Mircea Cartarescu e un scriitor pentru care avem sentimente aparte. Nu doar ca a scris, timp de un an, in fiecare luna, cite o poveste plina de tandrete in paginile ELLE, dar acestea au alcatuit apoi o carte care avea sa se vinda intr-un tiraj inimaginabil pina atunci pentru Romania. Da, e vorba despre De ce iubim femeile, cartea despre care s-a spus ca l-a transformat pe Cartarescu in primul scriitor capitalist din Romania.
Ei bine, cel mai recent volum din jurnalul scriitorului, intitulat Zen si aparut in vara aceasta, da seama, printre multe altele, de framintarile prin care trecea Mircea Cartarescu in acea perioada si in anii de mai apoi. Este, de asemenea, o confesiune fara menajamente despre chinurile scrierii celui de-al treilea volum al trilogiei Orbitor (si despre chinurile scrisului in general), despre nevoia, dar si teama de singuratate, despre cumplita spaima in fata virstei de 50 de ani, despre disperarea de a trai in Romania si despre periplurile „de lucru’ prin alte tari. Putine sint momentele de liniste, de fericire, de impacare cu lumea si mai ales cu el insusi. Intrigata de portretul pe care Mircea Cartarescu si-l face in acest jurnal, i-am propus un interviu. A acceptat cu bunavointa si, dupa citeva aminari si intirzieri de ambele „parti’ si din motive serioase, intr-o dimineata insorita si calda de octombrie m-am urcat intr-un taxi si am pornit spre casa din padure in care locuiesc (in acelasi timp in Bucuresti si in afara lui) Ioana, Gabriel si Mircea Cartarescu. Dupa doua ore, cind am plecat, un vint taios mina o armata de nori grosi pe cerul Bucurestiului. Venise toamna.
ELLE: Citindu-ti jurnalul, m-am intrebat deseori de ce te expui atit de tare publicului, cu atit mai mult cu cit reactiile de care au parte actiunile tale (literare sau nu) nu par sa te lase indiferent.
Mircea Cartarescu: Eu percep lucrurile foarte diferit. Pentru mine neclaritatea vine din faptul ca jurnalul este o scriere in progres. Cind am inceput sa-l scriu, la 17 ani, l-am conceput ca pe un jurnal total intim, pe care nu trebuia sa mi-l vada nici parintii macar, si am tot scris in paginile lui din lipsa de prieteni, din lipsa unui confesor, din lipsa de, stiu eu, spatiu pentru exercitii literare, din nevoia de a-mi clarifica mai bine lecturile si asa mai departe. Insa, la un moment dat, evoluind intelectual si maturizindu-ma, am inceput sa-mi dau seama ca jurnalul incepea sa cuprinda si fragmente literare in sensul estetic al cuvintului, lucruri care au inceput sa-mi placa nu numai pentru ca erau scrise de mine pentru mine, fiind ca propria mea piele, ci pentru ca mi s-a parut ca sint si interesante literar. Din acel moment am inceput sa-mi gindesc jurnalul aproape ca pe o carte de fictiune. Cred ca momentul de turnura in evolutia jurnalului meu dinspre existential catre estetic a fost cam in jurul virstei de 30 de ani, cind am inceput sa scriu cu tinta literara. Din acel moment, jurnalul meu a devenit, pur si simplu, una dintre cartile mele. Importanta aici pentru mine nu este atit „dezgolirea’ mea psihologica, ci tensiunea fiecarei fraze, jurnalul ca proza sau ca poezie sau ca eseu. Si din momentul acela m-am hotarit sa-l public, pentru ca ar putea interesa si pe altii. Nu din voyeurism, nu ca sa arunce o privire asupra vietii mele, ci din pura placere de cititori.
ELLE: Deci ai creat un personaj. Mircea Cartarescu din jurnal este un personaj?
M.C.: Evident, toti scriem despre noi insine, chiar si in operele de fictiune. Fiecare pictor se picteaza pe el insusi orice ar picta, spunea Da Vinci. Doamna Bovary era Flaubert. Prin urmare nu este mare diferenta daca personajul meu se numeste, stiu eu, Andrei, ca in una dintre povestirile mele, sau Mircea Cartarescu, ca-n jurnal.
ELLE: Dar atunci de ce nu ai facut din Mircea Cartarescu macar un personaj mai simpatic? Parca ai vrut cu tot dinadinsul sa-l faci atacabil…
M.C.: Pentru ca nu am vrut sa cad in capcana prozatorilor romani, care intotdeauna s-au infatisat pe ei insisi la modul ideal. In mai toata literatura romana, si mai ales in cea de dupa razboi, personajul care-l reprezinta pe autor e cel mai tare din parcare. Uita-te la romanele lui Marin Preda sau ale lui Breban, de pilda. Intotdeauna personajul principal este la ei omul cu cel mai mare succes la femei, un intelectual extraordinar sau un taran cu mari virtuti metafizice. Eu cred ca un personaj literar, mai ales daca este personajul propriului jurnal, trebuie sa fie rotund, complicat. Pina la urma, sintem cu atit mai interesanti cu cit sintem mai paradoxali. Personajul creat de mine, daca vrei sa spunem asa, in jurnal, este unul facut din contraste. Partile bune ale lui sint, de obicei, puse in surdina, partile negative, uneori chiar repulsive, sint chiar putin exagerate. Asta si din dorinta mea de a produce ceea ce am numit de multe ori un „efect de sinceritate’, efect literar nu la indemina oricui. Nu cel care este sincer poate produce in scris un efect de sinceritate (ci mai curind de stingacie), ci un scriitor cu multa experienta.
ELLE: Deci asa s-ar explica, de exemplu, ceea ce multi critici au remarcat (intr-un mod mai mult sau mai putin prietenos) a fi o pendulare permanenta intre exces de umilinta si grandoare?
M.C.: Nu vreau sa spun, sa ne-ntelegem, ca tot jurnalul meu e, de fapt, o facatura estetica. Este si foarte multa sinceritate reala aici, este si foarte multa framintare reala. De fapt, este un portret al meu – chiar daca un portret literar – care, intr-un fel, da seama si de problema mea existentiala reala. Si nu numai existentiala, ci si artistica. La fel ca orice carte adevarata, jurnalul meu are ambitia sa fie o carte vie. Este o carte foarte amestecata, cu foarte multe lucruri din zone diverse… Nu e vorba aici numai despre un singur personaj care se lauda sau se vaita, uneori pe aceeasi pagina, cum spun atitia. Jurnalul meu are foarte multe functii. Este, printre altele, si un loc pentru exercitii literare. Sint aici portrete de oameni, descrieri, parabole, puneri in scena… Este si repertoar de vise, un repertoar de lecturi. Nu e vorba aici despre etalarea grandomana a suferintelor unui artist, cum s-a scris de atitea ori, ci despre producerea unei substante literare ce poate fi interesanta pentru cititori. Nu cred ca jurnalul meu seamana cu vreun gen clasic de jurnal (social, literar, intim, monden etc.), dar poate avea un aer de familie cu alte jurnale de artist: al lui Kafka, al Virginiei Woolf, al lui Gombrowicz etc. Este o scriere care ma arata intr-un fel intreg, mai mult chiar decit celelalte carti ale mele. Am mai spus-o de multe ori, jurnalul pentru mine e fundamental. Este ceea ce scriu dintotdeauna si voi scrie intotdeauna. Pot sa nu scriu doi sau trei ani o carte propriu-zisa, dar jurnal scriu aproape zilnic. Celelalte carti sint ca niste ramuri care se desprind din acest trunchi fundamental. Pentru mine jurnalul nu este un adjuvant al scrisului meu literar, o „captuseala’, ci este in centrul lui. Eu sint esential un autor de jurnal, asa cum a fost Kafka sau cum a fost, la noi, Radu Petrescu.