici o nota anume intr-o simfonie, decit daca e o nota falsa. Asa ca eu muncesc foarte mult pentru ca cititorii mei sa nu-si dea seama cit de mult am muncit.

ELLE: Deci nu-i o viata usoara, viata de scriitor…
A.O.: Stiti, in filme, vedem intotdeauna scriitorii, intr-o secventa de citeva secunde, scriind furios si plini de inspiratie, apoi secventa se schimba si sintem la receptia de lansare a cartii, plina de glamour, cu scrii­torul bombardat de luminile flash-urilor, inconjurat de prieteni si femei frumoase. Lucrurile nu stau asa in realitate.

ELLE: Aveti trei copii – doua fete si un baiat. A existat vreun moment in care s-au revoltat impotriva dumneavoastra, asa cum ati facut dumneavoastra in adolescenta?
A.O.: Nu, nu chiar asa cum am facut-o eu. S-au revoltat si ei, la rindul lor, in adolescenta, dar lucrurile n-au luat mari proportii. N-au plecat niciodata de-acasa.

ELLE: Ati scris o carte frumoasa, numita Sa cunosti o femeie. E atit de greu pentru un barbat sa cunoasca o femeie?
A.O.: Cred ca este crucial pentru orice barbat sa invete sa cunoasca femeia din el. |nauntrul fiecarui barbat este ceva dintr-o femeie. Barbatul care nu poate gasi drumul catre femeia din el nu va gasi drumul spre nici o alta femeie. Iar aceasta carte este foarte mult despre calatoria unui barbat foarte masculin catre femeia din el.

ELLE: Dumneavoastra ati facut aceasta calatorie?
A.O.: Da. Am facut-o. Nu e o calatorie usoara. Bunicul fusese un mare afemeiat, genul acela de afemeiat de secol XIX, care saruta miinile femeilor, le trimitea cutii cu bomboane de ciocolata, le deschidea usa, le trimitea flori de ziua lor… Si avea mare succes la femei. Intr-o zi, pe cind eu aveam 36 de ani, iar el 92, m-a invitat in biroul lui, a inchis fereastra, a incuiat usa si m-a asezat, foarte formal, pe un scaun de cealalta parte a biroului la care statea el. Apoi mi-a spus: „Baiatul meu, e timpul ca noi doi sa vorbim despre femei'. Eu, repet, aveam 36 de ani, eram casatorit si aveam si doua fete adolescente! Dar el considera ca, in sfirsit, eram destul de matur ca sa putem vorbi despre femei. Apoi mi-a spus: „Vezi tu, baiatul meu, femeile, intr-un fel, sint exact ca noi. In alte feluri, ele sint total diferite'. Apoi a continuat: „In ce fel sint ele ca noi si in ce fel sint diferite, asta e o problema la care inca lucrez'. Eu inca nu am 92 de ani si, la rindul meu, mai lucrez la asta inca.

ELLE: Sinteti casatorit de mai bine de 50 de ani. Care este secretul acestei casnicii, pe care o presupun a fi un succes?
A.O.: Sotia mea este cea mai buna prietena a mea. Acesta e secretul unei casnicii reusite: prietenia.

ELLE: Asta-i tot?
A.O.: Acesta e raspunsul scurt. Raspunsul lung ar dura 50 de ani sa vi-l spun.

ELLE: …iar noi mai avem timp doar pen­tru o intrebare. Ati explorat in multe dintre cartile dumneavoastra tema rela­tiei tata-fiu. In mod evident, relatia cu tatal dumneavoastra v-a preocupat pentru mult timp. Ati facut, pina la urma, pace cu el? Ce i-ati spune azi, daca ati sta de vorba?
A.O.: Tata a murit acum 40 de ani. Dar inca vorbesc cu el in fiecare zi. De cele mai multe ori ne certam din cauza politicii, pentru ca avem opinii foarte diferite. Da, cred ca am facut pace. Cred asta pentru ca azi fac ceea ce si-a dorit intotdeauna pentru pentru mine: scriu. Cind aveam 14 ani, m-am revoltat impotriva lumii tatalui meu. Si, pentru ca el era orasean, eu am hotarit sa locuiesc intr-un kibbutz. El era de dreapta, asa ca eu am devenit social-democrat. El era intelectual, eu am decis sa ma fac tractorist. El era mic de inaltime, asa ca eu am hotarit sa fiu inalt – asta nu mi-a reusit, dar am incercat. Am incercat sa fiu tot ceea ce el nu era. Dar iata-ma azi, stind intr-o camera plina de carti si scriind altele, asa cum isi dorea tatal meu. Deci, da, am facut pace. Nu in ceea ce priveste politica, dar in rest da.

Interviu de Mihaela Frank

Amos Oz, cunoscutul scriitor israelian, a murit vineri, 28 decembrie 2018, la varsta de 79 de ani. Scriitorul Amos Oz a fost unul dintre cei mai importanti eseisti din tara sa, iar scrierile sale au fost traduse in peste 40 de limbi.

Foto: Guliver

Vezi şi Ierusalim – cele mai frumoase locuri de vizitat!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK