Efect de sinceritate – Interviu cu Mircea Cartarescu

Mircea Cartarescu e un scriitor pentru care avem sentimente aparte. Nu doar ca a scris, timp de un an, in fiecare luna, cite o poveste plina de tandrete in pagi­nile ELLE, dar acestea au alcatuit apoi o carte care avea sa se vinda intr-un tiraj inimaginabil pina atunci pentru Romania. Da, e vorba despre De ce iubim femeile, cartea despre care s-a spus ca l-a transformat pe Cartarescu in primul scriitor capitalist din Romania.

Ei bine, cel mai recent volum din jurnalul scriitorului, intitulat Zen si aparut in vara aceasta, da sea­ma, printre multe altele, de framintarile prin care trecea Mircea Cartarescu in acea perioa­­da si in anii de mai apoi. Este, de asemenea, o confesiune fara menajamente despre chinurile scrierii celui de-al treilea volum al trilogiei Orbitor (si despre chinurile scrisului in general), despre nevoia, dar si teama de singuratate, despre cumplita spaima in fata virstei de 50 de ani, despre disperarea de a trai in Romania si despre periplurile „de lucru' prin alte tari. Putine sint momentele de liniste, de fericire, de impa­ca­re cu lumea si mai ales cu el insusi. Intrigata de portretul pe care Mircea Cartarescu si-l face in acest jurnal, i-am propus un interviu. A acceptat cu bunavointa si, dupa citeva aminari si intirzieri de ambele „parti' si din motive serioase, intr-o dimineata insorita si calda de octombrie m-am urcat intr-un taxi si am pornit spre casa din padure in care locuiesc (in acelasi timp in Bucuresti si in afara lui) Ioana, Gabriel si Mircea Cartarescu. Dupa doua ore, cind am plecat, un vint taios mina o armata de nori grosi pe cerul Bucurestiului. Venise toamna.

ELLE: Citindu-ti jurnalul, m-am intrebat deseori de ce te expui atit de tare publicului, cu atit mai mult cu cit reactiile de care au parte actiunile tale (literare sau nu) nu par sa te lase indiferent.

Mircea Cartarescu: Eu percep lucrurile foarte diferit. Pentru mine neclaritatea vine din faptul ca jurnalul este o scriere in progres. Cind am inceput sa-l scriu, la 17 ani, l-am conceput ca pe un jurnal total intim, pe care nu trebuia sa mi-l vada nici parintii macar, si am tot scris in paginile lui din lipsa de prieteni, din lipsa unui confesor, din lipsa de, stiu eu, spatiu pentru exercitii literare, din nevoia de a-mi clarifica mai bine lecturile si asa mai departe. Insa, la un moment dat, evoluind in­telectual si maturizindu-ma, am inceput sa-mi dau seama ca jurnalul incepea sa cuprinda si fragmente li­terare in sensul estetic al cuvintului, lucruri care au inceput sa-mi placa nu numai pentru ca erau scrise de mine pentru mine, fiind ca propria mea piele, ci pentru ca mi s-a parut ca sint si interesante literar. Din acel moment am inceput sa-mi gindesc jurnalul aproape ca pe o carte de fictiune. Cred ca momentul de turnura in evolutia jurnalului meu dinspre existential catre estetic a fost cam in jurul virstei de 30 de ani, cind am inceput sa scriu cu tinta literara. Din acel moment, jurnalul meu a devenit, pur si simplu, una dintre cartile mele. Importanta aici pentru mine nu este atit „dezgolirea' mea psihologica, ci tensiunea fiecarei fraze, jurnalul ca proza sau ca poezie sau ca eseu. Si din momentul acela m-am hotarit sa-l public, pentru ca ar putea interesa si pe altii. Nu din voyeurism, nu ca sa arunce o privire asupra vietii mele, ci din pura placere de cititori.

ELLE: Deci ai creat un personaj. Mircea Cartarescu din jurnal este un personaj?

M.C.: Evident, toti scriem despre noi insine, chiar si in operele de fictiune. Fiecare pictor se picteaza pe el insusi orice ar picta, spunea Da Vinci. Doamna Bovary era Flaubert. Prin urmare nu este mare diferenta daca personajul meu se numeste, stiu eu, Andrei, ca in una dintre povestirile mele, sau Mircea Cartarescu, ca-n jurnal.

ELLE: Dar atunci de ce nu ai facut din Mircea Cartarescu macar un personaj mai simpatic? Parca ai vrut cu tot dinadinsul sa-l faci atacabil…

M.C.: Pentru ca nu am vrut sa cad in capcana prozatorilor romani, care intotdeauna s-au infatisat pe ei insisi la modul ideal. In mai toata literatura romana, si mai ales in cea de dupa razboi, personajul care-l reprezinta pe autor e cel mai tare din parcare. Uita-te la romanele lui Marin Preda sau ale lui Breban, de pilda. Intotdeauna personajul principal este la ei omul cu cel mai mare succes la femei, un intelectual extraordinar sau un taran cu mari virtuti metafizice. Eu cred ca un personaj literar, mai ales daca este personajul propriului jurnal, trebuie sa fie rotund, com­plicat. Pina la urma, sin­tem cu atit mai interesanti cu cit sintem mai paradoxali. Per­sonajul creat de mine, daca vrei sa spunem asa, in jurnal, este unul facut din contraste. Partile bune ale lui sint, de obicei, puse in surdina, partile ne­gative, uneori chiar repulsive, sint chiar putin exagerate. Asta si din dorinta mea de a produce ceea ce am numit de multe ori un „efect de sinceritate', efect literar nu la indemina oricui. Nu cel care este sincer poate produce in scris un efect de sinceritate (ci mai curind de stingacie), ci un scriitor cu multa experienta.

ELLE: Deci asa s-ar explica, de exemplu, ceea ce multi critici au remarcat (intr-un mod mai mult sau mai putin prietenos) a fi o pendulare permanenta intre exces de umilinta si grandoare?

M.C.: Nu vreau sa spun, sa ne-ntelegem, ca tot jurnalul meu e, de fapt, o facatura estetica. Este si foarte multa sinceritate reala aici, este si foarte multa framintare reala. De fapt, este un portret al meu – chiar daca un portret literar – care, intr-un fel, da seama si de problema mea existentiala reala. Si nu numai existentiala, ci si artistica. La fel ca orice carte adevarata, jurnalul meu are ambitia sa fie o carte vie. Este o carte foarte amestecata, cu foarte multe lucruri din zone diverse… Nu e vorba aici numai despre un singur personaj care se lauda sau se vaita, uneori pe aceeasi pagina, cum spun atitia. Jurnalul meu are foarte multe functii. Este, printre altele, si un loc pentru exercitii literare. Sint aici portrete de oameni, descrieri, parabole, puneri in scena… Este si repertoar de vise, un repertoar de lecturi. Nu e vorba aici despre etalarea grandomana a suferintelor unui artist, cum s-a scris de atitea ori, ci despre producerea unei substante literare ce poate fi interesanta pentru cititori. Nu cred ca jurnalul meu seamana cu vreun gen clasic de jurnal (social, literar, intim, monden etc.), dar poate avea un aer de familie cu alte jurnale de artist: al lui Kafka, al Virginiei Woolf, al lui Gombrowicz etc. Este o scriere care ma arata intr-un fel intreg, mai mult chiar decit celelalte carti ale mele. Am mai spus-o de multe ori, jurnalul pentru mine e fundamental. Este ceea ce scriu dintotdeauna si voi scrie intotdeauna. Pot sa nu scriu doi sau trei ani o carte propriu-zisa, dar jurnal scriu aproape zilnic. Celelalte carti sint ca niste ramuri care se desprind din acest trunchi fundamental. Pentru mine jurnalul nu este un adjuvant al scrisului meu literar, o „captuseala', ci este in centrul lui. Eu sint esential un autor de jurnal, asa cum a fost Kafka sau cum a fost, la noi, Radu Petrescu.

ELLE: Asta e interesant, pentru ca toata lumea crede ca opera ta capitala e Orbitor.

M.C.: Desigur, dar si Orbitor este tot un fel de jurnal. Coloana lui vertebrala este viata lui Mircea, din copilarie si pina la revolutia din 1989. Un jurnal fictionalizat. Asa incit nu mi-e deloc greu sa identific jurnalul meu propriu-zis, din care am publicat trei volume pina acum, cu cele trei vo­lume din Orbitor. Sint doar doua fete ale aceleiasi medalii.

ELLE: Sint foarte multe locuri in jurnal in care te arati extrem de nefericit. Chiar si atunci cind spui ca esti fericit o faci parca printre dinti („sint fericit, naiba sa ma ia, de exemplu). De ce atita nefericire?

M.C.: Cel mai tare ma amuza (cind sint in toane bune, si ma irita cind imi ajunge si mie cutitul critic la os) comentariile de felul: „Dar ce mai vrea, domnule, in definitiv? Are glorie, are o familie minunata, vinde multe carti, are casa, are masina… Ce-i cu zbuciumul si cu nefericirea asta continua?! De ce se tot vaicareste atita?'. Mi-e greu si mie sa le explic situatia asta celor care n-au trait-o. Oamenii isi ima­gineaza, de pilda, ca cei instariti trebuie sa fie neaparat si fericiti, de vreme ce au tot ce le trebuie. Ca un autor cunoscut, care vinde multe carti, musai, de asemenea, sa fie foarte fericit si plin de sine. De fapt, exista un pret pentru fiecare lucru bun pe care il pri­mim in viata. Dincolo de toate bunurile, spirituale sau materiale, pe care ni le aduce viata (si pentru care trebuie sa fim infinit recunoscatori), un om adevarat nu poate sa nu simta o fundamentala nefericire de fond. In miezul vietii noastre, chiar si al uneia luminoase si de succes, exista un simbure fundamental de nefericire metafizica. El tine de soarta noastra, de conditia noastra umana. Kafka are o povestire extraordinara care se numeste La galerie si in care un spectator priveste un spectacol de circ cu o ca­la­rea­ta, sub lumina reflectoarelor, imbracata cu o rochie plina de paiete. Calareata de circ este plina de bucurie, de viata si de forta, dar spectatorul isi da seama ca totul este, de fapt, o iluzie uriasa. Dezbracata de lumina artificiala a arenei, ea se arata cum este: o biata fiinta omeneasca. La acest gind, spectatorul de la galerie plinge, pe cind ceilalti aplauda entuziasti. Drama interioara este o dovada de viata interioara si prin urmare e un bun al nostru de nepretuit.

ELLE: Scrii la un moment dat in jurnal: „Ma pregatesc sa ies din lite­ratura ca dintr-o puscarie'. Ce vrei sa spui?

M.C.: Iarasi un lucrul greu de-nteles pentru cineva care nu stie ce inseamna sa scrii literatura din toate puterile tale timp de decenii la rind. Care nu stie ce inseamna pentru o fiinta omeneasca – un om care ar fi ‰ putut in tot acest timp sa se bucure de viata – sa stea la masa de scris intr-o lupta cu sine absolut insuportabila si irespirabila timp de treizeci si cinci de ani. Si ce sentiment de constringere si de privare de libertate in­seam­na lucrul asta. Cine imi va da inapoi timpul enorm pierdut cu scrisul, cu li­teratura? Eu am invatat sa traiesc la 50 de ani. Pentru mine, viata a inceput la aceasta virsta, cind am avut prima data o bucata de pamint al meu, pe care mi-am pus doi copacei, putina iedera, citiva trandafiri. Pina atunci, am trait intr-o lume virtuala, fantastica, de fapt am trait ca unic prizonier in propriul meu craniu. Despre asta-i vorba, despre sentimentul ca trebuie sa evadez cumva din propria mea minte, pentru ca orice lucru excesiv – chiar si sfintenia, chiar si creativitatea – devine cu timpul o inchisoare sinistra.

ELLE: Dar tu sufereai foarte mult in momentele de sterilitate literara, atunci cind nu puteai scrie…

M.C.: Da, am fata de scris un complex dragoste-ura. E ca si relatia mea cu singuratatea, de asemenea o relatie ambivalenta. Eu imi iubesc foarte mult prietenii. Am un mic cerc de oameni la care tin extraordinar de mult, dar, in acelasi timp, simt si o nevoie maniacala sa fiu singur, sa trag o usa dupa mine. Lucrurile astea nu se pot rezolva simultan, ci doar alternativ. Citeodata ma gindesc ce bine ar fi sa traiesc intr-un iglu, in mijlocul Antarcticii, sa nu fie, pe mii de kilometri in jurul meu, absolut nimeni. Dar daca visul asta mi s-ar realiza intr-o zi, probabil ca a doua zi mi-as pierde mintile de singuratate.

ELLE: Ei, poate o sa gasesti si o alta formula, ca doar viata e plina de cautari.

M.C.: Chiar asa: de fapt, nu-i nevoie sa gasesti nici fericirea perfecta, nici armonia perfecta, nici creativitatea perfecta. Lucrul cel mai pretios este cautarea lor. Cita vreme cauti, esti viu. Cind ai gasit, esti deja batrin si clasicizat.

ELLE: Spui ca ai inceput sa traiesti efectiv viata la 50 de ani. Si totusi, ma intriga obsesia asta pe care o ai in Jurnal fata de pragul de 50 de ani. Poate, intre timp, ai depasit aceasta teroare a virstei?

M.C.: Am intilnit oameni care au avut un soc existential cind au depasit virsta de treizeci de ani. Se poate intimpla si la patruzeci, la cincizeci sau mai tirziu – sau, in cazul unora mai nepasatori, nu se intimpla niciodata. Dar eu cred ca aceasta criza de maturizare te loveste intr-un anumit moment, cind incepi sa-ti dai seama ca nu esti invulne­ra­bil si nemuritor, cum credeai sincer in tinerete. Copiii tai cresc. Lumea se schimba in jurul tau. Nu se poate sa nu fii izbit, la un moment dat, de aceasta inadecvare fata de propria ta viata si fata de lumea incon­juratoare. Treptat, nu mai esti, pe scena, junele prim, ai devenit batrinul rege. Ceilalti te privesc cu un fel de condescendenta deferenta, pe cind in trecut te priveau ca pe un egal. Viata te obliga sa iti accepti virsta la un moment dat, chiar daca interior inca nu o realizezi. Pentru mine, sentimentul ca nu mai sint tinar a fost, acum citiva ani, un soc devastator. Mai ales ca s-a suprapus si peste terminarea cartii care m-a tinut ocupat 15 ani. Am terminat Orbitor chiar in anul in care am implinit 50 de ani. Din fericire am depasit momentul asta de criza si acum pot merge inainte cu un sentiment stenic, de implinire.

ELLE: Te intrebai, cind ai terminat Orbitor, ce o sa mai faci tu de acum incolo, ce o sa urmeze dupa asta… Ai gasit vreun raspuns, intre timp?

M.C.: Cind scrii 15 ani la o carte si cind ai incercat sa nu lasi nimic pe dinafara din tot ce ai trait, din tot ce ai cunoscut, din tot ce ai citit si ai inteles vreodata din viata, sigur ca, dupa aceea, propria ta performanta din trecut devine o mare piedica in viitor.

ELLE: A fost si asta inca un prag…

M.C.: Da, a fost inca un prag. Orbitor a fost, din toate punctele de vedere, o carte excesiva. N-as mai scrie niciodata asa ceva. Va ramine singura mea carte exhaustiva in privinta continutului mintii mele. Intrebarea este – si criticii au pus-o cu o cruzime specifica – ce mai e de facut dupa aceea? Exista viata dupa Orbitor? Ei bine, pentru mine exista viata dupa Orbitor in masura in care n-o sa incerc sa scriu si volumul 4, in masura in care o sa uit aceasta carte si o sa ma pot indrepta catre altceva. Chiar catre ceva mai putin pretentios si mai putin ambitios decit a fost cartea asta. Si acest lucru am si inceput sa-l fac: am publicat doua carti care mi-au facut placere, Frumoasele straine si Jurnalul. Si incerc sa lucrez mai departe cu incredere in mine si in literatura.

ELLE: Deci ai un proiect anume sau inca nu s-a conturat?

M.C.: Am mai multe proiecte. Vreo doi ani am osci­lat intre ele ca magarul lui Buridan, pentru ca erau la fel de tentante pentru mine. De unul m-am si apucat ‰ si am scris vreo suta de pagini la el. Celalalt mi-e mult mai drag si mai apropiat, dar nu indraznesc inca sa ma apropii de el. Ii dau tircoale ca o pisica unui blid cu mincare fierbinte. Insa voi face amindoua cartile astea: in urmatorii cinci ani sper sa am inca doua romane terminate.

ELLE: As vrea sa te intreb ceva despre De ce iubim femeile… Pari sa fi avut o relatie dificila cu cartea asta. In Jurnal o numesti, poate cu autoironie, poate cu umor, „cartulie', „cartea pentru muieri', „prima mea culegere care nu ma reprezinta'. E adevarat, te si infurii cind altii ti-o critica…

M.C.: Dumnezeule, ce experienta ciudata am avut cu cartea asta, altfel cea mai genuina dintre scrierile mele! Primele cronici au fost foarte pozitive, dar dupa ce vin­za­rile au inceput sa ia avint, cind au ajuns pe la 40.000 de exemplare, deja opinia critica s-a intors impotriva acestei carti, care a inceput sa fie considerata o carte pur co­mer­­ciala. Marturisesc ca am fost intimidat de zidul asta critic facut impotriva acestei carti si impotriva mea. Am auzit despre ea lucruri ce merg pe toata scara grotescului. Ci­ne­va a spus ca este o carte periculoasa, pentru ca da apa la moara capitalismului abject. Am auzit comentarii feministe care au condamnat cartea, desi este plina de tandrete pentru femei. Au fost voci care au cerut arderea acestei carti, pentru ca ar cuprinde manele literare. Voci de oameni care n-au citit nici un rind din carte si care si-au inchipuit ca e un fel trash literar. Speriat de corul acesta total neasteptat de judecati ab­sur­de, am inceput eu insumi sa ma uit la carte cu in­doia­la, sa ma intreb daca nu cumva au dreptate. No­roc ca au existat si voci incurajatoa­re, care mi-au spus: nu ceda, nu te lasa intimidat, ai in cartea asta trei sau patru povestiri antolo­gice, nu re­nunta la ele, nu le blama tu insuti. Din momentul acela, am inceput sa-mi revin. Azi pot sa privesc iar, ca mul­ta lume, De ce iubim femeile ca pe o carte frumoasa si demna de mine.

ELLE: Iti exteriorizezi in viata ta de zi cu zi nevrozele din Jurnal? Si cele legate de scris, si cele legate de cri­tica, de exemplu… Sotia ta, Ioana, te ajuta?

M.C.: Am fost intotdeauna un familist. Cu Ioana am avut noroc, e o fire calma. Mi-am dorit mereu pe cineva linistit linga mine. Intre noi e in primul rind o relatie de calda prietenie. Fiind amindoi scriitori, multa lume ne intreaba cum facem fata concurentei, orgoliilor, daca nu exista resentimente ale unuia pentru succesul celuilalt si asa mai departe. Nu numai ca nu exista, dar, fara sa vreau sa idealizez situatia, noi ne sintem de mult ajutor unul celuilalt. Nu mai vorbesc de viata de zi cu zi, dar si in privinta scrisului. Practic, fiecare carte pe care am publicat-o, fie ea, fie eu, in ultimii 10 ani, de cind sintem casatoriti, nu a fost trimisa editurii pina n-a citit-o celalalt si pina nu am avut discutii foarte serioase in privinta ei. Ioana si cu mine sintem o echipa din toate punctele de vedere si, fara nici o emfaza sau efuziune sentimentala, sintem asa cum trebuie sa fie un cuplu.

ELLE: Crezi ca e dificil sa traiesti cu tine?

M.C.: Daca e greu sa traiesti linga un artist, atunci eu nu sint artist citusi de putin. Pentru ca sint la rindul meu foarte stenic atita vreme cit sint lasat in pace. Daca pot sa-mi urmez felul meu de a fi, devin imediat un om foarte cooperant. Imi controlez bine nevrozele de care spuneai, de obicei le convertesc in scris, si cind nu pot sa scriu propriu-zis le convertesc in jurnal. Jurnalul meu, uitam, are si functia asta de absorbtie a vibratiilor mele ne­gative. De aceea si pare atit de negativist. Altfel, nu sint un om agresiv din nici un punct de vedere. Cred ca e motivul pentru care cei care ma cunosc cu adevarat se bucura de prezenta mea. Cei care nu ma cunosc isi pot face o impresie gresita despre mine, din jurnal sau din alte surse.

ELLE: Deci esti un om vesel? Ce faci cind te bucuri?

M.C.: Sint un om surprinzator (si pentru mine) de vesel de felul meu. Imi place sa fiu intr-o companie animata. Imi plac oamenii care stralucesc in lume. Mi-am dorit intotdeauna sa fiu si eu unul dintre ei, si marea mea tristete este ca nu pot. Mi-as fi dorit foarte mult sa pot cinta la chitara, de pilda. De fapt, cred ca destinul pe care il invidiez cel mai tare este cel de rocker. Eroul meu e John Lennon. Imi place sa spun bancuri. Imi place sa cint. Acasa, bineinteles, ca in alta parte nu indraznesc. Cred ca am simtul umorului si am si incercat sa o dovedesc, mai ales in Frumoasele straine, dar nu numai acolo. Latura asta luminoasa si plina de umor nu prea s-a remarcat in scrisul meu, pentru ca toata lumea a vazut-o pe cealalta, care e preponderenta: cea onirica, vizionara, mistica si asa mai departe.

ELLE: Care crezi ca e lucrul cel mai bun si lucrul cel mai rau care ti s-au intimplat pina acum in viata?

M.C.: Mi s-au intimplat foarte multe lucruri bune in viata. Pe atitea planuri ca nici nu le-as putea sintetiza si nici n-as putea spune: iata, asta este cel mai bun. Nu pot ierarhiza, de pilda, intre cei doi copii ai mei. Amindoi sint pe primul loc intre lucrurile bune care mi s-au intimplat in viata. De asemenea, nu pot ierarhiza nici intre cartile mele. De toate m-am bucurat. Nu pot alege intre Levantul si Orbitor, de pilda, si sa spun: iata cea mai buna carte pe care am scris-o. Esti la o terasa unde bei o bere cu niste prieteni si deodata vine un pusti la tine, un elev de liceu, cu o cartela de metrou si spune: va rog, dati-mi un autograf pe cartela asta. Mi se pare un lucru absolut minunat. Si asta poate sa fie unul dintre lucrurile cele mai bune care ti se pot intimpla in viata. Cit despre celelalte, cele mai rele, ce sa zic? Cind te paraseste o iubita. Cind te asezi in fata foii de hirtie si nu poti sa scrii nici macar o litera. Cind un prieten te tradeaza. Nu poti sa ierarhizezi nici intre ele.

ELLE: Politica te mai intereseaza?

M.C.: Am scris mai bine de opt ani cite un articol saptaminal, in ziare de prima vizibilitate. Initial, scriam cu destula pasiune, pentru ca aveam sentimentul ca exista o cauza care merita servita. Dar de citiva ani nu mai vad nici o cauza. Nu mai exista o directie buna, o personalitate pe care sa o poti admira sau o formatiune politica cu care sa te poti identifica. Asa incit mi-e din ce in ce mai greu si mai neplacut sa scriu in continuare editoriale. Nu pot decit sa sper ca intr-o zi voi putea renunta cu de­sa­virsire la asta. Pentru ca scrisul jurnalistic e cel mai mare dusman al scrisului literar. Te scoate din mina ca scriitor si nu iti aduce decit necazuri.

ELLE: Scriai, la un moment dat, in Jurnal: „Mi-e atit de frica de viitor, incit ma trezesc noaptea tipind si plingind in hohote. Iti mai e frica de viitor?

M.C.: Nu, am depasit perioada al carei martor este ultimul volum din jurnalul meu. Acum sint incomparabil mai optimist si mai linistit. Viitorul este iarasi pentru mine ceva care-mi inspira curiozitate. Un timp pe care abia-l astept.

Mihaela Frank

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK