Elif Shafak – un interviu dincolo de frontiere

Mi-as fi dorit tare mult sa am aceasta discutie fata in fata cu interlocutoarea mea, pentru ca este o femeie care respira forta prin toti porii si prin fiecare cuvant pe care il scrie, iar cu astfel de oameni – stiu din experienta – dialogul te poate duce in directii si pe drumuri la care poate nu te-ai gandit initial. N-a fost sa fie (deocamdata). Elif Shafak, cea mai cunoscuta scriitoare turca, este o femeie ocupata. Scrie – in turca si in engleza (a publicat pana acum unsprezece carti, dintre care opt romane) –, locuieste la Istanbul si la Londra, are rubrici in cel mai important ziar turcesc, dar si in publicatii din lumea occidentala (printre care The Guardian) si, pe langa toate astea, este sotie si mama a doi copii.

Cartea care a prilejuit dialogul de mai jos (de fapt, nu chiar un dialog, cum spuneam, ci un set de intrebari la care scriitoarea mi-a raspuns pe e-mail) are legatura cu toate astea. Lapte negru (Editura Polirom) este singura carte autobiografica a lui Elif Shafak, iar ceea ce a dus la scrierea ei a fost lupta prin care a trecut aceasta, la un moment dat, pentru a impaca doua aspecte esentiale ale vietii sale: cariera si maternitatea. Dupa nasterea primului ei copil, Elif face cunostinta cu monstrul numit depresie post-natala, secondat de temutul blocaj scriitoricesc. Singura solutie pe care o gaseste pentru a iesi din aceasta situatie este aceea de a-si infrunta demonii, de a-si explora personalitatea contradictorie (excelent reprezentata sub forma unui harem interior de femei aflate in conflict) si de a evoca felul in care alte scriitoare celebre – printre care Virginia Woolf, Doris Lessing, George Sand, Zelda Fitzgerald sau Sylvia Plath – au facut (sau nu) fata maternitatii.

ELLE: Lapte negru este un roman autobiografic – singura ta carte de acest fel. A fost mai usor sau mai dificil sa scrii despre tine?
Elif Shafak: In mod ciudat, a fost mai greu. Nu-mi place sa scriu despre mine. Sunt mult mai interesata de libertatea imaginatiei. Imi place sa devin alta persoana, dincolo de Elif. Dar de aceasta data, m-am asezat si am scris despre mine, chiar si despre partile despre care nu mi-a fost usor sa vorbesc. A fost o provocare mare.

ELLE: Consideri ca maternitatea este mai dificila pentru femeile educate?
E.S.: Da, mai ales la inceput. Cred ca este mai dificil pentru femeile educate, independente, muncitoare si care calatoresc. Trebuie sa-ti schimbi intregul stil de viata si relatia cu lumea. Abia atunci poti face tranzitia spre o viata mai domestica sau mai echilibrata.

ELLE: Esti mama a doi copii acum si, din fericire pentru noi, continui sa scrii. Cum ti s-a schimbat rutina scrisului de cand ai devenit mama?
E.S.: Am invatat foarte multe de cand am devenit mama si inca invat. Spun asta cu iubire si recunostinta. Ca parinti, cred ca devenim elevii copiilor nostri. Ei ne invata sa fim oameni mai buni, mai calmi si mai intelepti. Faptul ca sunt mama a adus atat de multe vietii mele si scrisului! Am gasit alte modalitati de a scrie si noi ore pe care sa le dedic lucrului. Acum scriu mai mult in timpul noptii decat dimineata. Toate mamele care muncesc trebuie sa-si gaseasca modalitati de a se redefini. Iar femeile sunt bune la asta. Putem sa cadem, dar ne ridicam si ne reconstruim.

ELLE: In Lapte negru, in ciuda depresiei si a framantarilor, exista mult umor si autoironie. A fost asta strategia ta in lupta cu perioadele dificile?
E.S.: Iubesc umorul. In special genul de umor care danseaza cu intunericul sau supararea. In viata de zi cu zi nu sunt o persoana care spune glume. Dar cand scriu, o voce puternica preia fraiele si e foarte multa ironie, umor si satira in aceasta voce. Asa este, de fapt, si viata, care se reflecta in paginile mele. Da, in aceasta carte am ras de mine si mi-a placut. Depresiile sunt grele. Luam totul prea in serios, mai ales pe noi. Umorul mai ia din greutatea aceasta, o intoarce pe dos, te face sa nu te mai iei atat de mult in serios. A rade de noi inseamna sa fim liberi. Intotdeauna am crezut ca dictatorii sunt oameni care nu pot rade de ei.

ELLE: Imi place „haremul' tau. Cate femei locuiesc acum acolo? E inca democratie?
E.S.: Ca fiinte umane, cred ca avem cu totii multiple voci interioare. Nu numai femeile, ci si barbatii. Intrebarea e: cum arata regimul tau interior? Este democratie sau este totalitarism? De obicei o voce le domina pe celelalte. Ne ascundem vocile sub covor. Pentru mine, vocea redusa la tacere era, pe atunci, partea mea parinteasca. Cea domestica. Multi ani am refuzat sa vad acea parte pentru ca eram total fidela statutului de intelectuala si de scriitoare. Mi-a luat mult timp sa intalnesc toate vocile interioare. Depresiile ne pot ajuta sa ne cunoastem mai bine ca orice altceva.
 

ELLE: Ultimul tau roman, Honour (inca netradus in limba romana), dezbate diferenta dintre felul in care fetele si baietii sunt crescuti si tratati in familiile musulmane. Al doilea copil al tau este un baiat. Ce fel de barbat ai vrea sa fie fiul tau cand va creste?
E.S.: E o intrebare grea. Sunt destul de critica fata de felul in care sunt crescuti baietii in societatea turca. Fiii sunt mai favorizati decat fetele. Ei sunt privilegiati. Eu nu fac asta. Dar nu este atat de usor sa spun ca fac lucrurile complet diferit fata de societatea in care traiesc. Cum sa-i invatam pe copiii nostri sa iasa din tiparele clasice ale genului? Este o mare intrebare. De exemplu, am fost impotriva acestui cod de culoare: fetele sa poarte roz si baietii sa poarte albastru. Am inlocuit totul cu purpuriu in casa. Cu toate astea, fata mea iubeste rozul, iar baiatului meu ii place albastrul. Fiicei mele ii place sa se joace cu papusile, fiul meu prefera masinile si supereroii. Asadar sunt lucruri pe care trebuie sa-i lasi sa le aleaga singuri. Important este sa tratezi fetele si baietii cu dragoste si respect egale.

ELLE: Ai fost comparata cu Isabel Allende pentru amestecul de realism si misticism din cartile tale, dar si pentru denuntarea violentei barbatilor impotriva femeilor. Ce parere ai despre asta?
E.S.: Am fost crescuta de doua femei: de o mama feminista, singura si muncitoare, si de bunica mea, care era o vindecatoare. Inca de la cea mai frageda varsta, realismul si spiritualitatea au fost parte a vietii mele. In Ankara anilor ‘70, acest lucru era destul de neobisnuit. Turcia este dominata de barbati. Femeile nu sunt tratate ca egale. Exista violenta domestica, viol, incest… Scriu despre aceste subiecte pentru ca eu cred ca literatura trebuie sa fie vocea celor care nu pot vorbi, sa faca vizibil invizibilul. Imi pasa de libertatea femeilor. De asemenea, am o atitudine critica fata de homofobie si de discriminarea gay-lor si bisexualilor.

ELLE: Te consideri o feminista?
E.S.: Ma consider o post-post-feminista. Cineva care a invatat mult din cele doua valuri de feminism anterioare si are un respect considerabil pentru miscarile femeilor in general, dar vrea sa se miste dincolo de parametrii feminismului.

ELLE: Pentru un observator din exterior, pare sa fie o relatie ciudata intre tine si publicul tau turcesc. Mi se pare ca scrii foarte frumos despre subiecte cum ar fi tara ta, despre Istanbul sau misticismul islamic. Dar exact acest tip de subiecte par sa atraga criticile din partea concetatenilor tai. Cum explici asta?
E.S.: Da, ai dreptate. In momentul in care scriem despre trecut, unii oameni se supara, devin sensibili. Pentru ca in mintea lor orice lucru facut de stramosi trebuie sa fie bun si romantic. Acesta nu este un mod sanatos de a privi istoria. In tara mea exista o amnezie colectiva. Scriu si despre misticism, dar dintr-un unghi diferit. Imi place sa pun o punte intre cultura scrisa si cea orala, intre Vest si Est.

ELLE: Ai fost toata viata o cosmopolita – ai trait in Est si Vest deopotriva, scrii in turca dar si in engleza. Esti optimista sau pesimista in legatura cu conflictul cultural dintre Orient si Occident? Crezi ca oamenii care traiesc in democratia vestica si cei din tarile islamice vor incerca vreodata cu adevarat sa se cunoasca si sa se inteleaga reciproc?
E.S.: Sunt pesimista cu mintea si optimista cu inima. Le am pe amandoua. Si exista motive sa fiu si optimista, si pesimista. Sunt atat de multe lucruri care ne despart: nationalismul, ideologiile extreme, religiile radicale… Toate ne spun ca suntem diferiti si ca nu putem coexista, ca trebuie sa ne distrugem unii pe altii. Dar, in acelasi timp, din fericire sunt atat de multe lucruri care ne aduc impreuna. Arta este unul dintre ele. Literatura este unul dintre ele. In interiorul nostru putem simti ca ideologiile extreme sunt gresite. Ca fiinte umane avem mai multe lucruri care ne unesc decat diferente.

ELLE: Pari un om care ignora limitele, atat in viata, cat si in scris. Totusi, exista vreo limita pe care nu esti dispusa sa o treci?
E.S.: Cred ca a spune povesti inseamna sa transcenzi frontiere. Povestile nu au nevoie de vize sau pasapoarte. Ele apartin intregii umanitati. Sunt mult mai interesata in a trece granite decat in a le crea. Acestea fiind spuse, in viata mea privata sunt o introvertita… Imi place sa stau in propriul cocon.

De Mihaela Frank

Foto: Guliver
Traducere: Oana Arsenoi

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK